Poc, ţop, hop-trop! Oare unde mă aflu? Zdrang-buf! Zgomote alarmante vin către mine parcă agresiv şi rapid ca într-o avalanşă de evenimente. Pietre plumburii îmi acoperă pantofii mei perfecţi şi nedumerită casc ochii spre strada ce parcă nu se mai termină. Vienelar sentiment ce-mi valsează pe note de Strauss, ameţindu-mi gândurile şi aşa confuze. Din văztuneric stelele clipocesc uşor complice dând aer festiv naturii libere. Frigul îmi strânge braţele pe lângă corp şi mă lipesc mai tare de trupul cald de lângă mine. Ce ştie el că pe lângă mine trec trăsuri închipuite, imaginare, ce au cai falnici ce tropotesc prin mine. Îmi spun că pietrele de pe pantofi sunt scoase din caldarâm de copite durute cu potcoave nepotrivite. Aerul ăsta iarnarcotic mă ameţeşte mai mult decât valsul „Lorelei Rheinklänge”. Sunt ca drogată, iar caii mei nechează deşi doar eu îi văd. Normal, fac parte din acele exasperanţe pe care mi le ascund de pe vremea când eram mititică şi credeam în psiriduş şi olimpotab. De când nu mai cred în ele? De când un curcosaur din povestea greierului orb m-a făcut să mă indrăgostesc iremediabil de un căţel şchiop şi abandonat. Ce vremuri! Uitate! Ar fi timpul să dăm drumul psiriduşilor şi olimpotaburilor din poveştile uitate să le vadă toţi aripile aurii de prinţese. „Dezmâţ”, se numea povestea şi era toată o iubilură perfectă între tot felul de personaje zglobii şi vesele. De aş fi avut atunci o corolarmă aş fi împuşcat intrigantul de curcosaur. Eh, dar tot e bine! Cuţu’ abandonat m-a făcut prietena lui. E un pic asigurmand dar la cât aleargă nu se îngraşă deloc. Viena, Viena…ce vis împlinit şi ce aer de poveste porţi cu tine. Dintr-o caneluridă picură stropi de apă, de parcă toate lacrimile oraşului secaseră şi se scurgeau de acolo, doar că.. într-un semn de purificare. Zdrang, buf ….poc, ţop! Câteva mâţe jucăuşe trec pe lângă noi într-un ghem al zbaterii lor vieneze. Oare valsează şi ele? N-aveam să aflu. Povestea mea se evapora, discret. Eram părăsită în faţa sălii de vals. Pantofii mei nu mai semănau a pantofi de bal. Dar mie nici că-mi păsa: trăsuri albastre trase de cai duruţi treceau pe strada mea. Doar eu îi vedeam, şi, curios, pe mine nu mă vedea nimeni….Povestea este înscrisă în duzina de cuvinte, de data asta imposibile şi inexistente. Dacă reuşiţi să citiţi povestea ca şi când acestea ar fi reale înseamnă că am reuşit. În tabelul găzduit de psi veţi găsi alte încercări poate mai iscusite.
Lună: ianuarie 2014
Contract
Coaptă-necoaptă
Sunt coaptă-necoaptă,
Verde-amară,
Suită devreme
În podul cel strâmt
Al vorbelor scrise;
Sunt pasăre şchioapă,
Sunt gând pe pământ,
Sunt cretă ce scrie
Un ultim cuvânt
Ce loc nu-şi primeşte
În pagini gălbui
Căci e cam…. şui.
M-amestec în treburi
Ce ţin de talent,
Mă zbat să cunosc
Sensuri noi în concret,
Să sparg un marcaj
Ce e pus la sosire,
Doar să trec îmi doresc,
Abandon…nu-mi e-n fire,
Să calc în cunoaştere
Divină şi sacră,
Deşi, totdeauna
Mă simt cam săracă.
Mă declar om prea plin,
Prea amar, dar senin;
Mă adun între cărţi,
Mă retrag ca un paj,
Şi nu ştiu de-am să sparg
Al cunoaşterii bordaj;
Eu insist, el nu vrea
Şi m-aduce-napoi
C-o poveste de geniu
Găsită la voi.
Uite aşa, eu rămân
Cea coaptă-necoaptă,
Cea de-un verde-amar
Ce vă bate la poartă!
Mă primiţi şi-n ăst an?
Şi dacă nu mă primiţi eu tot voi bântui bloguri vechi şi noi în căutare de frumos.