Am fost o umbră înainte să fiu om, apoi am prins contur şi putere şi mi se spunea ades că nu sunt singură, că am umbra mea. Au trecut mulţi ani, iar umbra mea și cu mine am mers prin lume, căutând sensuri şi răspunsuri, şi oameni, şi situaţii, şi culori, şi lucruri nespuse. Uneori îmi simţeam umbra stând deoparte, calmă, mai calmă ca mine, senină şi răbdătoare. Alteori o vedeam tremurând de frica acelor lucruri întortocheate pe care le vedea, le simţea, înaintea mea. Degeaba mă răsteam la ea că totul e în ordine şi ştiu ce fac, că ea era precum o frunză în vânt, până mă făcea să mă simt ca ea, frunza. Umbra mea a dansat, a plâns, s-a jelit, a suferit, m-a dus şi m-a întors, m-a cuprins şi m-a alungat. Tangoul nostru părea indestructibil.
Nu ştiu cum, dar într-o perioadă, când nu mai îmi simţeam corpul, sufletul şi inima, mi-a luat locul şi lumea începuse să vadă asta, să ştie că sunt o umbră, ca o umbră. Auzeam pe la colţuri: „E umbra a ceea ce a fost odată! Nu e ea! Nu râde, nu zâmbeşte, nu vorbește, e prea slabă, de zică-i nălucă! Doamne, ce umbră de femeie!”Ea asculta cuminte şi, cu cât auzea mai multe, ştia că lumea o confundă; şi se aurea, sclipea, şi mă cuprindea în braţele ei, sigure, de prietenă căpătată la naştere. Doi ani am fost precum o umbră, dar nu umbra omului, caldă și știută, simplă și bună, ci umbra zilelor nesigure, a căutărilor amare.
Într-o zi, am rugat-o să nu mă mai părăsească. Să-mi stea alături, să o văd în soare, să o simt lângă mine. Mi-a răspuns că ea e umbra omului şi că tot timpul a fost lângă mine, parte din mine şi că nu ar trebui să mă îndoiesc de asta. Mi-a fost ruşine încât, tainic, mi-am promis să mă privesc mai mult, să scot la lumină şi întunericul, şi albul strălucitor, şi răul, şi binele şi greşeala, şi fapta bună, şi sinceritatea, şi chiar minciuna spusă. Aşa, recunoscându-mă ca întreg, văd cum umbra mea nu e nici mai lungă, nici mai mică, nici mai bondoacă şi nici mai subţire. E doar ca mine. Şi nu ştiu cum, dar de mai bine de zece ani, doar, mergem alături, fără întrebările alea frământătoare, încercând să nu mai facem umbră pământului degeaba.
Și încă ceva: „Nu vă temeți de umbre, ele arata că există lumină în apropiere” ! (am auzit asta undeva-cândva)
Umbra simplă şi uşoară
Mă luă de subsioară,
Mă purtă prin vise moi,
Mă scăldă în raze si ploi,
Mă iubi cu toată firea,
Îmi feri de foc privirea,
Mă udă cu lacrimi calde,
Si mă duse mai departe,
Și prin văi, dar și pe culme,
Și pe Cer, dar și prin lume,
Îmi croi drumul cu stele
Și-mi dădu drumul prin ele,
Ca apoi sa ma adune
Şi ca nume, şi renume.
