Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

În formaţie completă… din nou!

-Iubire, îmi promiţi ceva?
-Orice!
-Chiar orice?
-Da!
-Dacă Zoe nu mai vine acasă, promiţi că nu mai luăm niciun căţel?

Se gândeşte un minut şi apoi zice cu jumătate de glas: Promit! Da, Zoe vine sigur!

Ok!

Asta a fost cam  la o săptămână după ce Zoe s-a făcut nevăzută. În primele zile am căutat-o în pădure, am luat la pas fiecare cartier învecinat, am avut parte de susţinere enormă a grupurilor cu animale găsite sau pierdute; de încurajare şi distribuire din partea bloggerilor şi a prietenilor de pe facebook. Am vorbit cu vecini, am căutat, căutat şi iar căutat. Greşelile se ţineau lanţ de noi. Bine, greşelile erau de dinainte, de când Zoe nu fusese nici sterilizată, nici bănuţ nu avea, dar în fine. Afişe am pus târziu; vecinii au ştiut abia după două zile, când ea fusese deja zărită, dar..na…dacă suntem stradă de cuci şi câinii sunt nerecunoscuţi ca locatari.

 După vreo 5 zile, primim primul telefon cum că a fost zărită pe drumul Poienii cu un husky. Caută acul în carul cu fân. Nimic. Mihai bătea drumul adăposturilor, trecea prin pet-shop-uri, prin cabinete veterinare. Era de neoprit. Ne-am mirat de multitudinea de căţei ciobăneşti germani, aparent liberi, de prin cartiere. Unul era semnalat lângă gară, altul în Noua, unul era pe lângă maternitate. Altul la mall, încă unul lângă o fabrică, unul la blocurile noi de locuinţe din Bartolomeu, unul lângă un Liedl, iar unul cu o ureche bleagă ne-a scos din casă în miez de noapte, undeva în Răcădău (pentru cei ce nu cunosc Braşovul, sunt puncte total diferite in diverse cartiere ale oraşului). Jumătate din ei erau cu zgărdiţe la gât şi neprietenoşi. Abia de reuşeam să-i zărim cum trebuie. Zoe a noastră nicăieri.

 Într-o altă zi, sună un bărbat, care cu o dicţie îngrozitor de greoaie, cu o exprimare şi mai şi, ne-a trimis în apropierea casei noastre, într-o poveste care suna cam aşa: „Am văzut afişul vostru şi mi-am amintit că un prieten mi-a povestit cum un  vecin de-al lui a găsit o căţea lup, a luat-o şi a dus-o la ţară.” Greu a aflat Mihai numele vecinului prietenului imaginarului personaj de la telefon. S-a dovedit că oamenii luaseră o căţea gestantă şi că pista era total falsă. Dar până să ajungă la omul cu pricina, Mihai al meu a sunat un pacient, care pacientul a vorbit cu un cârciumar, care cârciumar îl ştia pe povestitor şi ultimul în listă era cel cu acea căţea gestantă. Alte telefoane îl trimiteau prin Scheii vechi ai Braşovului, în momente total nepotrivite. Oameni inimoşi care mergeau pană unde îşi aminteau că au văzut un anunţ. Nimic, nimic. Orice căutare nu ducea nicăieri. Penultima a fost intr-o duminică, cineva semnalând-o lângă Teatrul Dramatic. Am văzut un maidanez frumos dar care nu semăna a ciobănesc german deloc; iar ultima… când s-a dovedit a fi un metis, dar pe care nu l-am văzut personal. În fine, tot speram că mai apare de undeva.

Ca  lucru negativ în această poveste sta o întâmplare care mă duce cu gândul la escrocii ăia ce simt fiecare slăbiciune a omului. Exact la o săptămână de la pierderea lui Zoe, caci cele mai multe lucruri atunci s-au aglomerat, când durerea era cea mai profundă, un telefon ne recomanda ca mare expert în găsit de câini, un domn sărit de 60 de ani (de fapt s-a recomandat singur). Şi-a dat întâlnire cu soţul meu, strategic, în faţa Primăriei Noi, şi, înarmat cu nişte dosare îl roagă să facă o cerere către Direcţia de ecarisaj şi… puii mei că nu mai ştiu. Oficial…cică. Îi cere 60 ron pentru înregistrarea cererii, cere 50 ron pentru motorina necesară căutării; îl pune pe Mihai să-l ducă până la nu ştiu ce supermarket, şi se programează, tot strategic, la cabinet că cică ar avea nevoie de serviciile lui. Ce credeţi, a dat Mihai bănuţii? Exact! M-am luat de cap când am auzit povestea. Bineînţeles că bon de înregistrare nu a primit, chitanţă deloc, şi omul nu a mai raspuns la telefon nici măcar o dată în 3 săptămâni. Cum să simţi omul în disperarea lui? Uite-aşa, simplu!

Acum, dacă cel care a găsit-o pe Zoe ne-o mai înapoiază vreodată…norocul nostru; dar până atunci Dumnezeu mi-a indreptat privirea pe un anunţ care semnala găsirea unei frumoase căţele lup prin Ghimbav. Vă amintiţi dialogul de la începutul articolului. Ce-am zis? Că nu mai iau căţel, da? Ce credeţi că am făcut eu? Am scris în trei secunde ….”o luăm noi„. Serios?, întreba fata posesoare a şase uriaşi în propria curte. Exact, zic. Doar că nu ştiam cum să facem. I-am reprogramat pacienţii soţului, cei după ora 18, şi la 19 era la cabinetul veterinar, unde avea să se facă şi controlul câinelui dar şi întâlnirea dintre el şi lupoaică. Ce credeti că s-a întâmplat? Câinele, cum l-a văzut pe Mihai, i-a sărit cu labele pe umeri, exact cum făcea Zoe. Era dragoste la prima vedere, cu tot arsenalul. Emoţii pline ale lui Mihai, şi limbuţe vesele de căţel pe mâinile lui. În jumătate de oră era acasă, după deparazitare şi curăţenie în urechiuşe.

Are 2 ani şi jumătate. Zoe are 2 ani şi 8 luni? Cum sună?  În timp ce eram acasă şi anunţam familia dar şi fb-ul de marea noastră întâmplare, mă gândeam că ce bine ar fi să o cheme Zara. Sună soţul să-mi spună ce prietenoasă e, că stă frumos şi firesc în maşină şi că răspunde la numele de Zara. Poftim? Noi nu vorbisem unul cu celalalt. Ce mai, magia coincidenţelor continua. Ajunşi acasă nu conteneam să ne miram de asemănarea cu Zoe, chiar dacă cea din urma era imensă. Culorile, urechile, aluniţele, comportamentul ad-hoc: rea cu ceilalţi câini, cu pisicile, şi niciun lătrat la trecătorul de pe drum. Scâncea după Mihai când l-a văzut depărtându-se, se juca cu mine, exact ca cealaltă, şi n-o plăcea deloc pe Izi-Gigilic. A mâncat, s-a jucat, a stat la picioarele biroului, și a  adormit, pe prag, afară, precum un pui.

Ca amănunt hazliu, am legat-o în locul maidanezei, preţ de o clipă.  Menţionez că legatul nu face parte din tratamentul nostru faţă de câini, ci doar avem puncte pentru siguranţa vizitatorilor sau pentru vreun moment delicat. După ce am mutat-o pe Zara,  Izi-Gigilic nu s-a mişcat 10 minute din loc, cu lăbuţa ridicată, semn că e cuminte şi locul ăla e doar al ei. Acum avem ceva bătaie de cap. Cu număr complet de animale, cu reguli noi, ne îndreptăm spre o nouă aventură,  cu victoria întâmplării punctuale asupra tristeţii şi griului vietii. Optimismul lui Mihai lovea din nou. Nu m-aş mira ca  Zoe să găsească drumul spre casă. Până atunci: Bun venit, Zara!

 Regele a „fugit”, trăiască regele!  Aşa şi la noi!

 

ps. Zoe nu a mai fost gasita niciodata, din august 2013, si nici nu as fi gandit ca datorita ei noi vom deveni extrem de sensibili cu fiecare caine ce pribegea. De trei alti caini a fost nevoie pentru a fi inlocuita, caci in octombrie 2013 mai intra la noi Bobita, in ianuarie 2014 Alma-rotweillerita, si in ianuarie 2015 Lupu Baiatu. Cu el am inchis cercul, dar am facut ca vorbele de la inceputul textului sa nu mai para atat de amuzante.

Mărgăritare versificate

Te plac aşa cum eşti (sau povestea mea romanţată)

 

Cam toată viaţa

Am aşteptat un semn.

Un semn amar,

Un semn normal,

Un semn care să-mi spună

Ca-n poveşti:

Te plac aşa cum eşti!

Dar el întârzia

Să vina,

Nu-i era timpul

N-avea lumina

Nici potrivire inchipuita

Cam greu sa simti

Ca esti iubita.

La început

Nu m-a plăcut total,

Că el era

Precum un amiral,

Pe-un vas ce mări

Și oceane străbătea;

Și cum să aibă el

Și grija mea?

O tona de amenintari

Se abateau:

Oare-l mai vreau,

De bântuie prin lume

Cu al meu nume

Pus la rever

Mereu stingher?

Pe căpitan de vas

L-am salutat

Și am plecat!

 

Trecut-am iar

Prin vise frânte

Prin inaltimi

Cu buze mute,

Ce mă iubeau

Pasional,

Dar cam brutal.

Şi am plecat,

N-am stat.

Desi pastrez in amintiri

O tentativa cu iubiri

Fara substrat

Pe sub mustata

Pastra mereu o aroganta

Ca sunt a lui orice ar face,

Asa, ca l-am lasat in pace!

 

Să spun

Povestea

Unui om

Ce mă plăcea

„Prea mult”,

Dar domn,

Aşa cum  el

Nu  prea era,

Mă păcălea?

Şi nu stiu cum

Făcea,

Măi, frate,

Avea şi mult

 bagaj in spate.

Şi am plecat!

Desi cam greu a acceptat.

Și mult război am prins

Până …l-am stins!

 

 

Unde-am plecat,

Nu mi-a plăcut,

Și cel ce-a vrut,

Eu nu l-am vrut;

Și am intrat

Obositor

În alt registru

De amor,

Cam cu păcat

Iar am plecat!

 

Un june prim

Am întâlnit

Nici vorbă,

Aiurea, de iubit.

N-avea cuvintele

La el, să te fereşti!

Te plac aşa cum eşti?!

Tot în poveşti.

De exista vreun fir

Mereu subtil.

Că am plecat,

Se înţelege;

Caci firul nu părea

Să lege

Niciun cuvânt,

Ca amănunt.

 

Dar firul mi-a ramas 

Ca o idee

Ca n-ar fi rau 

Sa tin sub cheie

Un timp, si inima

Si trupul

Sa nu iubesc

Din nou

Cu amanuntul

Si nici pe bucatele asa

Ca-mi place prea mult viata mea

S-o daruiesc ametitor

Pastram ca pețitor destinul

Si-n inimă mereu seninul

Sperand ca-n viata viitoare

Voi fi cumva o-nvingatoare!

 

Dar cum povestea,

Nu-i poveste fără,

Un happy end

Sau un sfârşit de horă

Mută,

În clipa cand doar 

Inimile-asculta

Istoria unei poveşti cu

Suflet de poveşti,

Simti cum se leaga 

Un tango si-un vals

Dai drumul celor 

Ce nu ti-au fost in pas

Si-asculti cuvinte-n timp

Ce tu zambesti

Ce-ti spun atat:

Te plac aşa cum eşti!

 

Şi atuncea…creşti!

Versificarea asta naivă o dedic soţului meu, singurul care a văzut până şi în greşelile mele un potenţial. Nu credeam în dragoste necondiţionată şi în lucruri ce nu se vor schimbate!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Aventura olandeză a unei profesoare românce

Acest articol nu e scris de mine. Nu! Astăzi am un invitat. Numele ei e Olimpia Becheru şi e o femeie minunată, o mamă fericită, care tocmai şi-a căsătorit băiatul, o îndrăgostită de viaţă, de cărţi, de Italia şi de un om pe care îl are aproape necondiţionat. Povestea ei e impresionantă, o cunosc puţin, dar atât cât mi-a permis să ştiu, sunt fanul ei declarat. Oriunde ar trăi acestă doamnă gândul ei se întoarce tot la România, la şcoală şi elevii săi (nu vreţi să ştiţi de câte ori a folosit acest cuvânt în text, până să i-l cenzurez eu), la prima zi din viaţa unui şcolar, la gândul profesorului pribeag de nevoie, aşa cum pribegesc mulţi dintre noi, purtând cu ea emoţia şi recunoştinţa acelor timpuri. Azi vă trimit o poveste scrisă de ea, din acea vreme, când se deschideau porţile cunoaşterii altfel. Cine ar fi crezut că tocmai din străinătate va scrie şi aceste rânduri, acum?

„2007, luna februarie. Se aprobase un proiect european şi directoarea şcolii nu găsea pe cine să trimită cu elevii. Incredibil, nu? Nouă copii trebuiau să plece în Olanda pentru trei săptămâni. Era o zi friguroasă, când, directoarea mă cheamă la ea, şi îmi spune ferm: „Olimpia, pleci tu cu elevii!” Problema era că eu nu lucrasem la acel proiect, nu prea ştiam ce aveam de făcut, dar am fost de acord. În definitiv, era o şansă pentru toţi. Am contactat copiii, le-am spus care vor fi regulile în proiect şi pe data de 8 martie eram cu toţii pe aeroportul Otopeni. Drăguţii de ei nu mai zburaseră cu avionul niciodată şi nu încetau să mă întrebe, exact ce întrebă tot omul nedus în zbor: „Dar dacă vom cădea cu avionul?” Le-am răspuns cum nu se aşteptau: „Nicio problemă, voi cădea şi eu cu voi!” 

Halal răspuns, dar se pare ca i-am încurajat cumva şi parcă nu mai ţineau mânerele de la scaune aşa de strâns, mai ales când au venit stewardesele să servească micul dejun. În felul acesta, nici nu şi-au dat seama când am aterizat pe aeroportul Schipoli din Amsterdam. Drumul până la locul de cazare a fost extrem de interesant. Dacă din aeroport ne-a luat Wim, partenerul olandez, ne-a suit în trenul ce ducea spre Bergem op Zoom, undeva aproape de graniţa cu Belgia, de acolo am plecat cu două microbuze cu alţi doi profesori.

Stupoare! Am fost cazaţi în mijlocul unei păduri, într-o fostă cazarmă militară, devenită apoi un centru de recreere pentru copiii cu dizabilităţi, cu bucătăria în curte, într-un cort înalt care avea fermoar la uşă (semăna cu corturile indienilor din America); şi care avea toate dotările necesare, utile pentru a ne pregăti singuri mâncarea, care în acel moment lipsea cu desăvârşire.

Am împărţit copiii, care erau rupţi de oboseală şi foame, în camere, şi l-am rugat pe unul din profesorii olandezi să mă însoţească la un supermarket apropiat. Am făcut cumpărăturile necesare, dar când să plătesc, nu puteam decât cash, cardul nu era admis. N-aveam. M-a împrumutat Coor, profesorul olandez, am plătit, şi apoi ne-am întors la „bază”.

Elevii mă aşteptau cum îl aşteptau ţiganii pe Ion Creangă să le ducă mâncarea în câmp. Numai că, dacă tot eram la o fostă cazarmă, înainte de a aşeza totul pe masă le-am propus să se organizeze în grupe de câte trei elevi, pe zi, care să mă ajute în bucătărie. Au făcut o listă pe care au lipit-o pe frigider şi pe care au respectat-o până la sfârşit. Nici unul din ei nu a comentat că nu vrea să spele vasele, sau să măture, sau să cureţe zarzavaturile, chiar dacă, acasă, aceste „munci” le erau străine. Ce s-au mai ospătat cu bunătăţile pe care le-am cumpărat! Aşa a trecut şi prima zi, interesantă şi într-o continuă acomodare, chiar şi cu …cazarea.

A doua zi, cei doi profesori, cu cele două microbuze, ne-au dus la Breda, la colegiul Radius, pentru aventura olandeză din proiectul nostru comun. Am vizitat sălile de clasă, laboratoarele, cancelaria profesorilor şi atelierele, unde urma să lucrăm împreună. Aşa am avut primul contact cu o şcoală olandeză. Tinerii şcolari aveau o sală de mese imensă unde luau prânzul uitându-se pe un ecran mare de televizor la emisiuni muzicale în limba lor. Destul de impresionant. Coor, unul din profesorii olandezi de care vă vorbeam, le-a prezentat atelierul, sculele, aparatele, materialele pe care le foloseau la instruirea practică în acele ateliere de instalaţii; le-au dat echipamente de protecţie; şi au fost împărţiţi pe echipe mixte româno-olandeze, începând să lucreze împreună.  Dacă elevii mei erau surprinşi de ce vedeau, profesorii olandezi au fost impresionaţi de ei, de manualitatea lor şi de cât de conştiincioşi şi pricepuţi sunt. Plus uşurinţa în comunicare.

Pauza de prânz ne-am petrecut-o în sala  aia de mese imensă, iar copiii mei au fost surprinşi că trebuiau sa bea supa din nişte căni cu gura largă (aşa, fără tăiţei, paste sau găluşte). Ne-am mirat un pic de acel lichid căruia ei îi spuneau supă. De sandwich-urile oferite, ce să mai vorbim, că aveau ingrediente cam ciudate şi gustul la fel. De foame am mâncat toţi şi apoi ne-am întors la programul de muncă până la ora 17, când ne-am dus cu aceleaşi microbuze în „cazarmă”, la somn( 100 km distanţă). Ne-am scos însă pârleala, când intraţi în cortul indian al bucătăriei, cu echipa de servici din acea zi, am construit o oală de ciorbă românească de perişoare şi o friptura cu cartofi la cuptor, care ne-au făcut un pic mai fericiţi. Pe mine sigur, că nu mă săturam de vorbele lor: „Doamnă profesoară, în sfârşit mâncăm şi noi azi!” De, era o experienţă şi pentru ei, în a vedea că nu peste tot e ca acasă indiferent de minunăţiile pe care le întâlneam.

Aşa au urmat toate zilele primei săptămâni, iar duminica am vizitat Marea Nordului. Frumos, dar bătea vântul cam tare, deşi iar a meritat pentru că am trecut peste cel mai lung pod din Europa, de 5 km lungime, am văzut „porţile” construite de olandezi pentru a controla nivelul apei marii. Aceste porţi le-au construit după ce, în anul 1950, au murit 2000 de persoane în inundaţie. Impresionant. Mai impresionaţi au fost copiii la întoarcere, când profesorii olandezi le-au pregătit o surpriză:o cursă de carting, de care s-au bucurat enorm, într-un raliu ad-hoc cu premianţi şi câştigători; bonus masa de seară cu mâncare românească pregătită  de mine cu ajutoarele din dotare, tot în acel loc inedit.

Să nu uităm, totuşi, de ce ne aflam acolo. În săptămânile ce au urmat elevii au trebuit să echipeze 6 grupuri sanitare, cu obiecte sanitare şi instalaţii de încălzire. La finalul proiectului au terminat toate lucrările care erau şi funcţionale. Săracii de ei, îi chinuiam în fiecare seară să scrie ce au făcu
t peste zi pentru a avea pregătit materialul pentru raportul final. Le cădea capul pe masă de oboseală, dar nu se lăsau. 

Într-una din seri, cred că era 19 martie, era ziua de naştere a unuia dintre tineri. M-am gândit să-i facem o surpriză. Cumpărasem din timpul zilei un tort şi câteva cutii de bere. Când toţi copiii scriau, am trimis o fată să ia tortul din frigider, a venit, a stins lumina, şi în acel moment am început să cântăm cu toţii „La mulţi ani!” Elevul căruia îi făcusem surpriza nu înţelegea ce se petrece şi se uita la noi cam buimac. Abia după câteva minute s-a dezmeticit şi l-au năpădit lacrimile. Cred ca va ţine minte toată viaţa acest moment. Le sărise oboseala şi celorlalţi, şi limbile li s-au dezlegat după câteva guri de bere.

Într-o altă duminică (am avut parte de trei duminici în proiect) am vizitat Rotterdam-ul. Un oraş cu arhitectură modernă pentru că a fost distrus în totalitate în cel de-al doilea război mondial. Podul Erasmus ne-a impresionat pe toţi. Pe acest pod circulau maşini şi tramvaie, dar, atunci când treceau vapoare de gabarit mare, se întrerupea circulaţia pe el, şi se ridica fără să se audă nici cel mai mic zgomot. Navele treceau, iar apoi podul cobora la orizontală, reluându-se circulaţia. Pentru a trece dintr-o parte în alta a oraşului am folosit linia de metrou care avea traseul pe sub apă. Tot atunci am făcut o mică croazieră pe Marea Nordului în care am admirat şantierele navale, unde se mai construiesc şi azi nave din lemn după modelul vikingilor. 

 În cea de-a treia duminică am vizitat Amsterdam-ul cu ajutorul unei românce, jurnalist la Radio România Actualităţi. Ne întâlnisem cu câteva zile în urmă, când ea venise să ne ia un interviu. Interesant a fost faptul ca am început interviul în limba engleză, ea neştiind că eu eram româncă. În momentul în care m-a întrebat: „De unde sunteţi?” şi eu i-am spus „România” ea a făcut ochii mari şi mi-a spus în frumoasa noastră limbă: „Haideţi, doamnă, să vorbim româneşte!” Şi aşa am făcut, şi eu, şi elevii mei. Ne-am împrietenit uşor şi ne-a propus să venim la Amsterdam unde ne putea arăta locuri interesante. Aşa că, în cea de-a treia duminica ne-am suit în tren şi am ajuns acolo. I se mai spune şi mica Veneţie pentru că are multe canale. L-am vizitat din vaporaş. M-a impresionat arhitectura construcţiilor, a podurilor şi parcările imense de biciclete, cred ca erau mii. Claudia, aşa se chema jurnalista, ne-a condus apoi la muzeul Heineken, unde copiii mei s-au distrat copios. Au un stil olandezii de a-şi pune în valoare ceea ce au, ca pe mine m-au lăsat fără „parole”.

În ultima sâmbătă a perioadei proiectului am fost cu elevii în Belgia, la Antwerpen. Un orăsel aproape de graniţa cu Olanda. Acolo am avut ocazia să vizităm grădina zoologică, în care au putut vedea tot felul de animale care trăiau libere într-un habitat special amenajat pentru ele. Îi vedeam uimiţi când ne opream în faţa zonelor cu girafe, elefanţi, delfini, foci; pentru că ei nu mai văzuseră în realitate aceste animale. Într-o altă zi am vizitat staţia de epurare de la graniţă cu Belgia, unde exista o singură persoană care supraveghea toate instalaţiile. Totul era automatizat, iar apa care ieşea din staţie avea puritate 98%. Clipe de neuitat pentru toţi, zic.

Dar, timpul s-a scurs cu repeziciune şi am ajuns în ultima zi, când partenerii olandezi ne-au pregătit o zi festivă cu barbeque, muzică şi dans. Elevii mei au primit certificatele de participare la proiect în mod festiv, şi multe cadouri. Le vedeam feţele fericite, iar eu, în sufletul meu, mă simţeam împlinită. I-am ajutat să iasă în lume şi să înţeleagă cât de important este să ai o educaţie, să ştii o limbă străină şi să cunoşti o meserie. Azi, mulţi dintre elevii cu care am fost în Olanda lucrează în străinătate, şi-au făcut firmele lor şi cred că experienţa de acolo le-a dat încredere în ei, şi curajul de a merge pe drumul lor în viaţă.”

Aceasta este o poveste a unei experienţe din viaţa mea de profesor, de care mi-e dor şi după care voi tânji mereu, oriunde m-aş afla. M-am lungit, dar cele trei săptămâni de aventură olandeză nu mi s-au părut a putea fi comprimate. Sper să găsiţi şi voi farmecul în aceste vorbe şi să vă amintiţi de perioadele voastre unice pe care le-aţi povesti altora.

 Vă mulţumesc.
Olimpia Becheru.

 

 

Mărgăritare versificate

Sunt……

………nomadă
Sunt nomadă.
Port cu mine tot cuprinsul
vieţii mele
ce-am lăsat-o adormită
lângă plită, lângă vatră,
într-un sat uitat şi tainic,
aşezat pe trepte scurte,
şapte numărate toate,
pâlcuri ample asamblate
din cărări şi pietre vii,
ce le ştiu.
 
Sunt nomadă.
Am uitat la vamă plinul
şi preaplinul
de dorinţe şi opinii seci
ale unora ce-mi toarnă,
ca o toană,
o poveste despre unii,
despre alţii,
despre dor şi despre tot
ce-o să rămână, în urma-mi vie,
de pe tălpi.
 
Sunt nomadă.
Fără muze,
fără frunze,
fără chip ştiut de om,
dintr-o piesă
fără spectatori şi, poate,
se prea poate,
uneori fără decor.
Unul miniatural să fie,
să se ştie,
prins c-un ac şi fără aţă
şi o regie proastă
şi, pe faţă,
din păcate,
cu idei ce fecundează minţi bolnave,
pline de păcat.
Şi-am plecat.
 
Sunt nomadă,
puţin câte puţin şi azi,
puţin câte puţin şi mâine,
până pare ireal de trist
şi parcă-mi vine,
în doimea sufletului din mine,
să mă întorc necondiţionat
de acolo, de unde am plecat,
…..dar sunt nomadă.
 
Rar revin
unde-i rece și străin…
 
 
Îmi plac poveştile în poveşti sau poveștile din poveste, cum vreţi a le lua. Uneori, un cuvânt, doar atât, naște alte cuvinte şi le asază alături parcă spre a ști că nu e nimic întâmplător.
margaritar
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Muză gen…Dali. Salvador Dali….

Aseară purtam un accesoriu natural şi verde pe cap. Nici măcar nu ştiam că-l port dar eram tare fericită să văd căţeii cum săreau în jurul meu şi păreau că mă iubesc necondiţionat, şi mai tare decât de obicei. De când e Zoe fugară sunt mai tolerantă cu animăluţele şi mai puţin tolerantă cu oamenii, spre disperarea celor de pe urmă, care nu reuşesc să mă facă să aud niscai opinii, „cum….că ar trebui să”, şi „nu suntem obligaţi să”, şi „nu poţi compara cazurile” etc. Cu adevărat. Dar eu nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi nici nu vreau sa fiu convinsă cu forţa.
Unde mai pui că de ani de zile sunt prietenă cu oameni care nu iubesc animalele şi nu ne-am părăsit reciproc, pentru asta. Despre Zoe să nu mă întrebaţi nimic, că nu-i. Zvonuri doar. Ba, că-i nomadă, ba  că-i luată, ba …că-i prinsă într-un coup de foudre cu un husky. Nimic nu s-a confirmat. Căutările noastre seamănă, clar, cu celebra zicală „căutăm un ac în carul cu fân”. Posibilităţi multiple.
Dar să revenim. Aşadar, agitaţia căţeilor o luam eu ca semn de mare dragoste; neştiind că cele şapte lăbuţe, pe numărate, ce le-am luat peste cap, vroiau de fapt să mă păgubească de podoaba ce o purtam fără să ştiu. Eu dă-i cu joaca, cu certatul, ba…mă enervam peste măsură, până când ajung în faţa oglinzii şi mă priveam de ziceai că am văzut una din operele lui Dali, denumită cum numai el ar fi putu-o face: Lăcustă gigant pe cap de femeie nebună de spaimăIreal moment dar cât se poate de real. Parol! Dar cum Dali numai cu girafele avea treabă, îi mulţumesc în gând unei muze ce mă potcovi cu ideea asta şi scutur din cap să scap de urâta lighioană în paşi de mambo-jambo, împreună cu vânătorii şi dansatorii mei profesionişti din trupa căţelu’.
Scap cumva de podoabă, şi ho-ţop…nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte; că o ia în primire pisica supremă a casei…madame Zizi. Mă satur eu de privit tabloul miniatural format din mâţă şi lighioana verde, şi îmi fecundează iute o idee despre o ieşire mai puţin triumfală din casă, cu ajutorul unui făraş. Bre, dar se supără mâţa care chirăia că-i iau jucăria, că vezi Doamne ea a plătit la vamă pentru ea şi mai merita o doime de timp, măcar, de joacă …acolo. Spumega, mă scuipa, şi cu gheruţele ţinea fosta mea bijuterie.
Am păcălit-o, într-un final, şi am aruncat-o peste gard, spre marea supărare a neamului necuvântător lăsat fără lecţie de dans în jurul unui obiect, cel puţin ciudat. Întrebarea este? De unde, mama mă-sii, am avut eu lăcuste pe cap, şi de ce scriu eu la duzină despre asta? Bărbatul meu mi-a raspuns simplu: un pic de relaxare de week end nu strică. Oare?

Acest articol face parte din aceeaşi duzină de cuvinte. Tovarăşii de joacă îi găsiţi tot în tabel.