Lună: octombrie 2015

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-profil

Cugetări

Adriana3 comentarii
Uneori, privesc cu uimire cum oamenii își construiesc cercuri prin care merg cu fruntea plecată privind doar în interiorul lor, niciodată în afară. Tot ce e in interior e cald, sigur și aducător de adevăruri simple și liniștitoare. Credeți că eu am scăpat de asta? Nu! M-am prins în cercuri de iubire și atât de mult m-am învârtit în ele încât amețisem. Amețisem de iubire. Dar din afară nu doream nimic. Cum să supraviețuiești, însă, doar cu ce ai în interior? Proporțiile erau inegale, insuficiente supraviețuirii, dar niciun pas nu voiam sa-l fac în afara cercului. Iubeam ideea de a iubi. Vedeam doar lucruri poleite, fără substanță și plecam ochii să fiu sigură că, la o adică,  pot spune: „Mă scuzați, n-am văzut!” Dar nu mă păcăleam decât pe mine.
Uneori mă mint. Mă mint că nu văd, nu aud, nu simt, nu iubesc, când, de fapt, văd tot, dar aleg ce privesc;  aud, și nu pot spune că orice șoaptă mi-e prietenă și simt, deși simt la fel și amărăciunea și iubirea. Talerele se balansează fin și o idee goală se rostogolește pe podea. Tot ca un cerc. Un cerc, o lume, un interior și de fapt …un vid, un gol, un nimic.
Cândva, la un simpozion cultural, cu nume curat, „Punți de lumină”, o doamnă micuță, ce avea cincizeci și doi de ani de căsnicie și i se spunea „Mărunțica câmpului”, mi-a spus că nu e important cum se derulează viața, ci perspectiva din care  privesti desfășurarea ei.  Atunci mi-am amintit că trăiam și dincolo de cerc. Trecusem demult, dar uitasem asta sau voiam să uit.  Mă simțeam bine în ringul meu bine trasat, cu lume pe care nu o acaparasem cu sufletul, ci doar din instinct sau conjunctură.  Dincolo de cerc  am gasit oameni. Mulți. Atât de mulți încât m-am întrebat de ce nu-i văzusem totdeauna, deși uitasem că mult timp pășisem în cercul din care perspectiva nu era mereu cea potrivită. Oamenii m-au privit în ochi și mi-au dat bună ziua. A doua zi la fel, și iar, și iar, și iar.  Zilnic se roteau și-mi bucurau inima. Și mi-a fost mai ușor, necontabilizând greseli, ale mele sau ale altora. Asta căutam.

“Cu cât cauţi mai mult siguranţa, cu atât mai puţină ai. Dar cu cât cauţi mai mult oportunităţile cu atât mai mult vei obtine siguranţa pe care ţi-o doreşti.”
Brian Tracy, că tot e vremea cugetărilor

Chiar credeți că nu voi mai merge cu fruntea plecată  prin cercuri de viață simplă? Ar fi prea frumos să fiu dezlegată de metehnele ei și de duhurile vrajbei. Știu însă că nu sunt autosuficientă, nu sunt convinsă de adevărurile unora și nu-mi însușesc crezurile celor din jurul meu. Îmi zic totuși, des:

”Dă-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba! Da-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba! Si dă-mi înțelepciunea de a le deosebi!”

 Mereu, însă, voi tinde să fiu doar acolo unde cercurile se pot împleti. Port pe inelar o verighetă care are, de fapt, alte două, într-o încrucișare deosebita, un model gen Tiffany- Trinitas, și, recunosc, îmi e tare dragă. Soțul meu are una la fel. Trei într-una singură. O treime, poate.  O împletire de simboluri. Le pot denumi oricum – iubire, credință, armonie. Și uite cum, indiferent de treceri, de interacțiuni sau strângeri de mână cu oameni știuți sau neștiuți,  cel mai puternic cerc e cel în care mă învârt cu bărbatul meu. Și acolo, chiar nu e nevoie de perspectivă, jocuri și amăgiri.  Acolo merg tot cu fruntea plecată, dar știu că mâna cu cercuri împletite a soțului meu mi-o va ridica oricând și nu mă va lăsa să privesc nicăieri, decât înainte!
                „Să nu uiţi niciodată ce ţi-ai dorit când n-aveai nici măcar idee cum ţi se poate întâmpla asta.”

Cugetări au scris și alții, pentru provocarea de luni, și le găsiți în tabelul lui Eddie

za

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Căsăpesc cuvinte ca nimeni alta

Adriana16 comentarii

cucuvea

Dacă-ți pui întrebări nu uita că nu vei avea răspunsuri mereu la ele,
Dacă îți plac nopțile nu uita că au ochi de bufnițe cu albastru ușor în priviri,
Dacă negrul te învăluie, aruncă buzduganul alb și fă pădure de mesteceni,
Dacă te-ai scăldat în raze de soare nu te mira că ești lună plină,
Dacă niciun cuvânt de până acum nu are sens, înseamnă că ești fidel literelor,
Nu-ți rămâne decât să adaugi ceva sclipire  vorbelor mele, să scazi câteva virgule,
Să pui un semn de exclamare, două paranteze și să împarți pe jumătate.
Ce rămâne? Nimic. Doar niște fluturi …
Prin stomac, de durere că ai (am) căsăpit un timp crud,
Timpul somnului!

-bufnite, alb, crud, scaldat, soare, sens, fidel, timp, usor, ceva, intrebari, ramane, cuvintele vedetă ce formează duzina de cuvinte.  În tabelul lui Eddie veți găsi, cu siguranță, articole mai cu sens.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Înșiră-te mărgăritare pe coala albă a vieții

Adriana7 comentarii
Plouă. Ploaie dragă mie care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, însă eu,  la ploaie, devin copil;  mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau  prinzi între degete literele tastaturii. Normal.
Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste,  momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă  organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei – despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere”
Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic  pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta.  Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc,  că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi; că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așază praful.
Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar,  cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt  cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi,  sunt povestitoarea.
M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.
Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.
Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt  înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine. Iar dacă veți citi aceste cuvinte, cândva, cu tentă de a fost odată, puneți-le la prezent, căci pentru unele  conjugarea nu există, timpul nici atât, iar acțiunile lor vor rămâne aceleași. Cu efect și scop, de a-mi aduce folos sufletului. Când acest folos nu îl voi mai simți ca pe o emoție, sunt convinsă că va rămâne povestea , mărturie că totul e posibil. Doar să vrei.

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Nu sunt Olguță, doar Adriană

Adriana19 comentarii

Tata era un om simplu. Simplu, simplu. Zugrav de meserie. Preocuparile lui, in afara muncii continue, erau putine: ii placea sa cante, sa ne iubeasca pe noi, sa spuna bancuri, glume, să vorbească mult despre orice si sa faca bani. Nu știa nimic despre fotbal, pescuit sau alte lucruri pe care le fac oamenii într-o viață. El a cântat viața și a transformat visele in realitate prin voință multă. Prea multă.

Nu stiu cate carti a citit, putine totusi, desi avea o minte sclipitoare. Dar cand ai joburi multe, nu-ti mai vine a citi când și asa esti mai mereu repetent la …somn.

Cartea pe care a citit-o, cu siguranta, a fost ”La Medeleni”. Toata ziua se juca in casa cu noi strigand:

„Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”

….si radea cu noi, si ne tavaleam pe jos de bucurie.

Mihai nu e de acord cu mine; pentru el e o carte trista si atat, dar despre asta, altădată, poate.

Mintea mea face tot felul de analogii: un lucru mi-aduce aminte de altul, un gust, un miros ma poarta in locuri de mult uitate; un om imi produce scantei in suflet si se aprind focuri. Da, da…se aprind focuri.

Si ard, ard, asa…in nestire. Nu pot fi ca Olguta, prietena tatei, din pacate. Olguta era puternica, biruitoare, eu nu-s ca ea, ca personajul ei, oricat de frumoasă ar fi comparația, așa cum am primit-o cândva.

In viata, nu sunt atat de optimista. Mi-am gasit aliat in cuvinte, dar e o indrazneala prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic din ce astern pe foaie la rang de valoare și singurul meu act de curaj e acela de a ma reda public intr-o alta forma.

In rest sunt prapastioasa si solitara. Am oameni buni in jur care nu-mi permit prea mult izolarea. Dar frenezia Olguței n-o am in viata traibila chiar daca nu sunt extrem de vesela, sunt un om căruia îi place să rada și asta mă salveaza. As avea poate și ceva exaltare, dar din pacate sunt prea infipta in realitatea asta cruda, indulcita doar de oameni și de vorbele lor.

Toamna mi-e dor de tata. Azi, m-a luat dorul prea de dimineață. Când am prea multe griji, mereu îmi apare tata în gând de parcă Dumnezeu mi-ar arată că și ele înseamnă viață și că tata, din păcate, acolo unde e, nu le mai poate avea.

Adevărat, dar eu parca tot îl aud:

Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Octombrie

Adriana44 comentarii

Iubesc, dorm, visez, plâng, adulmec….aer de timp ruginiu, strâmb, deocheat, deşănţat şi strivit sub greutăţi de veşti alambicate. Zbor în gânduri peste culme semeaţă, de munte încă verde, încă plin, sacru, demn, de neclintit. Strig şi pare că nu mă aude nimeni. Nici ecoul nu vrea să mă prindă. Nu-l aud. Văd stoluri de păsări mici, vii, zglobii, ciufulindu-şi aripile în jocuri repezi de toamnă.

„Iubesc toamna!”, strig continuu, încercând să acopăr celelalte glasuri ce-mi spun în cor: „Noi nu! Ţine-o tu pe toată!”

O ţin, o scutur, o grijesc pe la colţuri, prin cuprins, dar tot mai îmi iese, din cercul ei ocrotit de puterea gândului meu bun, cate un vânt şi o ploaie rece, cât să simt privirile urâcioase ale celor ce nu văd cu ochi buni anotimpul ruginiu, cică de vineri gata cu vara asta de octombrie.

Timpul e iubitul meu ascuns, amantul meu de taină pe care-l iubesc vinovată prin odăi diferite şi cuvinte tăcute, nespuse.

Azi timpul mi s-a ascuns în nişte zile de octombrie ca de primăvară caldă, cu arome distrate de mutaţii genetice. Am 12 jocuri de alcov cu „timpul”. Acum se sfârşeşte cel numit octombrie şi, deşi ştiu că noiembrie e cel mai senzual, azi îmi alint amantul în cuvinte ruginii, trecătoare, versatile şi înşelătoare. Îi pun aşternut de frunze şi-l amăgesc cu câte-o creangă de brad, cât să îi ţin interesul viu pentru mâine, când voi vrea să ascund griul crengilor cu toată pădurea de conifere. Îmi stropesc trupul cu apă de crizanteme şi tufănele şi-mi ung mâinile cu peltea de gutui cât să pot să-l topesc în mângâieri amăgitoare, să mai stea, să zăbovească cu căldură şi aer roşu de munte, să mă ameţească, lăsându-mă ca drogată sub anestezia mirosului de castane coapte şi dovleac parfumat.

Îmi promite că octombrie va fi şi numele iatacului cu blănuri calde în care mă va iubi, minut cu minut, până când timpul i se va sfârşi.

Păi cum e aia ca „Timpului să i se sfârşească timpul?”, întreb. Râde. Nu-mi răspunde şi mă invită să ne întindem lângă o apă de octombrie care susură lin şi pe care nu mai poate timp de alte 11 luni să mi-o ofere. Pe o tipsie am doua cutii cu numele celor două jocuri rămase: noiembrie şi decembrie. Încerc să desfac capacele lor, dar sigiliul e bine pus şi eu mă întorc îmbufnată la clipa mea din acest octombrie fără putere, galben la faţă, şi cu respiraţia din ce în ce mai greoaie. Îmi dau seama că totul poartă nume de octombrie încă…şi…. fug.

Fug de timp, în timp, peste timp, încălţată cu papuci de dans de octombrie şi cu şal de octombrie; fredonând cu glas şoptit despre poveşti fără Halloween, dar cu luciri de stele.
Stele cu viaţă, stele ce cad, stele de turtă dulce cu scorţişoară, ce îndulcesc zile aromate de toamnă cu nume de aramă trecătoare.

Sunt o amantă uitucă şi capricioasă. Nu m-aş mira să vin să vă spun că ador următorul joc. Ce să fac? Nu mă pot abţine! Viaţa e doar una, iar clipa …e dintr-un film ….da, da, aţi ghicit…de octombrie!

28. 10. 2013