Lună: septembrie 2013
Pata de culoare
Nu ştiu de ce ma întorc în vremuri în care întâmplările păreau desprinse dintr-un roman prost, desuet, şi, uneori, cu final neaşteptat. Am păşit cu stângul în viaţă, grăbindu-mă într-o poveste care nu avea substanţă şi formă decât la nivel de dorinţă adolescentină; în care pe adevăratul prinţ îl lăsasem să plece spre alte poveşti mai constante şi mai puţin schimbătoare, alegându-mă cu o pseudo iubire dintre doi imaturi, egoişti şi căutători de senzaţii şi stări noi. Nu puteam fi nici unul cu celalalt , dar nici a sta deoparte nu intra în orizonturile noastre. Atingeri stranii ne făceau curioşi să explorăm tot ce acum pare la liber şi foarte normal, pe când atunci totul făcea parte din ritualuri tainice, care de multe ori aveau trasee deviante. Pe un astfel de traseu am intrat eu, şerpuitor şi alunecos unde întâlneam bărbatul dar pierdeam femeia din mine, într-o luptă imperfectă şi total lipsită de romantism.Era ca un troc pentru a merge mai departe, de parcă fiecare avea ceva la vânzare dar cu miză şi preţ diferit. Preţul l-am plătit mai scump decât am crezut, nedispărându-mi din creier mirosul de reavăn şi umed al cortului imperfect în care înnoptasem o seară. 20 de ani nu am mai călcat prin acele locuri, după acel moment, şi îmi venea să aduc o floare să o aşez ca semn de dragoste pentru o fata tânără şi naivă, pe care o caut mereu dar o găsesc rar, rătăcită într-o poveste nedreaptă. Nopţi reci de amor primar, cu finalitate incertă, şi cu lacrimi sărate amestecate de vinovăţie, plăcere şi posedare de gânduri tulburi aveau să se repete aprig şi constant, crezând că aşa ar trebui sa fie ceea ce nu se ştia exact cum poate fi.
Mult mai târziu aveam să aflu că nimic nu era aşa cum trebuia şi că totul părea desprins dintr-un joc mut, surd şi orb, dar extrem de senzitiv. Dar ce folos? Singurul folos, poate, e că am păşit femeie, prea femeie, într-o lume fără iubire şi cu adevăr incert, în care asta mi-a fost povară dar şi unealtă. Uneori amestecam totul ca în nişte culori în care picuram prea mult roşu şi astfel iubirea devenea obositoare şi grea; sau în care nu reuşeam să amestec nimic din cele neutre primite în pragul întâmplării. Poveştile mele de alcov primeau încet nuanţe şi intensităţi diferite. Oricum ar fi fost, mai apoi, pata de culoare rămăsese pe veci imprimată într-o noapte de septembrie, de care nu mi-am amintit niciodată cu placere.
Cine spune că a fi o pată de culoare într-un loc, un timp, o întâmplare, o poveste este întotdeauna de bine? Uneori petele nu ies. Nici în timp, nici peste el, nici măcar aşezând o umbră de alzheimer timpuriu şi forţat. Şi, poate, atunci ai scoate ceva înălbitor să arunci peste. Ce păcăleală!
Dacă vă întrebaţi unde e „pata de culoare”, aceasta fiind tema, pentru cei ce nu cunosc regulile, cu adevărat, nu o căutaţi! E fix…în obrajii mei!
Articolul este înscris în jocurile clubului psi. În tabel găsiţi mai multe.
Christine
- Există în viaţa asta a mea mai multe perioade. Ce bine ar fi fost să pot spune şi eu, ca la marii artişti, de perioada albastră, roz sau cubistă. Din păcate, nu pot spune decât de perioadele mele de rătăciri printre oameni cu nume pe care nu le mai pot pronunţa. De asta mi-e ciuda că minimalizez efectul pe care l-au avut anumite persoane, din acea vreme, care şi-au pus amprenta în mod pozitiv asupra mea, uitându-le într-un colţ de inimă şi gând. O astfel de persoană era cea care purta numele de Christine-Henriette, cu aproximaţie de litere, al cărei nume mi-e drag şi acum să-l rostesc. Pentru ceva vreme, această doamnă cu aer aristocrat înnăscut a devenit piesă importantă în dezvoltarea mea de tânără femeie.
- De la ea am învăţat ce înseamnă o cafea bună şi cum cafeaua nu e doar cafea; cum poţi fi o bucătăreasă excepţională fără a sta ore în bucătărie; cum poţi simţi o dantelă de calitate între degete, dar şi cum a şti să faci ceva cu mâinile tale e formidabil (croia şi cosea la maşină excepţional, doar de hobby). Cum poţi fi rece şi în aceeaşi măsură afectuoasă, cum poţi ţine frâiele unei familii fără ca acest lucru să se vadă şi să se simtă. Educaţia ei cu filon german se vedea în fiecare lucru şi gest făcut. Nu neg, însă, că toate acestea îmi erau dragi, dar mă și țineau la distanță, niciodată nereușind să trec unele bariere. Evident, eu făceam parte din alt film.
- Adoram să o aud vorbind în limba ei maternă, asa cum muream după fiecare amintire pe care o evoca. Orice unchi, mătuşă, nepoată, verişoară ce purtau nume desprinse dintr-o altă dimensiune decât a mea, mă făceau să-mi închipui poveşti despre fiecare în parte.
- Mi-e ciudă că am pierdut amănunte din cele ştiute atunci şi-mi pare că a trecut un secol nu doar un sfert din el, de când drumurile nu mi-au mai adus-o în cale. Pentru un timp mi-a fost prietenă, mamă, exemplu şi idol. Era frumoasă; sunt sigură că e încă, deşi cred că are ceva ani, acum, spre optzeci chiar. Un caracter vioi, cu un râs puternic şi cu alintături inedite pentru fiecare membru al familiei. Elegantă mereu, fină, cultivată, profesionistă şi parcă niciodată risipită în nimicuri de salon . Cu toate astea ştia să ne facă să nu simţim obligaţie din vizita făcută la o mătuşă, o soră de a mamei sale, parcă o a doua Mademoiselle, varianta germană; într-o poveste asemănătoare (dacă spun că la partea cu …castitatea ar fi identică, s-ar putea să nu fiu crezută).
- Tante Trautte, mătuşa, era, de astă dată, o Sfânta Vineri autentică. Locuia într-o vilă undeva în Scheii vechi ai Braşovului, într-o curte cu mai multe familii. Nu avea mult spaţiu, dar priveliştea care se căsca în faţa ochilor noştri te făcea să uiţi de mirosul închis al încăperii sau că prăjitura ce o păstra Tante, pentru noi, din aceleaşi pachete primite de „dincolo”, era expirată şi râncedă. Christine ne făcea cu ochiul; o lăuda, o punea să ne repete aceleaşi poveşti care o făceau fericită şi te minunai cum boţul ăla de om, de 1,50, cu mulţi pistrui şi nas cojit de bătrâneţe, te purta prin amintiri desuete cu paşi de vals închipuit, într-un dans între trecut şi viitor plin de romantism şi culoare. Regret că nu am întâlnit lucrurile acelea, măcar, pe la 25 de ani, când viaţa mi se deschidea în cunoaşteri de tot felul, chiar şi cele cu iz occidental. Le-am primit mai devreme şi total nepregătită de poveşti romanţate. Eram setată pe grabă şi egoism fatal.
- Înainte de Revoluţie, saşii erau priviţi în societate ca nişte păsări care-şi vor lua zborul în orice clipă. Multe poveşti am întâlnit despre oameni care au plecat dar s-au întors storşi de dor sau despre cei care s-au adaptat acolo ca o mănuşă. Acum, e la ordinea zilei, dar atunci erau singurii care se mai plimbau între două lumi, încremenind în una dintre ele. De la ea am împrumutat iubirea mea pentru alb-negru, ca ea mi-am dorit să fiu multă vreme; să fiu dorită cum era ea – cu entuziasm, ca într-un fluviu de iubire venit din toate părţile, dar mai ales de la omul iubit. Omul ei iubit s-a dus prea repede, aveam să aflu într-o veste tristă prin 2004, cu aproximaţie. Alt om special, foarte special, de la care mi-au rămas ceva lacrimi şi recunoştinţa că l-am putut întâlni în viaţa asta. Nu-şi mai dorea să trăiască fără el.
- Asta, acum, când în sfârşit am aflat ce înseamnă iubirea, mă apropie şi mai tare de imaginea ei pierdută prin amintiri, despre vremuri nu tocmai roz, dar nici alb-negru, ci poate gri cu sclipiri de roşu…dintr-o iubire trecută şi imposibilă, din care păstrez doar ce vreau. Oare unde o fi Christine acum?
Între timp, am aflat că a lăsat totul pentru o țară cu frunză de arțar tivită în colțul inimii, lăsând în spate o poveste consumată dar mereu vie în ea.
Si face lucruri noi, inclusiv învățând o limbă străină, alături de cei dragi, iar mie îmi dă speranță și îmi pune un x pe căsuța imprevizibilului, arătându-mi că și dintr-o poveste de dragoste imposibilă, poți rămâne, dincolo de iritarea faptelor, cu celelalte personaje, adânc dormind în amintiri.
Cu drag de tine….Christine!
De la muzicieni de soi la ciocli
-Adică firma de pompe funebre e a voastră?
-Da! E ceva rău într-asta, fetelor?
-Ah, nu!, răspundem la unison şi total neconvingător…
-Cor de ce…?, întreba soră mea perplexă şi stăpânindu-se cu greu să nu râdă iar…
-De bocitoare, că unii vor!
-Păi, şi de unde le iei?, insistă ea….
-Avem babele noastre plătite….
-Aha….!, se simţi ironia noastră plutind…
-Şi, câţi angajaţi aveţi în firma care se ocupă de tot ce spuneţi voi?
-Păi, …doar noi doi!
ani din ţară, aveam să aflăm. Sora mea, ghiduşă, nu se putu abţine, din nou: „E prins bine? Nu vă e teamă că va putea pica în capul cuiva, vreodată?” După ce aveam găzduire gratis şi ei erau băieţi salon, mai eram şi impertinente. Nu ştiu cum am dormit, dar abia am aşteptat dimineaţa. Ne-am trezit devreme, în paşii băiatului care venise pe balcon să ia garoafele pentru o coroană. 10 minute am râs continuu. Tot ce am crezut noi că se va întâmpla la Bucureşti era un fiasco. Ne-am împachetat rapid. De atunci, dacă văd pe cineva cântând la trombon nu-mi pot imagina decât un cortegiu funerar.
Vii cu mine la Sulina?
Încerc, de ceva vreme, să fac loc unei amintiri din timpuri când era musai să-ţi petreci concediul la mare cu bilete prin sindicat, dacă se putea. N-aveam eu baftă de astfel de bilete, căci nu eram familistă, dar tot la o agenţie cu oferte ieftine am apelat şi am ajuns la Neptun, într-un hotel teribil de asemănător cu cel din dreapta şi stânga lui, fapt pentru care ne-am şi rătăcit de vreo două ori, obosind de atatea încurcături pe care ni le ofeream de zici ca eram într-un joc subtil de-a baba oarba.
„Tovarăşa” de cameră era una dintre colegele de la serviciu, din vremea când stomatologia nu era privatizată şi noi ne duceam zilele într-un laborator obscur de pe lângă Braşov. Nu eram tocmai cea mai bună companie şi asta doar pentru faptul că eu pozam în fată rea, iar ea în cea bună. În realitate, amândouă eram nişte fricoase care, în raport una cu cealaltă, eram cam incompatibile dar ne toleram cu zâmbet dezarmant. Ne-a salvat soră mea sejurul, cu o vizita ad-hoc şi înarmată cu murături, cârnaţi şi carne la borcan, cafea, fierbător şi prăjitor de pâine, aducându-ne, vrei nu vrei, bună dispoziție și ironii pe buze. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la restaurant tot am mers, cu toată bucătăria ambulantă a Sandei, însă am avut dimineți îndestulătoare, iar cu proviziile sale, am reușit sa mai rămânem la mare, până am terminat banii. Adică, mult peste, mutându-ne în Costinești, in gazdă.
Într-o dimineaţă, pe când îmi luam cafeaua pe plajă, lângă un chioşc cu clătite, o văd pe soră mea, pe care o știam în camera de hotel, încă, fotografiindu-mă, ghiduş, cu o cutie de-aia de conserve, că aparat foto nu se putea numi, în timp ce la masa mea se aşezase un tip. O familiaritate ciudată plutea în aer, iar Sanda mea era convinsă că eu şi Misteriosul ne ştim cel puţin dintr-o altă viaţă. Probabil. Cert e că se comporta ca şi când el nu îmi făcea curte, iar eu nu voiam, sigur, asta. În realitate era fix pe dos, dar firescul situaţiei îl dădea acea dimineaţă cu plajă pustie și cu forfotă minimă din care se desprindea un dialog care suna cam așa:
-V-am făcut o poză!
-Nouă?, răspundem, amândoi, în cor, uşor miraţi..
-Da, vouă!, zise Sanda, puțin contrariată de „teatrul” pe care credea ea că-l jucăm;
-Păi, nu ne ştim; bem doar o cafea la aceeaşi masă! Dacă ăştia nu au mai multe?!
-Cum nu vă ştiţi? Nici măcar nu v-aţi studiat unul pe celalalt, vă comportaţi ca nişte prieteni vechi. Nu sunteţi curioşi?, o auzim dezarmant de sinceră, cu un gest care ne punea la îndoială fiecare silabă;
Ne uitam unul la celălalt şi aud:„Păi, ce era de văzut, am văzut deja! Nu deranjez…la cafea! Poate mai târziu. Eu sunt Adrian-Elias, dar mi se spune Eli!”, răspunde el ca într-un monolog uzat…
Soră mea face ochii mari, eu o atenţionez să tacă şi continui: „Iar eu Adriana şi mi se spune tot Adriana!, bravez eu, puțin mirata de coincidența acelui „Adrian”, strecurat de parcă mi s-ar fi știut numele de dinainte.