Mama mi-a insuflat dragoste faţă de zilele de marţi. Marţea îşi începea călătoriile, marţea părea că se întâmplau cele mai multe lucruri plăcute, marţea i se părea mamei nedemnă de cele trei ceasuri rele din popor. Mama arăta că, orice s-ar spune, marţea era o izbândă pentru ea. Până când, într-o marţi, a murit tata. Veţi crede că şi-a schimbat mama foarte tare părerea? Nu! E drept că nici nu a făcut această asociere imediat şi că trecerea tatălui meu în lumea de dincolo a fost firească după cele 5 zile în care s-a rupt greu de această lume. Marţea aceea din 22 mai a fost tristă, tulburătoare dar…cum spuneam…. firească. Eu nu ştiam asta atunci, dar ei, amândoi, m-au convins şi mi-au mai dat o lecţie. Tata pe ultima, mama pe una dintre ele.

Dar ieri! Of, Doamne! Ieri am adunat toate nepotrivirile pământului într-o singură zi. Nici nu mai conta că e marţi, joi sau sâmbătă. Se puseseră toate de-a valma în calea fericirii noastre. După 4 ani şi jumătate de colaborare cu Vodafone, în ale internetului, ne-am gândit că e musai să facem schimbări. Nimic nu mai era suficient. Cablul nu era pe numele nostru, pachetul nu conţinea toate programele, telefonie fixă nu aveam, iar la wireless nici nu ne mai gândeam de când cu ofertele de internet pe mobil. Aşadar pe 4. 07. 2013 am încheiat un contract cu cei de la rds…sau Digi…cum s-or numi ei, deşi sunt totuna, cred; pentru un kit complet şi, ziceam noi, avantajos.

 Menţionăm că tot echipamentul de instalare a acestor servicii era  deja de jumătate de an în casă, de când schimbaseră ăştia cablajul pe fibră optică; şi m-am trezit cu nişte” frânghii negre” în dreptul geamului. Am făcut precum lupii din haită şi cumva l-au ascuns sub streaşină. După trei zile, însă, când lipsa ne-a fost ţinută sub observaţie, tot ne-am ales cu una în zare. A vecinei. Nu mai aveam la cine urla. Noroc că nu e suficient de aproape că aveai tendinţa să pui rufele la uscat pe ea. Încă mai am obsesii de astea….dar, na….mi le educ!

În fine! Ideea e, că ne-am sesizat cu privire la cei de la rds, care, după ce ne puseseră să achităm în avans taxa pe cablu, mă bucur că doar atât, au uitat să şi vină la domiciliul nostru să ” dea drumul” la internet. Aşa a  intrat Mihai în acţiune: a semnalat, a sesizat, a strigat,  a dat din mâini, a explicat, a cerut explicaţii….totul…complet! Credeţi că a impresionat pe cineva? Nu!!! Ba, dimpotrivă! I-au răspuns sarcastic şi cu aere de superioritate: ” Domnule, sunteţi în grafic! Cele trei săptămâni nu au trecut! La case durează mai mult!” Degeaba a insistat să spună că mai sunt două zile, că ne apropiem de 1 august…nimic. O ţineau una şi bună:”Venim..noi! Aşteptaţi!”

Ieri, 30 iulie, mult în afara celor trei săptămâni, ne-am sesizat…din nou. Şi, i-am sesizat şi pe ei: „Se poate să veniţi? Echipamentul e! Doar un cablaj, o mufare…ar fi  nevoie! Cu un om s-ar rezolva repede, avem contract!”  Şi atunci au bătut toate tobele pământului, toate surlele au sunat, iar creierii soţului meu s-au scurtcircuitat provocându-i o nebunie temporară:

Chineza veche de vorbea Mihai şi tot se înţelegeau mai bine. Eu citesc contractul! Culmea, aveau dreptate! Interpretabil, dar aveau dreptate! Al meu jura pe roşu că dacă Tâmpa nu ne făcea figuri, fugea la altă companie de cablu. Doar că, eram informaţi că nu se prinde nimic decât cu nenorocita asta de rds, care, şi acum când scriu pe aici, refuză să trimită pe cineva. Am folosit toată gama de cunoştinţe ce aveau legături cu sus-numiţii. Nimic. Aşteptăm. Acum, că rămân mâine fără net nu ar fi nimic. Mai fac eu rost de un stick pentru o vreme, dar nervii, atitudinea şi lipsa lor de respect faţă de clienţi e uimitor de umilitoare. Jur că m-aş băga în peşteră şi aş uita de serviciile lor dacă nu aş fi în sevraj fără net.

Iar Vodafone! Vodafone…e altă dezamăgire profundă. Sunt clienta lor de 16 ani. Şi doar când sunt pe muchie de a renunţa la unul din abonamente  vin cu o ofertă personalizată. Dacă ceri timp de gândire O ZI,  cum revin îi loveşte amnezia şi îţi spun alte cifre, de ai impresia că ai visat tu frumos altele cu o zi în urmă. Am renunţat la ofertă imediat, fără să mai ascult insistenţele stupide şi scuzele aiurea. În definitiv mi-ajungea o umilinţă! La a doua clacam în direct. Aşa l-am mai calmat pe iubitul meu soţ că toţi sunt o apă şi un pământ. Ok. E ultima oară când scriu ceva folosind conexiunea Vodafonului. Nu am fost totdeauna prieteni buni, dar măcar ne-am fost loiali. De mâine va fi altceva. Nu cred că cei de la rds se vor face văzuţi. E ora 14 când scriu şi nici urmă de ei. Probabil nu va fi prietenie între noi. Doar acceptare. Dacă apar…of…

S-au întâmplat multe ieri. Ăsta a fost doar un episod. N-am să le enumăr pe celelalte. Poate mâine, dar nu mă pot opri să nu vă împărtăşesc şi un lucru pe cât de amuzant, pe atât de incredibil. Pe la ora asta, când nervii îşi mai aşezaseră vârtejurile sub formă de vânt lin, aud gălăgie infernală la poartă. Obsedată îmi zic: „Ăştia de la rds! Au venit!” Nu mare mi-a fost mirarea, când am văzut nora negresă( am mai povestit de ea) a vecinilor, cu codiţele ei împletite şi hăinuţele sale colorate, alături de un domn cunoscut cu o broască ţestoasă în mâini: „E a dumneavoastră vecină?” mă întreabă ei uimiţi de mimica feţei mele. Mă străduiam să-mi dezlipesc privirea de carapacea ţestoasei plimbăreţe şi care nu era mititică deloc.

Am  reuşit să dau din cap că nu, dar, imediat, i-am întrebat unde au găsit-o: „Aici, în iarbă, lângă casa voastră. Ne-am gândit să vi-o înapoiem!”, îmi spun ei, în timp ce deja se depărtau purtând în palme arătarea plimbăreaţă. Văzusem de toate pe aleea noastră:dihori, veveriţe, ursi, o vulpe, arici, nelipsiţii câini…maidanezi sau nu, pisici…şopârle, şerpi aurii…..dar o broască ţestoasă plimbăreaţă era prea mult. Ăsta a şi fost antidotul unei zile nu tocmai reuşite. Mihai se amuză teribil de întâmplare şi spuse aşa printre dinţi: „Apăi, ce au zis ăştia, iubita! Ăia de la 20 au tot felul de animale în menajeria lor. Numai de la ei putea veni!”

Aş fi vrut să încep această temă în stilul meu caracteristic, cu o poveste, cu o întâmplare, cu o faptă care să mă ajute să nu rătăcesc drumul, să rămân pe el şi să nu bâjbâi prin sensuri pe care nu le-aş fi căutat niciodată. De ce? Pentru că sunt multe acele zile când îmi spun că eu nu trăiesc, eu doar exist. Dar mi-o spun mie, eu-lui meu interior, niciodată nu rostesc asta cu voce tare. De ce? Pentru că suntem sortiţi să luăm cuvintele aşa cum se aud şi să emitem ipoteze de nefericire. Ipoteze nedrepte, neînţelese şi pe care nu vrei să le dezbaţi ca pe o idee filozofică de care nu are nimeni timp. Voi explica totuşi.

Toţi sunt prea grăbiţi să trăiască. Să simtă viaţa asta care li se pare că se scurge prea repede şi totdeauna în direcţia opusă  drumului pe care ei au apucat-o. Ce rost au să te asculte pe tine, cel tulburat de gânduri existenţiale şi nefireşti când  ei sunt ocupaţi să fie în primul rând în acţiune? Dar ce înseamnă acţiune? Ce înseamnă a trăi? Ce înseamnă a exista? Ce explicaţii facile şi impresionante poţi aduce la suprafaţă în aşa fel încât să captezi atenţia şi să nu te trezeşti că oamenii sar peste rândurile tale? Greu de spus. Nu ştiu sigur dacă să vorbesc despre mine cea care trăieşte sau există, sau să vorbesc la general?

La general lucrurile nu sunt complicate, nu că aş fi eu, dar cum spuneam mai sus nu ia nimeni viaţa ca pe o temă filozofică, o ia ca atare în sensul desfăşurări ei şi a atingerii scopurilor propuse. Scopul nostru al tuturor e de acumulare, de bifare a tuturor plăcerilor ce cu generozitate ne sunt oferite ca alternative. Ia, de luaţi! Fiecare cum puteţi, cum vreţi şi de vă simţiţi în stare. Condiţionarea există, dar noi, tot la general, vrem să  punctăm fiecare etapă: vrem să avem job bun, bani, să ne distrăm şi să trăim bine, cum ne amăgea un slogan al vremii. Categoric, fără ipocrizie, am simţit fiecare sub-punct; aşadar ideea generală de a trăi îmi era inoculată pe drum…. la fiecare pas.”Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului”, zicea Cioran …parcă. Să fie aşa? Hmmm, mai vedem…

Într-o vreme când mă bântuia rău nevoia de acumulare, am lucrat în laboratorul meu personal de tehnică dentară şi 16-18 ore pe zi. Eram ca un zombie. Dar unul nefericit şi fără energie. Secătuit şi robotic dar cu destulă stimă faţă de propria persoană. Într-o noapte, pe când mă întorceam de la muncă, total nefirească ora pentru aşa ceva, mă întâlnesc cu un tânăr, prietenul unei puştoaice din bloc. Aveam cam 30 de ani, dar fără modestie puteai scădea câţiva, după imaginaţia fiecăruia, normal. M-a privit obraznic, studiindu-mi ţinuta lejeră, fără spectaculozitate şi iese din lift spunând pe un ton pe care voi doar îl puteţi bănui: „Ce-ţi mai place să-ţi trăieşti viaţa! Discotecă marţea, ei!”

Asta a devenit gluma casei la oboseală cronică cauzată de muncă, dar ideea mi-a rămas. În capul acelui om a trăi însemna a te bucura de plăcerile vieţii şi cam atât.( Am întâlnit des replica asta.) Altceva nu se vedea din lumea lui. Poate de asta eu rămân la ideea că a trăi înseamnă altceva pentru fiecare, ţine de atitudinea fiecăruia, de felul cum vede el viaţa. Dacă o vede doar din prisma materialului, al trăitului şi plăcerilor fizice dar şi al competiţiei e posibil să trăim o viaţă colectivă, de turmă, care trece oricum. „Distracţia te poate face să simţi că trăieşti, dar cu siguranţă te face să uiţi pentru ce trăieşti”. E doar o idee, şi nu e a mea.

Cel mai tare mă frapează, cum poţi fi supus unor critici colective dacă preocupările tale sar din baremul general şi dacă modul tău particular  de a trăi e diferit de marea majoritate. Aproape că simţi dezamăgirea, compătimirea celorlalţi. Asta simt, de exemplu, când refuz să mai trăiesc ca la 20-30 de ani. Nu mai pot să mă pierd pe terasele vremii mai mult decât aş bea o cafea, orice prelungire de dragul relaxării închipuite mă face să bâţâi din picioare. Sau banala mea dorinţă de a scrie e etichetată de unii dintre cunoscuţi pierdere de timp şi energie. „În definitiv cu ce vine nou?” Cu nimic, adevărat! Nimic din ce scriu aici, nu îmi aparţine. Sunt idei dezbătute de alţii mult mai bine înaintea mea. Chiar şi aşa, e modul meu care mă face să simt că exist, că trăiesc, că pot fi ceea ce vreau, când vreau. Viaţa mea. Adevărul meu.

Subiectul e ofertant şi tot ce pot spune e că mă depărtez prea tare, prin chestiuni generale, de zona particularizată, a mea, care va să zică. Ziceam că sunt tentată să spun că exist, pentru că de trăit …trăiesc oricum. Trăiesc prin iubire, datorită ei, trăiesc prin ziua care îşi face loc în fiecare dimineaţă, uneori mai dând din coate doar, trăiesc prin faptele mele, chiar şi cele rele, dacă sunt asumate, prin zâmbet, lacrimă, suspin. Trăiesc prin credinţă, prin nevoia de mâine, prin ceea ce fac şi gândesc, trăiesc prin cuvintele mele, prin rândurile astea, prin soţul meu, sora şi mama mea. Trăiesc.

Cineva spunea că „a exista e cel mai simplu mod, a trăi…rar”. Eu spun invers: că dacă ştii cum, a trăi devine simplu. Ca o concluzie a exista înseamnă fiinţa la modul general, a trăi ne particularizează prin ceea ce suntem, facem şi gândim. Şi câtă vreme gândesc înseamnă că exist, şi dacă gândesc înseamnă că vreau mai multă cunoaştere, şi devin un scormonitor, şi găsesc lucruri care îmi plac, şi care mă ajută să trăiesc cum îmi place. Asta v-o doresc şi vouă! Trăiţi cum vă place! Nu trebuie să semănăm! E suficient să ne găsim puncte comune.

Mi-am ameţit toate simţurile! Nu, nu la figurat! La propriu, dragă! Ce te miri aşa? Tu nu ai stat niciodată singur cu o sticlă de vin? Nu? Oi fi de pe altă planetă? Pe planeta mea am nişte vodkă cu suc de mere. Cam greţos, ai dreptate! Dar şi motivul pentru care beau e greţos. Cred că şi tu eşti, că prea te strâmbi! Hai, lasă! Du-te! Mişcă-te în decorul acela perfect în care n-am să mă aflu nicicând de bună voie! Cum? Nu mă invitai? Siiigur! Şi mâna de pe piciorul meu a cui era până acum cinci minute? Fii pe pace! Era secret! Va fi secretul nostru! Încă un lucru greţos pe seara asta! Cât? A, nu vrei să-ţi mai răspund, nu? De ce? Sunt gălăgioasă? Indecentă?

Scaunul înalt al barului devenise incomod pentru starea în care se afla Marlen. Nici măcar nu se cocoţase pe el. Îşi sprijinise mâna stângă, doar.  Nu prea era nevoie. Tocurile ei de 12 cm o adusese la nivelul barului şi toţi bărbaţii o studiau cu priviri vinovate. A ei era senină, în ciuda ameţelii şi a beţiei instalate brusc. Băuse două cockteiluri; insuficiente pentru a se ameţi( de obicei) dar suficiente pentru cineva care muncise toată ziua, sărise peste faza cu mâncatul şi mai asistase şi la scena aia de-a dreptul bântuitoare. Intrase în primul bar şi nu a realizat că ţinuta ei de birou, destul de îndrăzneaţă, la limita dintre sexy şi office plus trupul ei de balerină fină, va incita şi va face ceva valuri.

Dar nu, nu avea niciun joc erotic dus în complicitate cu vreun bărbat misterios şi cu gânduri perverse. Realiză asta, când mitocanul cu papion albastru se gudură pe lângă ea cu o întrebare scurtă: cât? Până să-i răspundă, ocupată cu vodka şi gândurile grele, se trezi cu mâna tipului pe coapsa ei. Bărbatul dispăruse din bar şi în scurt timp îi dispăru şi ei cheful să se anestezieze degeaba. Barmanul îi chemă un taxi şi în jumătate de oră, se refăcu cu un duş la limita suportabilului. O felie de pizza rece îi aminti stomacului că încă mai poate avea grijă de el, chiar dacă îl tratează cam rău pentru prietenia instalată între ei. Căzuseră la pace cu ceva timp în urmă, ca ea să nu-i mai dea ţigări, alcool şi fast-food, iar el promitea să nu îi mai facă figuri tocmai când avea o întâlnire importantă. În seara asta primise doar un avertisment.

Pe masă era mapa de prezentare. O luase  incompletă, în fuga ei din sala de protocol. Avusese şedinţă cu clienţii cei mari, iar munca ei păru că le fusese pe plac. Era mai mult ca sigură de idee. O studiase cam o lună până să ajungă în faza asta finală.Şi aşa, miza nu era foarte mare,  nu îşi făcea griji extraordinare. Simţea că  rolul ei în firma aia era suficient de bine stabilit. Nu ştia cât de mult se înşela! Când se întorsese după mapă îşi auzi şeful cum îi tocmea cu unul dintre clienţii cei importanţi o întâlnire amoroasă cu aspect de colaborare, într-o delegaţie de nerefuzat

Se scutură de şocul cuvintelor şi încercă să pară senină, ca şi când nu ştia ce avea să i se propună. Nu putea, însă, să-şi scoată din minte imaginea aparent nevinovată a celor doi. Cu o naturaleţe demnă de Oscar era informată că are de făcut o investigare şi cercetare specializată în Viena. Singură! Neînsoţită! Hmm, măcar am clasă!, gândi ea… amar. Turba! Îi venea să se ia cu ei de păr acolo, să le arunce în faţă proiectul şi să demisioneze în cinci secunde. Dar de ce? Cu repeziciune, mintea ei organizată lăsă să pară gâsculiţă căzută în plasa lor. Încuviinţă din cap, îşi recuperă mapa şi ţâşni pe uşă, îngreţoşată de toată întâmplarea. Şi cât muncise! Şi apoi barul…în care povestea parcă avea să continue tot murdar şi nemeritat.

Se aşeză în faţa oglinzii din holul apartamentului, se privi atent şi concluzionă că nu are ce schimba la ea din înfăţişare. Trebuiau să o accepte aşa cum era: sexi, deşteaptă, organizată şi hotărâtă. Şi asta firesc, fără procese, hărţuiri neprobate şi stigmatul femeii nesupuse, rebele. Află data plecării, hotelul, rezervarea şi încă mai căuta planul perfect. Nu-l avea! Încă! Se comportă exemplar în cele două săptămâni cât mai erau până la plecare şi insistă pentru o ultimă verificare de contract. În ziua aceea îl sună pe cel cu delegaţia în Viena şi îi spuse ca a anulat întâlnirea şi că nu mai e nevoie să vină la sediu. Precaută, îl invită la o masă într-un restaurant discret din Bucureşti. Reveni apoi cu un telefon spre celălalt partener pentru a confirma şedinţa. Nu are rost să spun că Marlen a reuşit să pună mâna pe contract, că amorezul a aşteptat-o degeaba în restaurant, că şeful ei a privit-o sec în ochi, nedumerit că avea pe birou afacerea încheiată. Nimeni nu avea curaj să scoată o vorbă. Marlen făcea pe neştiutoarea, întreba în continuare de delegaţia ei, iar ecourile nu se auzeau de nicăieri. Cumva le închisese gura. Nu ştia pentru câtă vreme.

Peste două zile se lăfăia în piscina hotelului din Viena. Nu singură. Îşi luase iubitul care nu ştia nimic din tumultul celor două săptămâni. În mapă, pe lângă actele necesare, mai avea două foi: o demisie nedatată şi nesemnată şi o ofertă de la o firmă ce o curta de ceva vreme. Nici urmă de celălalt colaborator în hotel. Comandă entuziastă o vodkă cu suc de mere! Ăsta avea să fie pentru multă vreme gustul victoriilor unei femei sexi.

Sâmburii de vişine se împrăştiau peste tot, lăsând în urmă nişte picuri sângerii uleioşi şi pregnanţi.Nu se obosea să ferească gresia albă de căderea lor. Dulceaţa asta de vişine poartă în ea muncă de albină, răbdare de fier, şi voinţă cât casa de mare. De trei ori a vrut să renunţe, istovită fiind deja de culesul lor. Dar nu se îndura. Gândul îi fugea deja spre serile de toamnă-iarnă, când vântul şuieră pe la ferestre, iar crostata ei cu dulceaţă de vişine şi nucă prăjită asezonată cu un ceai de ghimbir, răsfaţă  toată casa cu mirosul şi pe cei dragi cu bunătatea acrişoară. Tocmai de asta, mâinile ei lucrau cu o viteză ameţitoare. Doar sâmburii îi dădeau de furcă, dar nu ştiu cum, văzând că oala e aproape plină, amănuntul rămânea aşa cum îi spunea şi numele.

Pe scaunul dinspre geam, ceva mai departe de bombardamentul sâmburilor de vişine, parcă nederanjată de nimic, Tora, pisica din neam pisicesc maidanez, torcea întinzându-şi lăbuţele a lene. Îşi purta visele prin  lumea ei pisicească. Era ca un căţel. Oriunde s-ar fi dus prin casă, Tora păşea în urma ei, sfioasă, ca nu cumva mami, să se împiedice de ea, aşa cum a făcut când a venit cu rufele din curte, puse la uscat. Mormanul de lenjerie şi prosoape nu au mai lăsat-o să-şi zărească adorata. S-au speriat amândouă, şi de atunci, inteligenta Tora, îşi plimba codiţa mai la depărtare, că nu se ştie niciodată. Trecuse de ora două şi dulceaţa tot nu era pe foc. Mai e un pic, gândi Ina. Un pic şi pe urmă va mirosi în casă a amar, a lămâie şi vanilie.

Tocmai ce pregătise pentru asta o păstaie de vanilie, dar nu orice fel, una mai specială. Nu prea se îndura să o introducă în vasul ce adăpostea viitoarea dulceaţă, şi se afla în faţa unei decizii, deloc uşoară. Era o păstaie de vanilie din regiunea Reunion, primită ca dar de la prietena ei Valeria, pe când se întorsese din Franţa.  Pe lângă o punguţă de lavandă şi săpun cu ulei de măsline şi citrice, acesta fusese cel mai chic cadou pe care îl primise vreodată. Poate şi din cauza poveştii. Valerie, că aşa se alinta acum, de când călcase pe pământ franţuzesc, îi adusese în faţa ochilor, timp de o oră, la o cană de cacao cu ceva cardamon, pe care nici măcar nu ştia să o bea, dar de dragul entuziasmului ei se lăsă cotropită de noi miresme şi gusturi, îi adusese, cum spuneam, o întreagă legendă a păstăii de vanilie. Licoarea băută fusese una din cele mai speciale băuturi din viaţa ei şi întreg chipul i se transforma de plăcere cu gândul la acea zi. Îşi puse dulceaţa pe foc, o luă pe Tora în braţe, nu înainte de a curăţa nebunia sâmburilor risipiţi aiurea.

Îşi făcu un ceai de ghimbir, dacă tot aminti de el, se aşeză în balansoar şi încerca să-şi readucă în minte cuvintele Valeriei.Toţi ceilalţi ai casei îşi luaseră libertatea de a  merge la mall pentru a alege un cadou. Aniversarea celor 40 de ani ai săi se cam apropia, ce-i drept. Era un amănunt ce îi strică buna dispoziţie, pentru că ştia că nu vor veni înapoi cu ceea ce avea ea nevoie. Mall-urile nu adăposteau nimic din ce îi făcea  plăcere. Pusese cana deoparte şi prinse între degetele pătate de roşeaţa vişinelor recipientul lung, ca o eprubetă, în care trona izvorul poveştilor ei cu iz de vanilie. I se spusese că nu era o cochetărie; că era o găselniţă a oamenilor care au această îndeletnicire, ceva între păstrare, oxidare, şi arome ţinute închise pentru o explozie a lor, la un moment ales. Îi sunau în cap cuvintele lui Valerie, despre legenda aztecă, despre Floarea Neagră, cum mai era numită această orhidee-liană veşnic îndrăgostită de copacul pe care stătea încolăcită, şi cum devenise ea simbolul pasiunii.  O ascultase precum un copil care–şi vede jucăria dorită, pentru prima oară, în seara de Crăciun.

Trecuse jumătate de an de atunci şi nu se îndurase să o folosească aşa, ca pe o comoară neînsemnată, cum o priveau ceilalţi ai casei. O bântuia trecerea ei pasageră, fără să îmbogăţească şi imaginaţia lor cu povestea păstăilor culese verzi, scufundate în apă fierbinte, înfăşurate în cuverturi de lână, adăpostite în cutii de lemn câteva ore, nu-şi mai amintea câte. Ştia că atunci prindea acea culoare de ciocolată, dar că pentru miros mulţi mai lucrau încă vreo 9 luni în total. Cât adăpostirea pruncului în burta mamei, gândi ea. Reţinuse de la Valerie că se puneau în cuptoare, şi iar la soare vreo două săptămâni, la umbră o lună iar,  în cufere de lemn tapiţat cu hârtie de copt stăteau pentru desăvârşirea miresmei, şi trezirii la viaţă încă opt luni de zile. Astfel cele 9 luni, de scoatere a mirosului sau unic, deveneau ca o fecundă procreere la capătul căreia, păstaia de vanilie, era desăvârşită. Împachetată astfel devenea preţioasă, şi admirată, misterioasă, atinsă doar de gânduri şi emanând bucurie pentru ea, şi, vor vedea ei, şi pentru cei din jur.

Din visarea ei profundă,o trezi Tora , dar şi uşa casei pe care năvăli hoarda lor de tătari. Bărbatul iubit o strânse puternic în braţe, într-o îmbrăţişare fără sfârşit. Pe masă au aşezat un săculeţ cu mirodenii, cadoul căutat cu grijă, semn că cei ai casei ştiau despre pasiunile şi poveştile ei plimbătoare prin locuri cu miresme exotice. Se lăsă îmbrăţişată exact ca în lecţia păstăii de vanilie: „iubirea totală pentru copac dacă eşti femeie, şi a copacului pentru liană, dacă eşti bărbat”. Fericirea îi era deplină. Nu trebuia să mai sacrifice nimic. Păstaia de vanilie rămase intactă în eprubeta ei de sticlă. În casă, totuşi, mirosea a vanilie, a iubire, a locuri exotice şi a dulceaţă acrişoară de vişine. Doar Valerie lipsea. Avea nevoie de o nouă poveste de călător…cunoscător

Liniştea asta de plumb ne apăsa pe toţi. Ne uitam pe furiş unii la alţii aşteptând să spargă cineva gheaţa. Încremenisem cu paharele în mână şi priveam spre perechea care tocmai îşi anunţaseră logodna. Ne chemaseră la un grătar, şi insistaseră să venim neapărat. Fără scuze. Parcă ghiciseră că ne-am fi eschivat. Lucian avea darul de a ne aduna pe toţi, şi ne miram cum niciunul nu reuşea să-l refuze. Focul din grătarul cochet sclipea peste noaptea aşternută brusc. Eram fericiţi că nu ni se vedeau chipurile foarte clar, şi aproape că dădeam drumul sentimentelor interioare. Erau mai greu de detectat pe feţele noastre umbrite de paloarea nopţii. Chiar şi aşa, refuzam să ne privim între noi. Ca într-un ritual, duceam paharele spre gură fără a sorbi măcar o picătură, parcă încremeniţi în vestea primită pe neaşteptate

Maria se prăbuşi pe un scaun dar gestul purta eleganţa ei înnăscută. Observasem doar eu …prăbuşirea. Sau poate ştiam ce simte pentru Lucian? O sticlă de şampanie franţuzească, pe care o primise de la Maria, făcu momentul şi mai festiv decât părea. Maria tresări din nou şi se gândi că alta îi fusese destinaţia. Mă privi o secundă cu un licăr rugător şi aspru în acelaşi timp. Am privit-o rece, ferm, impunându-i stăpânire de sine, uimită fiind de tot ce se întâmpla. Se auzi un ţipăt scurt de pasăre: prelung, rugător şi strident. Doar Maria şi cu mine l-am remarcat, restul se dezmeticise din şocul anunţului şi îşi dezlegaseră limbile. Vorbeau, deşi nu auzeam niciun cuvânt. Ne uitam la făptura de lângă Lucian cu mirare, curiozitate bolnavă şi ciudă, toate prinse într-un zâmbet forţat de complezenţă.

Niciodată Lucian nu era văzut fără Maria. Când Lucian îşi rupsese piciorul la schi, Maria a fost cea care i-a fost alături până s-a refăcut. Când începea unul o frază, celălalt o termina; când Maria şi-a deschis boutique-ul, Lucian a amenajat totul şi s-a ocupat de acte. Erau unul în continuarea celuilalt. Erau frumoşi, educaţi, cu gusturi comune şi aprecieri asemănătoare. Era simplu şi odihnitor să-i ştii împreună iar acum destul de şocant să-i vezi în situaţia asta… cu iz de surpriză. Sunt sigură, că toţi ne gândeam că Maria nu avea ce căuta acolo. Dar cum să o excluzi, când ea era liantul grupului nostru, omul de bază a lui Lucian, şi absenţa ei ar fi fost la fel de nefirească precum prezenţa?

Ioana, cea alături de care Lucian îşi anunţa logodna, era surprinzătoare. Tocmai ne povesteau cum se întâlniseră în hotelul ce le purtaseră paşii, într-o întâmplare amuzantă. Ioana primise o cartelă pe post de cheie; şi, cum era prima ei delegaţie, nu se descurca să aprindă lumina în cameră. Noroc cu Lucian care tocmai ce se caza în camera alăturată. Trecuse jumătate de an de atunci şi azi aflam şi noi, oficial. Era veselă precum un copil, amuzantă, senină şi cu o privire care nu lăsa loc de interpretări. Era de vârsta noastră, aşa că nu-l puteai bănui pe Lucian de derapaje tinereşti. Era întâmplarea. Norocul unuia devenise nenorocul altuia

Am încremenit cu toţii când a trecut spre Maria, a sărutat-o pe frunte, şi i-a spus cu toată dragostea de care era în stare: „Nimic nu era posibil fără tine, dacă nu îmi spuneai să îmi dau frâu liber sentimentelor! Ioana, ţi-o prezint pe cea mai bună prietenă a mea: Maria!”

Telenovelele pălesc în faţa acestor întâmplări. Îţi imaginezi în secunde derulate pe ecran complet, tot filmul păruielii, reproşurilor, intrigilor viitoare, suferinţei, nedreptăţii şi tot arsenalul de scenarii ştiute şi neştiute. Maria nici măcar nu s-a clintit. Şi-a luat geanta, sacoul, a dat pe gât paharul de şampanie şi a zis sec: „Până azi, dragul meu! Până azi! De azi îmi iau zborul spre cuibul meu! Nu ţi-am dat şi radar, poate găseai drumul spre mine! Dar ai dreptate, eram prea aproape şi, culmea, şi cu cartelele de hotel mă descurc! Te vei descurca şi tu ..fără mine! Dar ipocrită nu sunt! Pe voi vă mint, pe mine niciodată! Drum bun! Tuturor!”

Povestea asta s-a derulat fără surprize şi implicaţii. Seara aceea va rămâne ca o lecţie. Lucian şi Ioana locuiesc la ţară acum, într-o neaşteptată mutare pe care Maria nu ar fi acceptat-o niciodată. Nu e căsătorită nici acum, s-a depărtat de grupul nostru. De fapt toţi ne-am risipit. Cinci ani au însemnat prea mult pentru fiecare. Şi acum mi-e teamă când aud de prietenii între femei şi bărbaţi, dar nu uit nicio clipă că şi eu am expresia ” cea mai bună” transferată spre prietenul meu, Dan. Dar el chiar mi-a fost alături. Mereu. Chiar şi când nu meritam.