30 de zile cu parfum de vânt

Îmi plac enorm de mult cuvintele ce pot aduce o mie de înţelesuri şi pe care le poţi dezvolta după bunul plac şi inspiraţie de moment. ”Parfumul vântului”. Hmmm, ”vânt”, aşadar, temă simplă dar atât de ofertantă. Exact ce spuneam. Vântul ce poate fi o adiere caldă dintr-un anotimp la alegere, vânt salbatic, aspru, zbuciumat, vânt de schimbare, vântul unei fapte bune sau rele, vânt trecător, vântul asociat aerului condiţionat sau provocat de orice maşinărie ce are nevoie de ventilaţie, ”Pe aripile vântului”, Mondial şi a lor ”De va veni la tine vântul”, sau altă melodie ”Aseară vântul bătea, badea-n braţe mă strângea”, că de Scorpions şi altele mai la modă, sigur îţi aminteşte toată lumea,  Sorin Ovidiu Vântu…..hahaha, uite-mă în dilemă. Hotărât lucru, m-as putea opri în orice moment al vieţii mele în care aş putea rupe un crâmpei pe care sa vi-l ofer învăluit de miresme şi asocieri deosebite. Aş putea aduna metafore care să vă poarte în văzduhuri senine sau întunecate sau aş putea doar vui în cuvinte seci şi neademenitoare.

Cu toate astea, pentru că în Clubul Parfumat se scriu poveşti, mă voi opri şi eu în clipe în care inima, sufletul şi realitatea s-au îngemănat şi voi încerca să vă port pe aripi de vânt, dintr-un timp al aducerilor aminte, acolo unde poposesc des şi de unde culeg încă un fir de viaţă pierdută, peste care s-ar aşterne uitarea.

Acum 10 ani, de fapt imediat se fac 11, într-un ianuarie nemilos, în care parcă s-au reinventat zăpezile de altădată, de acopereau case şi drumuri simple, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns acolo, în satul ăla buzoian şi greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat acolo 40 de zile. 10 cu a mea familie, iar 30 doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obişnuita, departe de oraş şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aş putea vorbi la nesfârşit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, parcă, cuprindeau prea mult din ceea ce ştiam eu că înseamnă ziua. Mă pierdeam într-un vâjâit prelung de iarnă geroasa şi mă cutremuram la sunetul sumbru ce părea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic, vuia vântul dinspre miază-noapte, vuia Prinţul Întunecat din poveştile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducător de geruri şi zăpezi viscolite, de fumuri îngemănate în poveşti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc înveşmântate în luciri de cristal cu care eram eu obişnuita.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă împresurau din afara casei, cu pagini de carte rătăcită prin odaia fără vreo urmă de bibliotecă pasageră. Îmi lucram mâinile şi mintea mi-o ocupam curăţând porumb, în coşuri mari pe care le aducea tataia în casă. De cate ori se deschidea uşa, părea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată,  în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe.  Mie îmi plângea faţa şi ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.  Îi auzeam cuvintele  ce parcă-l blestemau uşor spunând ”Traistă goală” ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce  se împotriveau vântului năpraznic  şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

În casă, focul din sobă trimitea arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, singurele răsfăţuri şi timp de 30 de zile am simţit în mine amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de cameră. Poate de aceea parfumul care îmi vine în minte nu este unul asociat vântului despre care vorbeam, ci amestecului de brad şi tamâie, şi tare mi-ar plăcea să încerc vreodată unul unisex de la Annik Goutal-Les Orientalistes-Ences Flamboyant, ce  mă fascinează prin mister dar şi prin notele de prospeţime date de brad sau de căldura tămâiei, ce parcă ar încununa astfel de zile în care vântul negru le-ar fi stăpânul.

mosc

Dincolo de cuvinte însă ne rămân asocierile de întâmplari şi mirosuri, de arome şi stări, de vise şi adieri, de gusturi şi oameni. Azi le-am unit într-o nouă poveste, ce pare veche, pentru acelaşi  club parfumat, cu tema deja bănuită ”Parfumul vântului”. În tabelul Mirelei veţi găsi şi altele.

Parisul, soţul şi fobia

Într-o zi de sărbătoare, oarecum neaşteptat,

Profitând de o restanţă ce-o aveam la ..colindat

Lumea, viaţa, monumente şi frumosul nesfârşit,

Ne-am pus bascheţi în picioare şi la drum noi am pornit.

Nu ne-am dus în drumeţie, nici concediu nu ne-am luat,

Am plecat departe, însă, şi vă spun n-am regretat.

În această acţiune soţul meu a fost pion,

Cam împins uşor din spate, căci urcam în avion;

Şi cum teama era mare, căci fobia l-a cuprins,

Mă gândeam c-o să refuze chiar şi dragul meu Paris.

Îmi parea o figurină, ca de ceară ce-o să curgă,

Când în avion păşise galben pai, fix ca o turtă.

Îl priveam mirata tare, ca şi când vedeam un urs

Nu ştiam de teama asta, nici că poate fi ursuz;

Cu un sâmbure de spaimă, strecurat surprinzător,

Mă rugam să pară, totuşi, ceva nou şi trecător;

Dar c-o cremă de caise, cu un gin şi c-un coniac,

Pe autostradă-n ceruri, fricii i-am venit de hac.

Muzica din căşti calmase şi nu îmi părea puţin,

Simţeam parfum de izbândă, chiar cu ajutor divin;

Nu aveam curaj să chiui, oarecum de bucurie,

Caci ştiam că ne-om întoarce şi-atunci chinul o să revie.

C-am văzut Parisul-i lesne de-nţeles şi de gândit,

Ne-a plouat până la piele, vreo trei zile, un mizilic;

Căci nimic nu se compară, nici furtuna şi nici ploi

Cu urcatu-n avionul care ne-ar purta pe noi.

De atunci promisă-mi este escapada viitoare:

Eu să urc în avioane, el cu mine n-o să zboare;

Cică pleacă-n aventură doar pe roţi şi chiar pe ape,

Trenuri, tiruri sau rulote, numai de văzduh să scape.

Eu mă-ntreb cu a mea minte, voi aveţi aşa probleme?

Sau al meu se-alintă iară şi îmi face nişte scheme?

Ca să stam mai mult pe-acasă şi să văd doar Bucovina,

În popasul către socrii, conducându-şi, calm, maşina?

 

Aceasta este o duzină de cuvinte, una întârziată pentru care îmi cer scuze. În tabelul lui Eddie gasiti unii mai punctuali şi mai pe fază.

 

 

 

 

 

Moldovenii s-au născut!

Ador melodia  „Moldovenii s-au născut”. De fapt sunt fan „Zdob si Zdup”. Declarat. Ieri, când pendulam pe net,  am găsit o postare în care cineva ”ruga” autorităţile să nu mai facă atâtea capitale culturale în  niciun oraş, în afară de Bucureşti. Să lase Braşovul, Clujul şi Sibiul, aşa,  nealterate, că destul au stricat capitala. Nici una, nici alta, se găseşte un domn care să spună tam-nesam: Braşovul e plin de moldoveni! E gata stricat! E Iaşov  şi ar fi bine să plece toţi acasă! Buuuuun! Cu cine începem? Poate cu primarul, că din ce ştiu eu e tot „intrus”! Şi-n momentul ăla la tv (v-am zis că ieri am fost în simbioză, nu?) suna la Pro tv această bucată muzicală.

Mi-am pupat moldoveanul şi i-am spus:
-Tu, să nu pleci!  Nicăieri, da?

S-a uitat chiorâş. Nici că i-am spus de unde ideea, dar nici nu m-a mai întrebat. Ştie deja ca sunt bântuită de gânduri creţe. S-a obişnuit.
Tata avea câteva reguli, „de bază”: să-ţi faci o familie, să nu te însori cu o moldoveancă, să nu iei femeie cu mânz şi să fii pe picioarele tale. Să faci bani din piatră seacă, dacă tot te-a lăsat Dumnezeu sănătos. Muream când le auzeam.
Toate i le-am desfiinţat noi. Ei, poate nu toate! Oricum cele enumerate sunt doar o parte. De multe ori nu poţi enunţa tot ce gândeşti, ar fi nevoie de prea multe cuvinte.

Aşadar. Cu cine s-a măritat sor’-mea ? Cu un moldovean. De unde ? Din Moineşti.
Cu cine m-am măritat eu? Cu un moldovean. De unde? Din Comăneşti.
Ce nu-şi dorea tata ca gineri? Moldoveni. Câţi ies la numărătoare? Doi.
Bifat un punct? Bifat!

Altădată. Mă vede tata în 2005…răvăşită niţel.

-Ce ai tată? Ori eşti îndrăgostită, cumva? Îţi face cineva curte? Of, ce prostie zic!, bombăne tata, trăgând cu nesaţ din ţigara palmată în semn de respect (că deh, eu nu fumez). Ţie tot timpul îţi face cineva curte, dar degeaba: eşti prinţesa cu bobul de mazăre!

Parcă datoare faţă de amărăciunea lui, mă trezesc spunându-i, ca într-o confesiune scurtă:
-Ar fi cineva, să ştii! Dar, na, ce să zic?
-Ah, ştiu, niciunul nu-i prea grozav pentru tine, nu? Ăsta ce mai are, tată?, continuă el uşor sarcastic
-Un copil!, răspund eu. Sec, fără amănunte….
-Şi unde-i copilul?, insistă tata cu nările fremătând de curiozitate…..
-Unde să fie? Cu mama copilului! Acasă…
-Ah, nu trebuie să-l aduci aici, la mă-ta, să-l creştem?, mă fixează cu privirea, uşor dezamăgit…
-Nu! Dar teoria ta cu ”omul cu mânz”? Cum e?

-Ei, tată!  E o regulă tâmpită! În viaţă nu se pune întotdeauna! Puteai să fi avut tu copil până acum! De aici suceala mea!

Aşadar, bifat iar? Bifat

Asta cu familia mi-a ieşit, într-un târziu, deşi a avut săracu’ de aşteptat, nu glumă! Cu banii, mai mult sor’- mea bifează, deşi să nu-l mâniem pe Dumnezeu….acum.
De când sunt măritată cu Mihai, amândoi ne-am mai pierdut din accente. El din cel moldovenesc, iar eu parcă nu mai lungesc atât cuvintele. Şi  sunt mult mai mândră de moldoveni. De al meu sunt sigur. Totuşi, aţi observat că reclamele alea, în care suntem îndemnaţi să mâncăm natural, de calitate şi să bem apă vie, de-aia, sunt făcute doar cu ardeleni? Ţanţoşi, serioşi, dar supăraţi! Foarte supăraţi! Nu e reclamă în care să nu te certe şi să te ocărească. Răstit, rar şi apăsat. Sincer, nu-mi place! Nu suport să-mi zică cineva, pe tonul ăla,  că dacă nu fac cum zice el nu mor, dar nici bine nu-mi va fi. Iac-aşa! Ce să zic? Parcă nici de-a naibii nu mai am chef de produsele lor.

Sau emisiunile de nutriţie. Sunt câteva dudui care, chiar dacă mănâncă sănătos, beau ce vor ele, o dau cu seminţe, urzici şi boabe folositoare, au  totuşi un chip intransigent şi aparent nefericit, încât îmi vine să bag repede o friptură să nu se ia starea ăleia.

Chiar vineri am văzut-o pe Florentina Opriş la” Cireaşa de pe tort”. Acu’ să fiu corectă, ea pare un pic mai senină, mai ales după drama din viaţa personală, faţă de cele la care mă gândesc eu. Cu atitudinea ei am eu o problemă. Nu-i forţezi pe ceilalţi să mănânce ca tine, cu orice preţ, chiar dacă ştii că acela e modul corect de a te hrăni. Nu mă supără conceptul. Ba, dimpotrivă! Sunt convinsă că a ei cale….. e cea mai bună, dar agresivitatea pe care o simt atunci când insistă mă supără şi mă face să fiu precaută.

Acum, trăim totuşi într-o lume în care doar dacă nu vrei, nu eşti informat. Problemele de sănătate pe care ni le facem singurei, cu alimentaţia proprie pare o cale la fel de ştiută, comparabilă şi cu celelalte alegeri din viaţă.

N-aş putea să-mi spun: ”nu mai mănânc carne”, dar aş putea să renunţ definitiv la ea, dezvoltând o altă cămăruţă din creier. Acea a gusturilor desăvârşite date mâncărurilor fără carne. Eu, personal, consum puţină carne pe săptămână. Spre deloc. Asta dintr-o întâmplare, pentru că îmi plac brânzeturile, ouăle, pastele şi-mi place să gătesc. Atât de mult, încât visez la bistroul meu cu patru mese, plus două pe o terasă, cu flori, mâncare simplă şi muzică franţuzească. Dar pentru ca nu pot să le am, visez. Visez că voi avea mai multa experienţă, că voi înţelege toate lucrurile din jur, că voi aplica tot ce-mi place, că voi avea glasuri domoale prin preajmă şi nimeni nu îmi va da informaţii agresiv.

Şi uite aşa mă întorc la glasul moldoveanului meu din casă:
-Ce mâncăm azi, iubiţel? Melcuşori? Şi pârjoluţe? Bun!…..”

În casă sună ” Zdob şi Zdub”. Iar. Pe alt post. Semn bun.

Moldovenii s-au născut!

Roţi dinţate

Roţi dinţate

aplecate

înspre faţă,

dinspre spate,

răsturnate ,

îmbîrligate,

cadenţate,

pun pe fapte

alte mecanisme, poate,

asamblate,

de-un ”fârtate”,

într-un ceas

cu iz domnesc

şi aud cum…ticăiesc.

 

Roţi mai mari

şi mai micuţe

se învârt după secunde,

plâng de dor muşcat de timp,

fac amor stereotip,

în sincron ameţitor,

pierd iar şirul orelor,

sunt turbate de plăcere,

cântă ode pe repere,

până cand ceasornicarul

le opreşte tot vacarmul.

 

Au încremenit, se pare,

nu-i nici urmă de mişcare,

dar amorul e aparte,

tic-tac dat…de roţi dinţate

fermecate

şi rodate,

cam mirate,

ce pornesc din nou

cuplate,

nelegate,

în libertate,

doar sunt niste

roti dinţate.

orologiu

 

Am scris pentru tema fixa de luni, ce poartă numele de ”Roţi dinţate” ceva uşor, poate potrivit după încrâncenarea prin care am trecut zilele astea. Pentru provocarea de luni,  în tabelul lui Eddie, mai găsiţi şi alte variante, în alte interpretări. Eu vă mulţumesc de pe acum. Simt zâmbete indulgente pe feţele voastre.

 

 

 

 

 

Nopţi albe

Noaptea se ridica uşor şi deasupra noastră bântuiau zorii dimineţii, amestecaţi printre scaune de autocar în mers. Mi-era somn şi picoteam inutil, încercând să iau parte la simfonia de expiraţii şi inspiraţii, unele chiar în tandem. Nu puteam. Scaunul meu era nedrept pus cu spatele în sensul mersului şi imaginea, care mi se înfăţişa generos în ochii mei obosiţi, nu mă îndemna la nimic. Organismul meu refuza să se dea bătut şi uite-mă cum încercam să-mi port imaginaţia în lumi pestriţe.
Niciodată nu mi-au plăcut nopţile albe, nopţi de nesomn şi zbucium, nopţi sortite eşecului din start, datorită plăcerii mele de a-mi consuma ideile în somn şi de a primi vizite nocturne in vise simple, fără zbucium, care să mă lase să mă odihnesc. Nu am învăţat noaptea, nu mi-am consumat amorurile până in zori de ziuă, nu m-am purtat în chefuri obositoare decat arareori. Pentru mine noaptea e sfanta şi caldă, e balsamul de peste zi care-mi alină orice gând rău sau întâmplare nepotrivită. Chiar dacă mă culc după miezul nopţii am nevoie de somnul prietenos şi magic, inconjurată de linişte sfântă şi întuneric cu clipocit de lună sau stele. Sunt fata nopţilor ca smoala  şi orice tulburare a tabieturilor mele mă nelinişteşte şi agită. Aşa eram şi acum, din păcate, într-o stare ca de beţie dulce din care nu aveam cum să ies, încă.
Mă chioram cu greu într-o revistă, de-aia, de ne spune,  de ne ceartă şi se dă mare cum le ştie ea pe toate. Mă gândesc că cele care scriu acele articole sunt nişte „famme fatale”, ceva, prea sunt îndesate cu soluţii în fiecare buzunar: şi când soţul vine supărat şi cu chef, dar mai ales fără, şi când e nevoie de ele ca gazdă, cu soufleul perfect crescut şi mirosul ieşit demult din casă, ba… persistând  în aer iz de chanel, dacă s-ar putea. Cât despre poziţia nu ştiu care, ce o aplică tocmai pentru a nu fi părăsite de iubitul, soţul sau ce s-o mai găsi prin dormitorul lor, cum zic fetele în articolul de la pag 34,  zău că le-am dat grad şi valoare şi mă fac de-a dreptul curioasă să le cunosc personal.
Uit ce scrie în celelalte pagini, pana la cea cu nr 34, răsfoiesc orbecăind încă vreo trei reţete de fericire, jur sa le aplic, dacă nu le uit şi mă fură din nou peisajul. Tot nu se ridică negrul ăsta al nopţii de tot. Motiv pentru care iau la purecat feţele tovarăşilor mei de călătorie. Pană să trec peste cei adormiţi, (piu…drace, ce limbaj am), mă uit la o fata tânără, zveltă, ca un fir de păpădie, cu bucle rebele, fix ca puful ce-l aminteam, parcă gata să-şi ia zborul. În contradicţie cu părul îi e faţa cea albă şi fină, cu nişte ochi în care se vede că se ţes întâmplări numai de ea ştiute. Îi surprind zâmbetul, ce pare să spună „dacă aţi şti voi” şi modul cochet în care îşi lasă capul pe spate. Mă intrigă cumva. Îmi vine să ţes chiar eu o poveste în jurul ei, mirată şi de faptul că nicio clipă nu şi-a scos telefonul, cum face majoritatea din autocar, chiar şi eu.
Cineva şopteşte-n telefon, monosilabic aproape, dar tot aud, un „te sun eu” şi, imediat, mă priveşte a scuză. Mă fac că nu am observat şi sar peste moment cu delicateţe. Fata păpădie se joacă cu mâinile pe geam, parcă încercând să prindă luminile între degete. Mai la dreapta, un bărbat cu un păr lung prins în coadă, în care observ o majoritate de fire albe, murmură fără ecou ceva, cred că ipod-ul lui răsună, în urechile proprii, numai muzică rock. Sar, din nou. Prea uşor de tivit poveşti în jurul lui. Bătrâna doamnă de la geamul cu numărul cinci din dreapta, rujată strident, de se vede în lumina asta difuză, aţipeşte periodic, precum găina, plecându-şi capul înspre faţă. Se trezeşte ruşinată şi iar are, şi ea, acelaşi gest de verificare, dacă a fost văzută, cumva,  de cineva.
Intuiesc privirea şi mi-o mut pe a mea spre o doamnă mititică, ca o bijuterie colorată şi foarte delicată, care dormea de-a binelea pe umărul unui domn la costum, cam tânăr pentru ea. Îmi torc o poveste despre cum se îndreaptă şi ei spre mare, într-o escapadă demnă de un love story, cu iz de amantlâc. Mi se va spulbera povestea, după un timp, când doamna bijuterie se va fâstâci grozav la trezire, văzându-se atât de intim apropiată de mai tânărul ei companion. Şoferul nu a pus muzică încă, dar după degete îi simt nerăbdarea şi ne dă încet deşteptarea cu o melodie a Direcţiei Cinci, „Am nevoie de tine”. Cine n-are, zic…şi mă trezesc de-a binelea în foşnituri şi căscaturi succesive.
Se aud telefoanele date pe mic, dar cu indicaţii precise. Cuiva îi e foame, altul se caută de cafea, mie îmi întinde cel din faţă o banană mică. Rămân pironită cu privirea pe el. Mă ferisem toată noaptea să-l adulmec, ca să zic aşa, prea avea chip de manechin şi gesturi educate. Nu-l refuz, dar am un  entuziasm controlat. Mai ar fi o oră şi ajungem. Pornesc o conversaţie timidă cu tipul cu banana. Bre, manechinul, frumosul, ce uitaserăţi? Se dovedi a fi de fapt culegător de folclor. Ăăăă! Adică, cântă? Adună cântece? Ce face omul ăsta? Mergea la Enisala şi nu mai ştiu unde prin Dobrogea, pentru nu ştiu ce proiect complicat. Vocea lui cu timbru grav se opri la un moment dat, când mă văzu pe mine atentă doar din politeţe.
 În sfârşit ajungem. Mulţumesc în gând că am avut inspiraţia să aleg acest mijloc de transport şi îmi iau cu grijă bagajul din burta autocarului. Băiatul folclorist mă salută scurt şi se depărtează, tocmai când telefonul lui suna: „Mă suii în dealul Clujului”.  Zâmbeam. Clujul era atât de departe şi atât de aproape, într-o secundă. Mă trezesc spunând: Bună dimineaţa, toamnă…la mare, fără soare! Rămas bun noapte albă din somnul unora în jocul meu!

Postarea face parte din provocarea de luni, a clubului celor 12 cuvinte, o temă fixă ce-şi spune ”Nopţi albe”. În acelaşi tabel găzduit de Eddie veţi găsi şi alţi bloggeri jucători. Eu am trişat, dar cum regulamentul permite, am reactualizat o scriere mai veche.