Mi-am înăbuşit eu cât mi-am înăbuşit dorinţele, dar, într-o zi, pe când casa noastră nu arăta precum lumea animalelor, deci nu aveam grija decât a unui pisoi cuminte şi care avea încă o familie de împrumut prin vecini, am strigat: concediu! Vreau concediu! Păi, că să vezi, că sunt pacienţi, că mai bine să mergem la Dunăre, la Brăila sau măcar mai pe aproape, că nu am văzut multe locuri în România, că o fi, că o păţi! Realizez eu că refuzul mergea cu direcţie. Adicătelea, zile libere se vroiau, dar nu cumva să am vreo inspiraţie de ieşire din ţară, în care să fim nevoiţi să zburăm cu cele paseri mari şi oţelite, cu ambalaj gata fezandat de vânt, în care el să stea cu frica-n sân şi în baiţ propriu de sudoare rece şi cu gânduri permanente de prăbuşire.
M-am uitat la el pe sub sprâncene şi am zis sec:
-Cât a trecut de la nunta noastră?
-Păi, vreo 4 ani!, imediat bâiguie el mirat, în timp ce faţa i se carameliza uşor de nerăbdare şi teamă pentru următoarea replică.
-Aha, deci tot atât de la luna de miere promisă! Să n-aud niciun refuz, că mă vezi în doi timp şi trei mişcări cum fac praf certificatul nostru de căsătorie! Mda. Îl toc, pe tocător, uite aşa julien, aşa cum îmi toci mie, acum, nervii cu fiţele tale de refuz! Gata, plecăm unde vedem cu ochii: Praga, Paris, Viena…orice găsim convenabil! Şi da, cu avionul, prietenul tău preferat!
Nici de şantaj nu mă pricepeam. Nu am găsit nimic potrivit, să îi arunc în faţă scumpului meu soţ. Venisem de la coafor, unde îmi liniştisem buclele mele rebele sub placa de întins a Crinei. Acolo mi s-au întins şi antenele, auzind de oferte tentante pentru luna iunie, iar în maşină ne-am trezit purtând magistrala conversaţie de mai sus. De atâta frământare îl simţeam cum îşi muşcă buza de jos, dar eu nu aveam îndrăzneala să îl privesc, iar el nu avea îndrăzneala să îmi mai spună ceva. A zis încet, totuşi:
-Tu vorbeşti serios? Şi când vrei să plecam?
-Mâine, normal!
Şi-a înghiţit cuvintele şi m-a urmat, cumva, năuc în agenţia de turism.Acolo ne întâmpină o cucoană spoită bine. Pardon, nu sunt cuvintele mele, dar când soţul meu i-a văzut turbanul negru ce îi împodobea ţinuta uşor exotică, a crezut că am nimerit agenţia nepotrivită: „Tu nu vezi ce poş are în cap?”, mă întreabă el, spre marea mea uimire, neştiind că poşul cela, despre care vorbea era tocmai turbanul. Înţelesesem coş, dar trebuie să recunosc că eram obişnuită cu minunatele lui cuvinte, adunate de nu ştiu unde. Ce-l mai tare mă enervează când spune gugi, în loc de glugă, dar asta e altă discuţie. Deci să revenim:”Uită-te şi tu? Zici că-i clovn! Hai, te rog în altă parte. Măcar atât!”
Indiferenţa mea aparentă era ca o maia perfectă pentru nervozitatea lui care creştea văzând cu ochii, încât am cedat, dar tocmai atunci ne-a luat în primire o domnişorică ce avea nişte buze superbe date cu gloss, ce-mi păreau două cireşe glasate. Bărbatul meu se îmbună cumva şi reuşi să urmărească, tot uimit, repeziciunea ofertei ce îmi era prezentată, că eu hotăram, recunosc. Bifam tot, încuviinţând şi încercând să obţin o ofertă convenabilă. O oră mai târziu aveam în mână tot ce îmi doream: bilete de avion dus-întors spre Paris şi bed & breakfast într-un hotel din Montmartre, pentru care am optat din suflet, nu cum am auzit de la nişte drăgălaşi: „Săracii, atât şi-au permis!”
Ei, dar afacerea mea părea să nu mă bucure decât pe mine. Gândul zborului nu-i dădea pace şi atunci, după un antricot în sânge şi un turnedo Rossini de la restaurantul nostru preferat, că doar începea vacanţa, nu înainte da a-mi trampa obrajii cu lacrimi multe şi grele, de păream un tortuleţ însiropat gata, mi-a confirmat că de dragul meu e în stare să urce şi Himalaya, doar să fiu fericită.
Cum a fost zborul? Nu vă spun, încă. Dar revin. Cert e că am lăsat ceva bănuţi pentru niscai băuturi aducătoare de confort psihic. Dar ce mai conta! Ne îndreptam spre Paris. Orice sacrificiu era prea puţin, în acea zi. Ehehe…ce amintire!
Deşi cuvintele duzinei m-au îndemnat iniţial să gătesc o mâncare virtuală, asta dacă vă uitaţi peste cuvintele bolduite şi colorate, eu am ales un desert spumos oferit de soţul meu prin minunatu-i comportament, pe care îl ador. În tabel găsiţi bucătari, pardon, duzinari de soi.
Nu ştiu pe unde să îmi mai plimb şi eu undele fără să fi fost gata ocupat locul, ideea sau gândul. Aşa că mă îndrept spre Niciunde, acolo unde pot fi găsită de toţi prietenii mei imaginari şi unde e veselie multă şi unde de lumină vie, vindecătoare, care mă scaldă în raze magice de viaţă. Niciodată nu mi-am căutat copilăria, adolescenţa sau timpul trecut. Nu mi-am pus întrebări puternice, gen: „Unde au rămas ele, oare?”
Ştiam că le port în mine, prin amintiri grăitoare. Undele lor transmise prin poveşti răscolitoare, uneori, mi-au fost benefice, dar nu numai mie. Am simţit asta în fiecare poveste scrisă despre aceste lucruri. Aşa că, revin din ţara lui Niciunde şi mă întorc acolo unde pot atinge, pot privi, pot dori, simţi, iubi.
Unde eşti tu pământ rătăcit?
Sssst! Sunt în cercul unde m-ai lăsat. În cercul vieţii!
Îţi trimit rotocoale de unde vibratoare!
Să le simţi şi să nu mai rătăceşti în lumea lui Niciunde!
Aleg, uneori, să îmi încep subiectele explicând de ce scriu despre un anumit lucru, pentru cei care ajung accidental pe aici. Azi, „Parfumul Făurarului” este o temă din Clubul condeielor parfumate, temă aparent fixă, propusă de Matilda şi preluată de cine vrea, din acest club, în stilul propriu. Am citit vreo trei poveşti, din tabelul inclus la Mirela, gazda noastră, dar m-am oprit pentru a-mi încerca norocul în felul meu. Aşadar nu vă veţi mira, dacă iar veţi citi o poveste de familie, cu evenimente ce ţin de curgerea timpului prin această lume, a mea; evenimente care au lăsat în mine urme adânci: unele bune, altele dureroase şi al căror parfum mi-a intrat în toţi porii şi în toate celulele mele vindecate sau nu! Parfumul e cald, trainic, intens, cu arome de iubire, de naştere, de trecere, de urlet de lupi şi chiar de moarte. Cu toate astea…miroase a viaţă, a viaţă plină şi aromată cu daruri. Daruri lumeşti!
Făurarul e luna cea hulită, nebăgată în seamă, lună ce nu pare iubită, luna scurtată de Dumnezeu în 28 de zile, adăugându-i din patru în patru ani, ziua sfântului Casian, cel ce greu se implica în comunitate şi a cărui pedeapsă a fost să revină în calendar, doar după acest interval. Se zice că în această zi e musai să fim milostivi şi să răspundem la ajutor pentru a nu ne primi şi noi exilul comunităţii. Un prieten de al meu a ales acum mulţi ani, pentru însurătoare, ziua de 29. Spera aşa că nu va trebui să celebreze prea des o uniune ce nu era binecuvântată cu iubire. În scurt timp n-a mai sărbătorit nimic, divorţul fiind cel ce a luat locul unei iubiri imposibile. Dar asta e cu siguranţă doar o coincidenţă şi un exemplu ce mi-a trecut pasager prin minte.
Cu toate astea, februarie poartă în amintirea şi în inima mea parfum de căsătorie. Parfum de soare cu dinţi şi zăpadă topită, de flori colorate din sere de Codlea şi rochii de mireasă purtate pe alei cu pomi desfrunziţi, dar acoperiţi de sclipiri de îngeri buni, ce-şi lăsau adierea într-o binecuvântare. Într-o zi de 11, de Sfântul Vlăsie, cel la care dacă te rogi cică nu rămâi fără o para în pungă şi vei fi prosper prin munca ta, într-un an 1969, ai mei părinţi îşi uneau destinele, făcând să meargă multă vreme căruţa acestui „ferecă şi desferecă”, „îngheaţă sau dezgheaţă”, „ninge sau plouă”, cu urme mari şi mici, adânci şi vii, cam vreo 38 de ani. Mulţi, mulţi ani. Şi ar mai putut fi. Acum când mă gândesc că acest Sfânt Vlăsie a făcut să nu-i lase pe ai mei părinţi fără parale în buzunare, chiar şi când lumea lor era săracă şi fără de speranţă, cred că nu au ales la întâmplare această dată.
Se zice că Făurarul îşi poartă numele cu drag, nume venit şi de la ascuţirea uneltelor pentru muncile agricole. Se pare că pentru sora mea, februarie şi-a ascuţit uneltele fericirii şi a muncii în cuplu, iar într-un 18 luminos, a simţit acelaşi parfum intens de căsătorie. A fost cea mai frumoasă zi de februarie din viaţa noastră. Deloc geroasă, cu soare din plin, cu dragoste şi oameni mulţi, am celebrat iubirea venită …tot pe neaşteptate, parcă într-un Dragobete permanent. Le doresc sănătate şi viaţă lungă şi bună!
Zici că vin cu un info-calendar, dar nici că îmi pasă şi dacă voi, cei care mă onoraţi cu urmele trecerii voastre pe aici, nu sunteţi prea încântaţi, promit să nu mai aplic astfel de abordări. Până una-alta, nu pot să nu adun, pe aici, parfumul zăpezilor. Dar nu parfumul zăpezilor de altădată, despre care mama îmi spunea că arătau ca cele din povesti introienite, de la Buzău, ci parfumul zăpezilor de februarie din 2004 şi 2014. La 10 ani distanţă am trecut prin aceleaşi emoţii şi griji. Dacă în 2004 mi-am dus cu greu bunica la groapă, ca mai apoi să îi fac de 40 de zile pe nişte troiene care nu prevesteau nimic bun, preotul ajungând la slujba doar cu vola de deszăpezire, in anul 2014acasa a fost acoperită total. Crivăţul nemilos a aşezat toată zăpada pe clădire, făcând ca imaginile de la televizor să fie trăite pe viu de mama mea, cea care-şi ducea traiul în acel loc şi care a simţit intens ce înseamnă parfumul solidarităţii: mâini harnice de tineri inimoşi au reuşit să-i croiască tunele spre animale, apă sau spre provizii. Coşmarul alb are parfumul sălbatic al gerului năprasnic şi al nesfârşitului.
Acum ceva ani, pe 22 februarie, se năştea fata prietenei mele, un înger de copil, aşteptat în neaşteptare, dorit dar venit surprinzător, ca şi când rugăciunile au ajuns mai repede decât s-ar fi aşteptat ei. Făurarul ne înnoia şi ne dădea speranţă prin parfum de viaţă tânără, de miros de bebeluş şi mai apoi, de fetiţă voinică şi înţeleaptă.
O zi tristă, urâtă şi sfâşietoare a mai fost într-un februarie 2007, când un om tânăr şi puternic ca un lup şi-a găsit sfârşitul nefiresc. Nu degeaba făurarului nostru i se mai spune luna lupilor. Unii lupi se nasc, ca Zoe, câinele nostru lup, fugit în locuri, sperăm, bune pentru el, pentru a fi admiraţi, iubiţi şi regretaţi, mai apoi. Sperăm să fie şi ea iubită tot de un om cu inimă mare, iar pe „lupul om”, lupul singuratic, lupul hăituit de neîmpliniri, ce şi-a strigat urletul în pustiu, îl regretăm de ceva vreme. Din păcate, nu l-a auzit decât Dumnezeu şi poate îi ascultă şi acum povestea, acolo în Ceruri.
Simt că luna aceasta are doruri şi împliniri, ecouri şi dureri, parfum de sărbătoare dar şi de rugăciune. Cu toate astea cel mai plăcut parfum este cel al speranţei şi optimismului şi vă asigur că iubesc această lună. Soţul meu este cel ce aplică zicala „ianuarie-fe-martie” şi chiar dacă la Braşov primăvara apare când nu te aştepţi, el spune cu drag la fiece 1 februarie: „Iubiţel, în 28 de zile vine primăvara!”Cum să nu iubeşti această lună când e simbolul omului curajos şi al idealurilor fireşti, normale, de contopire şi trecere, de iubire, de suflete pereche, dar mai ales de …parfum de primăvară sperată? Ferecă și desferecă
ferecă și desferecă, ai mei parinti imediat dupa nunta, in casa nasilor mei
