Mărgăritare versificate

Un pumn de clipe

Un pumn de clipe:
Lacrimi de foc aprind felinare
Ce stau de veghe pe aproape,
Pe piscuri de humă, pe turnuri de fildeş,
Pe urmă de lună ce coboară în strană
Să vestească luciri de icoană.
Lacrimi de ploaie adusă de vânt,
De vânt de schimbare şi urmă de aripi
Ale păsărilor mute ce stau în Înalt
Şi tac, dar le simt cântările-n suflet
Că-s multe şi le aud ca pe ultimul sunet.
Lacrimi de oţel netopit am în ochi
Şi-s pline de focul metalului copt
În inimi cu vise, în timp ca de jar,
Ce ard amintiri în tăciuni ca de soare
Nenorocul zâmbind ca o flacără mare.
Lacrimile nu mai sunt ce știam
Nici poveri dulci amare, nici bobițe de rouă
Nici ploaie de mai, nici fluturi de nea
Nici vise reci ce mă ning înflorat
Sunt doar boabe sărate ce cad, adunat.
Nu-mi adun bucuria printre alte frânturi
Nu-mi pun peceți dure pe inima-mi strânsă
Culeg tot ce am strâns într-o trecere goală
Și prind ce-am sădit – lacrimi, schimbare, folos și alint
Cuvinte ce au fost, cuvinte ce cad și te mint.
Când se mișcă macazul dintr-un arc peste vreme,
Mulțumesc lăcrimând nu de-a timpului grijă,
Tot ce vine primesc, adormind liniștit
Treceri fine de om, descântând amintiri,
Pumn de clipe ce-au fost, pumn de clipe ce-or fi,
 
Astăzi, mâine sau cine știe când om vorbi…
Dar lacrimile să fie musai… de fericire
 

 

Înșiră-te mărgăritare- pumn de clipe
Înșiră-te mărgăritare – pumn de clipe
Mărgăritare festive

Bomboane cu emoţii

  • Happy birthday to me! Happy birthday to me!, ….uite aşa aş vrea să-mi cânt şi să mă bucur de ziua de azi.  Indiferent de cum se mişcă vremurile, faptele şi cuvintele, eu voi face primul meu genocid şi voi omorî, în masă, toate relele, tot nenorocul, toate cuvintele urâte primite vreodată, dar mai ales spuse, voi ucide tristeţile şi toate clipele nepotrivite şi voi încerca să nu uit nicio clipă că azi e ziua mea de naştere, că vreau bucurie și frumos și petrecere colectivă,  în locul uneia mai restrânse, în care să dansez conga cu vreun căţel prin casă, în aburi de şampanie demiseacă. Ce urât sună! Cred că demisec era termenul! În fine, nu fiţi şi voi cârcotaşi că altfel nu vă mai invit la ziua mea!

 

  • Mie mama nu mi-a ţinut ziua niciodată. N-am suferit prea tare, dar când un copil mă întreba:”Vii la ziua mea?, aşa, ciudat, între invitaţie şi curiozitate, la limita vreunui refuz, dar cu sclipirea aceea „deh, ziua ta a fost şi tu nu m-ai invitat”,  îmi crăpa capul de supărare. Rar mergeam. Am în minte un colaj de amintiri cu petreceri simple pentru copii, unde trona un tort, de cele mai multe ori de biscuiţi şi vreun cico sau brifcor. Aplaudam un pic, cântam lălăit şi ne ruşinam de creioanele colorate şi cartea de poveşti pe care le duceam în dar. Uneori voiam cadoul ce îl dădeam, în locul feliei de tort, însă nu era totdeauna după mine. Primeam şi eu de la mama, poate, dar mult mai târziu.
  • Locuiam acolo, pe un greabăn de munte, cum v-am spus de atâtea ori, în mijlocul pădurii, în peisajul acela bucolic de unde vedeai măreţia naturii, iar spectacolul iernii devenea grandios încât orice oftat, de neputinţă sau defăimare a zăpezii, ar fi devenit blasfemic. Dar ce ştiam eu? Zăpada trebuia să mă lase să ajung la şcoală, nu să mă împiedice. Voiam şi eu să duc măcar o dată o cutie cu bomboane numărate, ca nu cumva vreun copil din clasă să rămână neservit. Zăpada era singura ce mă putea împiedica să fac asta, închinzându-mi drumurile către şcoală. Uneori mi-o adunam pe toată în vis, cerând unui Yeti puternic să mă scape de urgia aia albă şi s-o transforme într-un golem alb pe care să-l învingă în luptă dreaptă şi să  risipească  zăpada în munţi. Vedeam cu ochii minţii dihania (că golem îi spun acum, recunosc) spulberată şi particulele alea sclipitoare duse departe, pe creştete de munţi înalţi, ăia zăriţi de mine în drumul către şcoală. Doar în anul acela am mai mers pe marginea drumului doi kilometri, aşa în cârd, copil, după copil. În următorii ani aveam să ne mutăm, iar şcoala să fie la doi paşi. Niciodată însă nu am uitat drumul acela, făcut cu ghetele mele roşii, mai mari cu un număr, împreună cu cei 10-12 copii şi cu adultul însoţitor, un adevărat erou pentru noi, pentru că nu de puţine ori pe spatele lui tronau ghiozdanele noastre de pitici obosiţi dar în ochi aveam admiraţie puternică pentru ca ştiam ca face acel drum dus-întors de două ori, neputând sta 4 ore în scoală aşteptându-ne pe noi sa terminăm cursurile. La mulţi ani-ul acela colectiv îmi va rămâne veşnic în minte deşi au urmat multe altele.
  • Eee! Am făcut ce am făcut şi v-am dus iar într-o aniversare de a mea, de şcolar. Nu vă miraţi, cele de oameni mari nu mă atrag prea tare. Emoţia ce am simţit-o ţinând cutia cu bomboane, desfăcută pe braţele mele, obrajii ce-mi ardeau puternic şi zâmbetul colegilor mei de atunci sunt de nepreţuit.
  •  Desfac azi o cutie nouă şi vă dăruiesc bomboanele iertării, bomboanele dragostei şi preţuirii ce v-o port şi vă mulţumesc pentru fiecare trecere de pe aici. Mi-e foarte greu să ofer prima bomboană pentru că toţi îmi sunteţi dragi,  aşa că vă servesc pe fiecare în parte şi vă ofer în plus bomboane de admiraţie şi de continuitate firească. La mulţi ani, mie şi la mulţi ani, vouă! Să ne trăim!

 

  • Acasă mă aniversează multe lăbuţe şi un bărbat drăgăstos.  Deja au pus de o horă. Fug să dansez şi eu. Veniţi şi voi?
Mărgăritare versificate

Tribut de rubine

(imagine din curtea casei mele)
Trăiesc într-un oraş  cam…de verde,
De smarald dat la schimb pentru un brad;
Trăiesc pe o coamă  de munte ce pierde
Ecoul din vale, atât e de înalt.
Trăiesc în lumea ascunsă
Sub crengi şi sub foşnete vii,
La poale-i cetatea deschisă
Şi murmurul vieţii ce-o ştii.
Nu dau la schimb eu prea multe,
Deşi privilegiu-i măreţ,
Mă simt străjuind pe-al meu munte
Şi am doar frumosul ca preţ.
De-ar cere o plată oraşul minune,
Un fel de tribut pe locul de vis,
I-aş da  orice-mi cere, rubine
De vrea, dar în scris
I-aş cere să semneze decretul
Prin care mă ia castelană,
Promit că voi scrie sonetul
Braşovului meu de aramă!
Rubinele acelea să ardă,
Ca focul aprins într-o lampă,
Cetatea s-o scalde-n lumină,
Iar „Tâmpa” să pară divină!
Mărgăritare festive · Mărgăritare versificate

Mica florăreasă

Zbori lin ca pasărea de oţel
Din visuri ce le ţii în prag,
Când îl iubeai numai pe el
Şi-aveai Sibiul martor drag;
Să străluceşti precum un foc,
Să porţi în tine doar scânteia,
Căci ochii tăi sclipesc pe loc
Când ţi se spune de Med(ee)a;
Să  fii măiastră, Pi…a noastră
Din cuib ascuns de Răcădău,
Aceiaşi sexi florăreasă
Cu ochi adânci, atuul tău!
Nu-i chip să trec pe lângă tine
Să nu te admir, doar eşti frumoasă,
Tu pui pe fugă anul care vine 
Căci tu întinereşti, iar el ia plasă.
Eu m-am jucat în trei cuvinte,
Stângace, ca la ceas de seară,
La mulţi ani, Pi şi ia aminte:
Loialitatea se măsoară
În gând curat şi vorbe mici
Doar ca să şti c-am fost aici
Când toţi te pupă, nu-ţi dau flori
Că ai destule la locul lor, (cred ei)
La mulţi ani ţie, bătaie lor!

Pentru prietena mea, Neli, născută-n zi specială! Zi de Eminescu! Să-mi trăieşti sănătoasă şi la fel de inventivă, frumoasă şi specială! Te iubesc!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Rolurile mele

De când mă ştiu joc pe scena vieţii câte un rol mai mare sau mai mic, mai bine, mediocru sau prost. Nu am un scenariu prestabilit şi nici vreun sufleor care să mă scoată din încurcătură atunci când mă împotmolesc în cuvinte şi chiar în fapte. Am jucat alături de actori mari, deşi obişnuiţi,  falnici, cu replici culese parcă din cartea vieţii. Când mi-au spus că şi ei au bâjbâit până şi-au conturat măreţia i-am privit neîncrezătoare, dar mi-au povestit, în pagini lungi dintre actele principale, istorii cutremurătoare. Am avut rol de fiică, nepoată sau alt grad de rudenie, dar cel mai drag mi-a fost  şi îmi e rolul de soră mai mare. Acum şi ăsta păleşte în faţa surorii mele mai mici, pentru că grija şi atenţia ei faţă de noi toţi îi dă ei apelativul grandios. Eu sunt mare doar pentru că m-am născut mai devreme.
Rolurile au venit repede şi uneori prea multe odată încât pe unele chiar le-am anulat din faşă. Am vrut să încerc rolul femeii atrăgătoare când încă nici nu ştiam dacă am devenit cu adevărat femeie. S-a sfârşit prost, iar mai apoi, orice oglindă sau om mi-ar fi confirmat că rolul îmi vine mănuşă, mie îmi părea fals şi neadevărat. Apoi am sărit peste curiozitatea asta;  primisem de undeva din interior o stare de bine ce nu mă mai lăsa să mă gândesc la acest lucru. Cel mai drag rol mi-a fost şi îmi e cel al libertăţii, dar şi prin acesta am trecut uneori cu forţă, iar alteori l-am jucat prost dar crezând că-l joc bine.

Mi-aduc aminte de cel ce m-a scos în stradă în decembrie 1989 şi pe care nu-l voi uita niciodată. În acel moment am cunoscut moartea, la propriu, privind soldatul mort din faţa mea şi mi-am împletit, atunci, stări de emoţie, teamă, neînţelegere, adrenalină, milă, dorinţă de mai bine, de schimbare, de viaţă mai bună. Cum am jucat acest rol?  Cu puţin curaj, cred, dar cu hotărâre. Apoi libertatea am coborât-o în plan personal dar am transformat-o cu fiecare zi în singurătate. Greşeam. Mult, iar  atunci am cerut un rol mai puternic, mai viu, mai plin, neştiut, dar bănuit, ce credeam că nu e de mine. Şi uite că  libertatea mea de soţie e cea mai dulce, pentru că e ocrotită, stimulată, încurajată şi iubită. Şi da, joc şi rol de soţie, în sfârşit! Pot spune cu mâna pe inimă că libertatea financiară de una singură …nu aduce nimic bun, nicio satisfacţie sau poate doar una măruntă. Şi ar mai fi…Am avut şi roluri negative, ţesând intrigi pe care puţini le-ar recunoaşte public. Public toţi ne vrem puri, curaţi şi integri. Nu sunt sau mai bine zis n-am fost, dar nu îmi ghidez viaţa şi viitorul după acest rol. În timp, am avut rolul de a merge alături de mulţi oameni. Pe unii i-am numit prieteni, alţii m-au numit ei pe mine, cu puţini chiar am fost şi sunt, dar de acest rol încă mi-e teamă. Când un necunoscut încearcă să se apropie  în real de mine mi-e teamă că ceea ce voi vedea eu în ochii lui mă va depărta de cuvintele frumoase pe care le găsesc prin preajma-i. Sau poate pe el de mine. Dar acesta e rol de risc şi e musai să-l trăiesc, altfel e nevoie să construiesc cazemate în jur şi să joc rol de castelană.

.
Cineva, cred că Nuţa Istrate Gangan, spunea într-o replică savuroasă că unul dintre lucrurile importante din viaţă este omul lecţie, indiferent că e de bine, sau rău. Şi rolul ăsta l-am jucat şi într-o parte, şi în alta, iar despre cei ce mi-au fost mie lecţii nu pot decât să le mulţumesc că am păşit alături. Unora încă le pot mulţumi verbal, ceilalţi îmi sunt amintiri dragi sau mai puţin dragi, dar cred că fiecare monitorizează asta în felul lui. Eu, de exemplu, unde nu am mai putut fi de acord cu ideile şi convingerile devenite obositoare am ales rolul fugarei, uneori chiar fără explicaţii. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău.
Mulţi, mulţi ani nu am putut iubi animalele. Nu ştiam cum, de ce şi care ar fi rolul lor în viaţa omului. Pe mine mă învăţase mamaia mea că pisicii îi zici „zât” şi o trimiţi după şoareci, iar de câine e nevoie pentru a lătra omul intrus, dar e musai să stea legat în fundul curţii şi să primească apă şi mâncare o dată pe zi. Dacă nu mai făcea faţă era dus la pădure, departe de casă, iar dacă avea norocul de pui primeau tratament de înecare de la naştere. Tare m-am mai mirat, mică fiind, văzându-l pe fratele tatălui meu cu un căţel sub masa de bucătărie, unde mâncam noi şi tratându-l ca membru al familiei. Despre pisici ce să mai spun? Târziu, am descoperit rolul animalelor în viaţa mea. Am avut pisici mai întâi şi mai apoi, din 2011, căţei. Pe aceştia din urmă încerc să îi ajut cum pot, şi nu, nu vreau să joc rolul „iubicioasei de animale” (cum mi-a spus cineva că sunt, deunăzi), ci vreau să încerc să fac câte ceva lăsând loc în viaţa asta călduţă şi pentru acest lucru, în măsura în care pot. Nu mă ajut nici pe mine risipindu-mă în acţiuni în care nu cred.

Roluri. Roluri sunt multe, multe. Atât de multe încât ceea ce fac eu acum e să înşir în cuvinte doar un strop dintre ele. Cuvintele, ajutoarele mele de nădejde în unul dintre cele mai dragi roluri primite ca dar în viaţa mea: acela de „mâzgălitor fără pretenţii” pe un blog public, au şi ele rolul lor.  Mă risc şi merg mai departe cu această cutie cu gânduri proprii, ameţind-o în cel mai bun rol posibil: acel al prezentului. La acesta aduc zilnic îmbunătăţiri. Mulţumesc pentru că îl jucaţi cu mine!Dacă nu aţi ameţit deja la cât am folosit cuvântul „rol”, e de bine. Dacă da, mă iertaţi! Nu mai fac! Promit!