Ca nu cumva să……

În ultima vreme nu mă pot opri să nu mă gândesc la repeziciunea asta prin care mâine devine ieri, aşa ca un vârtej ameţitor, într-o roată care, parcă, nu se mai opreşte. Şi de asta, privindu-mi chipul, ce îmi pare din ce în ce mai străin, de parcă o altă femeie vrea să-i ia locul cu tot dinadinsul, mă trezesc că alung gândul, dar alung şi din lucrurile ce mă incomodează. Uneori şi oamenii intră în ultima frază, dar acolo nu e vorba de alungare propriu-zisă ci o nevoie clară de confort şi stabilitate, printr-o detaşare nevoită.
Din ce în ce mai mult, refuz să intru în zone complicate, în care mă chinui să găsesc răspunsuri, acolo, unde, de fapt, ar trebui sa fie totul simplu; nu să faci slalom în scheme labirint, în care răspunsurile erau incluse în întrebare, dar nimeni nu le vede. În cazul ăsta, eu nu mai umblu cu alba-neagra şi nici nu mai aplic scenarii la fiecare fază neînţeleasă, ci iau masuri. Aşa fără să mai anunţ, cum făceam cu un an în urmă, şi când primeam răspunsuri din anumite părţi cum că „problema” mea ar fi o copilărie, care mă priveşte direct şi atât. Eu nu cred că mă privea doar pe mine, ci era ridicată la fileu ca fiind doar a mea, în timp afectând percepţia tuturor. Ei, dar cum eu trăiesc în basmul confortului, mi-am dorit să zburd neconstrânsă de lucruri. Nu poţi face asta fără să nu tai de undeva disconfortul, şi, automat, legături. Şi cum regulile mele cu cele impuse nu merg, şi nici invers nu se pupă…învăţ să trăiesc într-o altă dimensiune a vârstei.
Când ne schimbăm? Şi când uităm? Când ne debarasăm de vechi? Când vedem că nici noul nu aduce satisfacţie sută la sută? Când reuşim echilibru perfect? Şi de ce unii oameni nu te lasă să uiţi ceea ce vrei? De ce un om fericit se uită încă în ograda altuia, arătând cu degetul ameninţător şi invocând roata care se învârte pentru toată lumea, aducând şi binele, şi răul şi furtuna sădită pe vremuri? Cine nu ştie toate astea de îi trebuiesc fluturate pe la nas? De ce nu putem fi alături doar în ce ne place fără să luăm personal hotărârile celor din jur? Greu răspuns. Mai greu e să găsesc punţi de legătură între diplomaţie şi spontaneitate. Nu îmi iese. Aşa că voi trăi fără răspunsuri clare, primite pe loc sau, poate, cu răspunsurile ce vor veni în timp, chiar dacă vor fi bune sau nu.
Uneori prin scris îmi descătuşez stări mocnite sau găsesc explicaţii mai clar decât într-o conversaţie în care unul nu aude decât ce vrea şi doar din punctul lui de vedere. Lucrurile impuse cu forţa nu merg, ştiu asta, aşa cum nu merge amestecată viaţa în general, în cea particulară. Acolo fiecare are reguli şi drum propriu în care ceilalţi intră sau nu. Virtualul alină, nu rezolvă; ba, uneori, complică prin multitudinea de sensuri aduse de cuvinte. Caruselul ăsta ameţitor lasă loc de interpretari şi parcă sunt curioasă, câteodată, să văd direcţia în care modul diferit de a vedea viaţa îl face pe om să se îndrepte. Totuşi, în real, nu e decât parțial, aşa. Acolo simţi dezamăgirea, simţi regretul, simţi trădarea, simţi fericirea şi nefericirea. În ochi vezi toate acestea, în inimă păstrezi. Dincoace, să fim cu iertare, ne știm din poze și din ceea ce lăsăm a se zări printre rânduri.
Cineva spunea, cândva, că ar fi bine că atunci când cunoaștem un om să-i dăm nota 1, nu 10 din start; să nu mai fim entuziaști crezând în ceva despre care nu știi nimic și să adaugi note și puncte în plus, pe parcurs, căci depinde de noi cum continuăm: împreună sau separat. Eu nu regret niciun om de care m-am eliberat în timp, cu ştiinţă, neştiinţă, brutal sau din greşeală. Azi mi-e mai bine. Regret doar faptul ca nu pot – acum, nu ieri –  să arat ce a fost sau e, în capul şi mintea mea, în unele decizii. Întrebări se vor pune totdeauna. Răspunsurile nu sunt cerute şi primite tot timpul. Confuzia şi uitarea se vor intercala, iar omul se va depărta cu ură, regret, duşmănie, şi rar cu recunoştinţă că un timp au mers alături. Eu uit prima. Din comoditate şi protecţie. Şi-aşa mă trezesc alţii rapid. Ca nu cumva să…..
Ah, şi tocmai ce am găsit un citat minunat care mi se potriveşte mănuşă cu tot ce zic aici: „Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei şi plăteşte preţul necesar.” Richard Bach. Periodic mă resetez, și constat că aceste cuvinte par scrise acum cinci minute, semn că multe se schimbă, deși par la fel, sau multe par la fel..desi lumea e in schimbare. Din schimbările lor, primesti informatii „utile” de care te-ai lipsi, dar nu te lipsesc ei. Ca nu cumva să…
Altădată m-aș fi dus să scot ochi, să cer explicații, să întreb, să bat obrazul, să reproșez, să.. La ce bun? Tot ce e spus, e inventariat în dosarul cuiva scos strategic în clipe de slăbiciune. Ca nu cumva să…
Eu știu, ridic din umeri, privesc în dreapta și-n stânga, îmi adun bucuriile în inimă și alung neplăcutul. Citesc o mare de cuvinte în jur despre neînțelegerile dintre oameni. Nimeni nu rămâne dator. Da, da..ca nu cumva să…

Pata de culoare

Nu ştiu de ce ma întorc în vremuri în care întâmplările păreau desprinse dintr-un roman prost, desuet, şi, uneori, cu final neaşteptat. Am păşit cu stângul în viaţă, grăbindu-mă într-o poveste care nu avea substanţă şi formă decât la nivel de dorinţă adolescentină; în care pe adevăratul prinţ îl lăsasem să plece spre alte poveşti mai constante şi mai puţin schimbătoare, alegându-mă cu o pseudo iubire dintre doi imaturi, egoişti şi căutători de senzaţii şi stări noi. Nu puteam fi nici unul cu celalalt , dar nici a sta deoparte nu intra în orizonturile noastre. Atingeri stranii ne făceau curioşi să explorăm tot ce acum pare la liber şi foarte normal, pe când atunci totul făcea parte din ritualuri tainice, care de multe ori aveau trasee deviante. Pe un astfel de traseu am intrat eu, şerpuitor şi alunecos unde întâlneam  bărbatul dar pierdeam femeia din mine, într-o luptă imperfectă şi total lipsită de romantism.Era ca un troc pentru a merge mai departe, de parcă fiecare avea ceva la vânzare dar cu miză şi preţ diferit. Preţul l-am plătit mai scump decât am crezut, nedispărându-mi din creier mirosul de reavăn şi umed al cortului imperfect în care înnoptasem o seară. 20 de ani nu am mai călcat prin acele locuri, după acel moment, şi îmi venea să aduc o floare să o aşez ca semn de dragoste pentru o fata tânără şi naivă,  pe care o caut mereu dar o găsesc rar, rătăcită într-o poveste nedreaptă. Nopţi reci de amor primar, cu finalitate incertă, şi cu lacrimi sărate amestecate de vinovăţie, plăcere şi posedare de gânduri tulburi aveau să se repete aprig şi constant, crezând că aşa ar trebui sa fie ceea ce nu se ştia exact cum poate fi.

Mult mai târziu aveam să aflu că nimic nu era aşa cum trebuia  şi că totul părea desprins dintr-un joc mut, surd şi orb, dar extrem de senzitiv. Dar ce folos? Singurul folos, poate, e că am păşit femeie, prea femeie, într-o lume fără iubire şi cu adevăr incert, în care asta mi-a fost povară dar şi unealtă. Uneori amestecam totul ca în nişte culori în care picuram prea mult roşu şi astfel  iubirea devenea obositoare şi grea; sau în care nu reuşeam să amestec nimic din cele neutre primite în pragul întâmplării. Poveştile mele de alcov primeau încet nuanţe şi intensităţi diferite. Oricum ar fi fost, mai apoi, pata de culoare rămăsese pe veci imprimată într-o noapte de septembrie, de care nu mi-am amintit niciodată cu placere.

Cine spune că a fi o pată de culoare într-un loc, un timp, o întâmplare, o poveste este întotdeauna de bine? Uneori petele nu ies. Nici în timp, nici peste el, nici măcar aşezând o umbră de alzheimer timpuriu şi forţat. Şi, poate, atunci ai scoate ceva înălbitor să arunci peste. Ce păcăleală!

Dacă vă întrebaţi unde e „pata de culoare”, aceasta fiind tema, pentru cei ce nu cunosc regulile, cu adevărat, nu o căutaţi! E fix…în obrajii mei!

Articolul este înscris în jocurile clubului psi.  În tabel găsiţi mai multe.

Christine

  • Există în viaţa asta a mea mai multe perioade. Ce bine ar fi fost să pot spune şi eu, ca la marii artişti, de perioada albastră, roz sau cubistă. Din păcate, nu pot spune decât de perioadele mele de rătăciri printre oameni cu nume pe care nu le mai pot pronunţa. De asta mi-e ciuda că minimalizez efectul pe care l-au avut  anumite persoane, din acea vreme,  care şi-au pus amprenta în mod pozitiv asupra mea, uitându-le într-un colţ de inimă şi gând. O astfel de persoană era cea care purta numele de Christine-Henriette, cu aproximaţie de litere, al cărei nume mi-e drag şi acum să-l rostesc. Pentru ceva vreme, această doamnă cu aer aristocrat  înnăscut a devenit piesă importantă în dezvoltarea mea de tânără femeie.
  • De la ea am învăţat ce înseamnă o cafea bună şi cum cafeaua nu e doar cafea; cum poţi fi o bucătăreasă excepţională fără a sta ore în bucătărie; cum poţi simţi o dantelă de calitate între degete, dar şi cum a şti să faci ceva cu mâinile tale e formidabil (croia şi cosea la maşină excepţional, doar de hobby). Cum poţi fi rece şi în aceeaşi măsură afectuoasă, cum poţi ţine frâiele unei familii fără ca acest lucru să se vadă şi să se simtă. Educaţia ei cu filon german  se vedea în fiecare lucru şi gest făcut. Nu neg, însă, că toate acestea îmi erau dragi, dar mă și țineau la distanță, niciodată nereușind să trec unele bariere. Evident, eu făceam parte din alt film.
  • Adoram să o aud vorbind în limba ei maternă, asa cum muream după fiecare amintire pe care o evoca. Orice unchi, mătuşă, nepoată, verişoară ce purtau nume desprinse dintr-o altă dimensiune decât a mea, mă făceau să-mi închipui poveşti despre fiecare în parte.
  • Mi-e ciudă că am pierdut amănunte din cele ştiute atunci şi-mi pare că a trecut un secol nu doar un sfert din el, de când drumurile nu mi-au mai adus-o în cale. Pentru un timp mi-a fost prietenă, mamă,  exemplu şi idol. Era frumoasă; sunt sigură că e încă, deşi cred că are ceva ani, acum, spre optzeci chiar. Un caracter vioi, cu un râs puternic şi cu alintături inedite pentru fiecare membru al familiei. Elegantă mereu, fină, cultivată, profesionistă şi parcă niciodată risipită în nimicuri de salon . Cu toate astea ştia să ne facă să nu simţim obligaţie din vizita făcută la o mătuşă, o soră de a mamei sale, parcă o a doua Mademoiselle, varianta germană; într-o poveste asemănătoare (dacă spun că la partea cu …castitatea ar fi identică, s-ar putea să nu fiu crezută).
  • Tante Trautte, mătuşa, era, de astă dată, o Sfânta Vineri autentică. Locuia într-o vilă undeva în Scheii vechi ai Braşovului, într-o curte cu mai multe familii.  Nu avea mult spaţiu, dar priveliştea care se căsca în faţa ochilor noştri te făcea să uiţi de mirosul închis al încăperii sau că prăjitura ce o păstra  Tante, pentru noi, din aceleaşi pachete primite de „dincolo”, era expirată şi râncedă. Christine ne făcea cu ochiul; o lăuda, o punea să ne repete aceleaşi poveşti care o făceau fericită şi te minunai cum boţul ăla de om, de 1,50, cu mulţi pistrui şi nas cojit de bătrâneţe, te purta prin amintiri desuete cu paşi de vals  închipuit, într-un dans  între trecut şi viitor plin de romantism  şi culoare. Regret că nu am întâlnit lucrurile acelea, măcar, pe la 25 de ani, când viaţa mi se deschidea în cunoaşteri de tot felul, chiar şi cele cu iz occidental. Le-am primit mai devreme şi total nepregătită de poveşti romanţate. Eram setată pe grabă şi egoism fatal.
  • Înainte de Revoluţie, saşii erau priviţi în societate  ca nişte păsări care-şi vor lua zborul în orice clipă. Multe poveşti am întâlnit despre oameni care au plecat dar s-au întors storşi de dor sau despre cei care s-au adaptat acolo ca o mănuşă.  Acum, e la ordinea zilei, dar atunci erau singurii care se mai plimbau între două lumi, încremenind în una dintre ele. De la ea am împrumutat iubirea mea pentru alb-negru, ca ea mi-am dorit să fiu multă vreme; să fiu dorită cum era ea – cu entuziasm, ca într-un fluviu  de iubire venit din toate părţile, dar mai ales de la omul iubit. Omul ei iubit s-a dus prea repede, aveam să aflu într-o veste tristă prin 2004, cu aproximaţie. Alt om special, foarte special, de la care mi-au rămas ceva lacrimi şi recunoştinţa că l-am putut întâlni în viaţa asta. Nu-şi mai dorea să trăiască fără el.
  • Asta, acum, când în sfârşit am aflat ce înseamnă iubirea, mă apropie şi mai tare de imaginea ei pierdută prin amintiri, despre vremuri nu tocmai roz, dar nici alb-negru, ci poate gri cu sclipiri de roşu…dintr-o iubire trecută şi imposibilă, din care păstrez doar ce vreau. Oare unde o fi Christine acum?

Între timp, am aflat că a lăsat totul pentru o țară cu frunză de arțar tivită în colțul inimii, lăsând în spate o poveste consumată dar mereu vie în ea.

Si face lucruri noi,  inclusiv învățând o limbă străină, alături de cei dragi, iar mie îmi dă speranță și îmi pune un x pe căsuța imprevizibilului, arătându-mi că și dintr-o poveste de dragoste imposibilă, poți rămâne, dincolo de iritarea faptelor, cu celelalte personaje, adânc dormind în amintiri.

Cu drag de tine….Christine!

De la muzicieni de soi la ciocli

Multă vreme nu am ştiut nimic despre tatăl meu. Plecase la muncă în Israel şi un an de zile nu am primit niciun semn că ar fi mort sau în viaţă. N-am să povestesc asta, dar vreau să spun împrejurările în care, două nebune, sora mea şi cu mine, au plecat pe o ploaie torenţială spre Bucureşti, în aceeaşi rablă de Renault 5, numită, cum spuneam într-un alt articol, după caz: „Furia roşie sau Tomberonul roşu”. Atunci era o combinaţie între cele două şi asta doar din cauza ştergătoarelor şi a motoraşului de stropit parbrizul fără produs suficient în el. Primisem al doilea telefon, după primul în care descopeream că tata e în viaţă, de la un inginer care era în trecere prin capitală; şi pe care trebuia să-l întâlnim în Piaţa Victoriei la ceas de seară, mai degrabă la un 4 după amiaza.
Ştiam că e rost de primit bani de la tata şi am intrat în panică cu întoarcerea acasă în aceeaşi zi. Cu un an înainte îi cunoscusem pe cei doi băieţi la mare, şi uite acum o situaţie în care ne puteam revedea. Nu ne mai auzisem de ceva vreme. Cred că ne amintim cu toţii ce însemnau telefoanele fixe în vremuri în care doar aşteptatul la celălalt fir gen: „sună, nu sună”…era o dramă. Cumva ne-am dat întâlnire cu cei doi tineri în locul cu pricina, imediat ce aveam să intram în posesia banilor. Atunci părea singurul lucru de încredere; acum, la felul de a fi dobândit în timp şi pericolele de la tot pasul, mi se pare o imbecilitate. Mare. Nu cred că le-am spus ce căutam în Bucureşti; am inventat o poveste despre ceva de rezolvat dis de dimineaţă.
În fine. Drumul a fost infernal. Zoaiele făcute de un tir din faţa mea ajungeau să ne inunde cu totul; ştergătoarele nu făceau faţă, murdăria nu dispărea, de oprit n-aveam cum; de întors nici atât, era în pericol să pierdem banii;  timpul se micşora, Bucureştiul părea prea departe. Groaznic. La un moment dat cred că am condus ca un om care nu se poate concentra decât pe un punct fix; cocoşată, cu ochii pironiţi deasupra ştergătorului din stânga, în care rămăsese singura porţiune de geam curat. Am ajuns cu vreo 15 minute înainte de întâlnirea cu inginerul, ne-am îmbogăţit subit; şi ne-am dus la localul cu salate să luam ceva la pachet. Băieţii apăruseră şi ei, dar duba dubioasă dispăruse, iar  în locul ei era un Cielo auriu, perfect asortat la părul blond al băiatului ce terminase Conservatorul.
Cumpărăm cafea şi ne roagă să ne ţinem în trafic după ei. Eram ca o scamă pe un costum impecabil, şi asta ne provocase o altă criză de râs. Oprim în faţa unei case dintr-un cartier de vile după modelul celor interbelice. Scoatem noi, în direct, fără să ne jenăm, trei oooouri, cinci wow-uri, şi când să intrăm vedem, deasupra scărilor superbe, o firmă: „Pompe funebre”. Ups! Nu ne abţinem, şi ne isterizăm în continuare, ca nişte coţofene, sub privirile mustrătoare ale celor doi, dar care încercau să ne intre, oarecum, în graţii. O sufragerie, cum nici acum la cei patruzeci şi treaba mea de ani, nu am mai văzut, ne mai ia din agitaţie şi ne trimite spre contemplare. Înaltă, de înregistra orice sunet ca un ecou perfect, cu ferestre spre o grădină de poveste, cu un candelabru de cristal roz şi corpuri de iluminat sub formă de struguri, cumva, perfect asortate cu lustra, aşezate în cele 4 colţuri, fix de tavan, nu perete. Un covor lucrat manual, de o dimensiune impresionantă şi nişte canapele ce semănau la tapiţerie cu lâna aia de cămilă, de un bun gust răvăşitor făceau ca şi interiorul şi exteriorul să fie ca o comunicare absolută.
Deja eram bulversate. Sanda încerca să nu alunge buna dispoziţie, şi în sobrietatea aia surprinzătoare, făcu o remarcă absolut delirantă pentru mine: Ţi-ai pus dinţii! Ori nu mai cânţi în cor?”, întrebă ea cu o inocenţă greu de descris. „Nu mai cânt, acum ne ocupăm de altceva, dar putem să vă arătăm că eram potriviţi ca muzicieni, dar nu ne descurcam cu banii!” Nici nu apucăm noi să ne mâncăm salatele pentru care am fost exilate în bucătărie, în care, nu cred că era ceva, nici măcar un cuţit, să nu fie alb; că auzim forfotă de sunete muzicale în sufragerie. Noi cu gândul la încăperea în care ne aflam. Totul…lucea, într-o poveste a „Albului ca Zăpada şi două rătăcite”. Am mâncat cu ghionturi ca nu cumva să picăm vreo frimitură în perfecţiunea respectivă. Baia era imensă şi ea, şi mă impresiona cu atitudinea aia de ascuns totul prin dulapuri. Nici periuţa şi pasta de dinţi nu trona pe etajera sclipitor de curată şi ea. Deja ne dispăruse râsetul ăla zgomotos, crezând că ne aflăm în casa celui din filmul ăla cu Julia Roberts: „În pat cu duşmanul”.  Prea era totul la dungă.
Ni se permite să ne luăm cafelele, ba suntem servite cu nu ştiu ce suc, şi asistăm ad-hoc, cred că m-am molipsit de expresia asta, la un concert de trombon, trompetă şi mai apoi doar trombon-voce. Nu era rău, dar nu priveam spre Sanda nicicum, de teamă, că la surescitarea ce o aveam, să nu ne umfle râsul din nou. În capul nostru nu cred că nu era ideea de flirt, dar telefonul care a sunat  acolo mai toată seara, chiar şi când i se luase piuitul, auzindu-i vibraţia, ne pusese repede pe picior de renunţare. Era semn că cineva era pus la aşteptare, şi nu era reconfortant.  Doar că nu a fost nevoie de astfel de gânduri. Totul avea să capete o dimensiune hilară pentru noi în doar câteva minute, mai târziu:

-Ei, acum muzica a rămas la nivel de amintire!, încep ei a se explica. Acum încercăm să fim pragmatici!

-Adică firma de pompe funebre e a voastră?
-Da! E ceva rău într-asta, fetelor?
-Ah, nu!, răspundem la unison şi total neconvingător…

-Să nu credeţi că e o simplă firmă! Am învăţat tot ce înseamnă asta. Aducem oamenilor diversitate în ce vor. Am importat coşciuge capitonate, care se deschid în dreptul feţei, oferim tot, ca oamenii să nu se streseze:colive gata făcute, coroane, îmbălsămări, trusoul, transport cu maşină funerară; şi la o adică…cor de bocitoare.

-Cor de ce…?, întreba soră mea perplexă şi stăpânindu-se cu greu să nu râdă iar…
-De bocitoare, că unii vor!
-Păi, şi de unde le iei?, insistă ea….
-Avem babele noastre plătite….
-Aha….!, se simţi ironia noastră plutind…

Iritat, Eli se duce după un pahar cu apă, moment în care bruneţelu’ se aşează lângă Sanda şi îi sărută mâna galant. Sanda se retrage în carapace, eu mor de râs în continuare şi întreb sub privirile ciudate între flirt dar şi enervare ale lui Elias:

-Şi, câţi angajaţi aveţi în firma care se ocupă de tot ce spuneţi voi?
-Păi, …doar noi doi!

Puteţi crede ce vreţi, dar farmecul celor din vacanţa trecută dispăruse doar la gândul profesiei lor.  Superficiale sau nu, nu ne atrăgeau deloc mâinile ce atingeau lucruri neînţelese de noi, atunci. Ne-am retras mai repede decât plănuiam, într-un dormitor în care, deasupra patului, trona un tablou al mamei sale…răvăşitor de frumoasă, şi răvăşitor de artistic. Era plecată de mulţi
ani din ţară, aveam să aflăm. Sora mea, ghiduşă, nu se putu abţine, din nou: „E prins bine? Nu vă e teamă că va putea pica în capul cuiva, vreodată?” După ce aveam găzduire gratis şi ei erau băieţi salon, mai eram şi impertinente. Nu ştiu cum am dormit, dar abia am aşteptat dimineaţa. Ne-am trezit devreme, în paşii băiatului care venise pe balcon să ia garoafele pentru o coroană. 10 minute am râs continuu. Tot ce am crezut noi că se va întâmpla la Bucureşti era un fiasco. Ne-am împachetat rapid. De atunci, dacă văd pe cineva cântând la trombon nu-mi pot imagina decât un cortegiu funerar.

Vii cu mine la Sulina?

Încerc, de ceva vreme, să fac loc unei amintiri din timpuri când era musai să-ţi petreci concediul la mare cu bilete prin sindicat, dacă se putea. N-aveam eu baftă de astfel de bilete, căci nu eram familistă, dar tot la o agenţie cu oferte ieftine am apelat şi am ajuns la Neptun, într-un hotel teribil de asemănător cu cel din dreapta şi stânga lui, fapt pentru care ne-am şi rătăcit de vreo două ori, obosind de atatea încurcături pe care ni le ofeream de zici ca eram într-un joc subtil de-a baba oarba.
„Tovarăşa” de cameră era una dintre colegele de la serviciu, din vremea când stomatologia nu era privatizată şi noi ne duceam zilele într-un laborator obscur de pe lângă Braşov. Nu eram tocmai cea mai bună companie şi asta doar pentru faptul că eu pozam în fată rea, iar ea în cea bună. În realitate, amândouă eram nişte fricoase care, în raport una cu cealaltă, eram cam incompatibile dar ne toleram cu zâmbet dezarmant. Ne-a salvat soră mea sejurul, cu  o vizita ad-hoc şi înarmată cu murături, cârnaţi şi carne la borcan, cafea, fierbător şi prăjitor de pâine,  aducându-ne, vrei nu vrei, bună dispoziție și ironii pe buze. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la restaurant tot am mers, cu toată bucătăria ambulantă a Sandei, însă am avut dimineți îndestulătoare, iar cu proviziile sale, am reușit sa mai rămânem la mare, până am terminat banii. Adică, mult peste, mutându-ne în Costinești, in gazdă.
Într-o dimineaţă, pe când îmi luam cafeaua pe plajă, lângă un chioşc cu clătite,  o văd pe soră mea, pe care o știam în camera de hotel, încă,  fotografiindu-mă, ghiduş, cu o cutie de-aia de conserve, că aparat foto nu se putea numi, în timp ce la masa mea se aşezase un tip. O familiaritate ciudată plutea în aer, iar Sanda mea era convinsă că eu şi Misteriosul ne ştim cel puţin dintr-o altă viaţă. Probabil. Cert e că se comporta ca şi când el nu îmi făcea curte, iar eu nu voiam, sigur, asta. În realitate era fix pe dos, dar firescul situaţiei îl dădea acea dimineaţă  cu plajă pustie și cu forfotă minimă din care se desprindea un dialog care suna cam așa:

-V-am făcut o poză!

-Nouă?, răspundem, amândoi, în cor, uşor miraţi..

-Da, vouă!, zise Sanda, puțin contrariată de „teatrul” pe care credea ea că-l jucăm;

-Păi, nu ne ştim; bem doar o cafea la aceeaşi masă! Dacă ăştia nu au mai multe?!

-Cum nu vă ştiţi? Nici măcar nu v-aţi studiat unul pe celalalt, vă comportaţi ca nişte prieteni vechi. Nu sunteţi curioşi?, o auzim dezarmant de sinceră, cu un gest care ne punea la îndoială fiecare silabă;

Ne uitam unul la celălalt şi aud:„Păi, ce era de văzut, am văzut deja! Nu deranjez…la cafea! Poate mai târziu. Eu sunt Adrian-Elias, dar mi se spune Eli!”, răspunde el ca într-un monolog uzat…

Soră mea face ochii mari, eu o atenţionez să tacă şi continui: „Iar eu Adriana şi mi se spune tot Adriana!, bravez eu,  puțin mirata de coincidența acelui „Adrian”, strecurat de parcă mi s-ar fi știut numele de dinainte.

Normal că s-au legat lucrurile. Erau bucureşteni veniţi pentru un sfârşit de săptămână la mare, cu o dubă …dubioasă în care se gândeau să înnopteze. Frigul din timpul nopții ce tocmai trecuse i-a făcut să aleagă, totuşi, o cameră la un hotel dubios şi el, insalubru, dar măcar se fereau de răcoare, cat mai tinea popasul lor pe litoral. El şi prietenul său, pe care tocmai ni-l prezentase, erau colegi undeva la o filarmonică, habar nu am, nici acum. Cert era că Eli cânta la trombon, iar băiatul nu reţin  prea bine, trompetă, parcă, însă ne spunea că presta și într-un cor, motiv pentru care nu voia sa-și pună cei trei dinţi din faţă, pe care-i avea lipsă,  pentru că  îşi strica ambitusul venit de undeva din diafragmă şi ieşea fix pe acolo, zicea el, lăsându-ne mască explicaţia lui de parcă şi vedeam cum iese un duh al muzicii fix prin locul fără dinţi. Dacă acesta din urmă era ca un puşti firav, brunet, cu părul pieptănat spre spate, de zici că era un Elvis în miniatură, dar unul slab și osos, ușor adus de umeri, chiar, însă extrem, extrem de haios și simpatic, Elias zis Eli era  opusul: 1.85, blond, robust, cu păr tuns potrivit, clasic, cu dinţi impecabili şi purtări simple, studiate, de boier, încercând să imprime o modestie pe care se vedea ca o ține în frâu, dintr-o educație bine primită. Făceau o pereche tare simpatică și au completat perfect  gaşca de zi cu zi, în care ne integrasem si noi, iar acum era rândul lor.
Am ales bronzul de terasă, cu joc de cărţi cu pedepse şi dedicaţii la Radio Vacanţa. Ce vremuri! Dadeam 2-3 lei și trei gogoși, uneori, pentru o surpriză de o clipă, în care ni se auzeau numele pe plajă. Țineți minte? „De la mama și tata pentru Angela și Gherghina cu rugămintea să nu se mai pupe cu băieții la steaguri” La modă erau „All 4 one” …cu a lor „I swear”, pe care ne-o dedicau cu subtilitate, încercând să apropie aventura noastră de a lor. Am un noroc la cărţi unic, aşa că până spre ieşire de pe plajă, spre Teatrul de Vară, am fost dusă pe umeri, aşa cum vezi „gagicile” la concert, purtate de masculi alfa. Na, erau haioşi! Mi-au cumpărat o goarnă – „copilul”  de pe umeri avea nevoie de una. O am şi acum şi, culmea, funcţionează. Aveam 26 de ani. Destui…pentru o „gagică” purtată pe umeri.
Ca amuzament, în timp ce ne fâţâiam noi cu jocurile de cărţi şi sucuri reci, nu ştiu ce mişcare fac, că-mi sare capsa de la sutien, iar printr-o magie, parcă făcută la minut, sutienul meu trona, pe masă, peste cărţile de joc, lăsându-mă într-o situaţie din care nu ştiam cum voi ieşi. Cred că s-au înroşit şi sânii, nu doar obrajii mei, dar s-a destins atmosfera când Elias zis Eli le-a întors vecinilor de masă un zâmbet larg, ca răspuns la privirile lor insistente, potolindu-le stupoarea, spunând simplu:„Era pe pedepse!” Seara ne-am întâlnit pe o terasă unde mai cânta (Doamne, ce vremuri!), live, o formaţie. Ştiu că atunci am văzut prima dată cum mulţi dintre noi dansăm pe melodii ritmate dar cu o expresie a feţei de parcă dansam pe „Puşca şi cureaua lată”sau „Noi suntem români”, adică una zicea corpul, altceva fața, iar muzica avea cu totul și cu totul alt ritm. Cred că  a fost una dintre serile cele mai frumoase, ale acelor vremuri; din cele pe care mi le amintesc, normal.
Eu nu consumam alcool. Prima dată, am băut, undeva, la 28 de ani…fix palincă şi, fix, am murit de rău. În schimb eram prima care comandam vin şi roteam paharul când vecinul de alături era neatent. Îmi plăcea teribil jocul ăsta în care cei mai puţin  vigilenti nu vedeau strategia mea. De la tata ştiam, în schimb, că oamenii sunt mai relaxaţi astfel şi nu dădeam greş niciodată; plus că mă distra cum aşteptau unii să profite de aşa zisa mea beţie. Multe plase am mai dat astfel. În seara aceea lumea se distra fain, autentic, simplu și cu bucurie: cântam, povesteam, glumeam, până când am rămas ultima masă, de vreo 10 persoane.  Ne-am risipit care încotro, târziu în noapte, ei adapostiti in hotelul insalubru, noi poposind pe balcon printre cârnatii de la borcan ai soră-mii și niste paine prajita. Pe aceşti doi tineri aveam să-i mai întâlnesc în Bucureşti, într-o întâmplare demnă de cascadorii râsului, pecetluind astfel și aceasta amintire, cât să se păstreze în timp, nealterată, printre multele lucruri ce aveau să vină. Marea îmi e străină, de mulți ani, dar aceste imagini prietene pe viață.
Înainte de a pune punct unei povesti cu iz de demult, mi-am amintit din concediul acela o întâmplare absolut stupidă pentru mine. Un amic mă invitase la o cafea şi aşa, deodată, mă întreabă serios: „Vii cu mine  la Sulina să iau ceva?” Eu mă fâstâcesc, el zice că ne întoarcem repede şi îmi pasez eu băgăjelul soră-mii, visând la şalupe şi Deltă uitată. Din copilărie nu o  mai văzusem. Valabil şi acum. Un pic nesigură de costumaţia mea de excursie ad-hoc, nu întreb eu prea multe şi bine am făcut. Ascultam distrată monologul amicului, de unde aflam ce prosper şi bine situat e, de mai aveam un pic şi ne rătăceam pe drum de atata fală și vorbărie, când, ce să vezi, ne oprim în faţa hotelului SULINA, unde omul ia un pachet. V-am zis că e stupidă întâmplarea? V-am zis! După 10 minute eram înapoi pe plajă, unde sora mea mă iscodea râzând în hohote:„Bre, da’ Sulina asta ai făcut-o „engage” sau cum?  Ce de prostii! Şi ce naive eram! Şi când te gândeşti că nu eram deloc adolescente! Oare în ce vremuri am trăit?