Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Păstaia de vanilie

Sâmburii de vişine se împrăştiau peste tot, lăsând în urmă nişte picuri sângerii uleioşi şi pregnanţi.Nu se obosea să ferească gresia albă de căderea lor. Dulceaţa asta de vişine poartă în ea muncă de albină, răbdare de fier, şi voinţă cât casa de mare. De trei ori a vrut să renunţe, istovită fiind deja de culesul lor. Dar nu se îndura. Gândul îi fugea deja spre serile de toamnă-iarnă, când vântul şuieră pe la ferestre, iar crostata ei cu dulceaţă de vişine şi nucă prăjită asezonată cu un ceai de ghimbir, răsfaţă  toată casa cu mirosul şi pe cei dragi cu bunătatea acrişoară. Tocmai de asta, mâinile ei lucrau cu o viteză ameţitoare. Doar sâmburii îi dădeau de furcă, dar nu ştiu cum, văzând că oala e aproape plină, amănuntul rămânea aşa cum îi spunea şi numele.
Pe scaunul dinspre geam, ceva mai departe de bombardamentul sâmburilor de vişine, parcă nederanjată de nimic, Tora, pisica din neam pisicesc maidanez, torcea întinzându-şi lăbuţele a lene. Îşi purta visele prin  lumea ei pisicească. Era ca un căţel. Oriunde s-ar fi dus prin casă, Tora păşea în urma ei, sfioasă, ca nu cumva mami, să se împiedice de ea, aşa cum a făcut când a venit cu rufele din curte, puse la uscat. Mormanul de lenjerie şi prosoape nu au mai lăsat-o să-şi zărească adorata. S-au speriat amândouă, şi de atunci, inteligenta Tora, îşi plimba codiţa mai la depărtare, că nu se ştie niciodată. Trecuse de ora două şi dulceaţa tot nu era pe foc. Mai e un pic, gândi Ina. Un pic şi pe urmă va mirosi în casă a amar, a lămâie şi vanilie.
Tocmai ce pregătise pentru asta o păstaie de vanilie, dar nu orice fel, una mai specială. Nu prea se îndura să o introducă în vasul ce adăpostea viitoarea dulceaţă, şi se afla în faţa unei decizii, deloc uşoară. Era o păstaie de vanilie din regiunea Reunion, primită ca dar de la prietena ei Valeria, pe când se întorsese din Franţa.  Pe lângă o punguţă de lavandă şi săpun cu ulei de măsline şi citrice, acesta fusese cel mai chic cadou pe care îl primise vreodată. Poate şi din cauza poveştii. Valerie, că aşa se alinta acum, de când călcase pe pământ franţuzesc, îi adusese în faţa ochilor, timp de o oră, la o cană de cacao cu ceva cardamon, pe care nici măcar nu ştia să o bea, dar de dragul entuziasmului ei se lăsă cotropită de noi miresme şi gusturi, îi adusese, cum spuneam, o întreagă legendă a păstăii de vanilie. Licoarea băută fusese una din cele mai speciale băuturi din viaţa ei şi întreg chipul i se transforma de plăcere cu gândul la acea zi. Îşi puse dulceaţa pe foc, o luă pe Tora în braţe, nu înainte de a curăţa nebunia sâmburilor risipiţi aiurea.
Îşi făcu un ceai de ghimbir, dacă tot aminti de el, se aşeză în balansoar şi încerca să-şi readucă în minte cuvintele Valeriei.Toţi ceilalţi ai casei îşi luaseră libertatea de a  merge la mall pentru a alege un cadou. Aniversarea celor 40 de ani ai săi se cam apropia, ce-i drept. Era un amănunt ce îi strică buna dispoziţie, pentru că ştia că nu vor veni înapoi cu ceea ce avea ea nevoie. Mall-urile nu adăposteau nimic din ce îi făcea  plăcere. Pusese cana deoparte şi prinse între degetele pătate de roşeaţa vişinelor recipientul lung, ca o eprubetă, în care trona izvorul poveştilor ei cu iz de vanilie. I se spusese că nu era o cochetărie; că era o găselniţă a oamenilor care au această îndeletnicire, ceva între păstrare, oxidare, şi arome ţinute închise pentru o explozie a lor, la un moment ales. Îi sunau în cap cuvintele lui Valerie, despre legenda aztecă, despre Floarea Neagră, cum mai era numită această orhidee-liană veşnic îndrăgostită de copacul pe care stătea încolăcită, şi cum devenise ea simbolul pasiuniiO ascultase precum un copil careşi vede jucăria dorită, pentru prima oară, în seara de Crăciun.
Trecuse jumătate de an de atunci şi nu se îndurase să o folosească aşa, ca pe o comoară neînsemnată, cum o priveau ceilalţi ai casei. O bântuia trecerea ei pasageră, fără să îmbogăţească şi imaginaţia lor cu povestea păstăilor culese verzi, scufundate în apă fierbinte, înfăşurate în cuverturi de lână, adăpostite în cutii de lemn câteva ore, nu-şi mai amintea câte. Ştia că atunci prindea acea culoare de ciocolată, dar că pentru miros mulţi mai lucrau încă vreo 9 luni în total. Cât adăpostirea pruncului în burta mamei, gândi ea. Reţinuse de la Valerie că se puneau în cuptoare, şi iar la soare vreo două săptămâni, la umbră o lună iar,  în cufere de lemn tapiţat cu hârtie de copt stăteau pentru desăvârşirea miresmei, şi trezirii la viaţă încă opt luni de zile. Astfel cele 9 luni, de scoatere a mirosului sau unic, deveneau ca o fecundă procreere la capătul căreia, păstaia de vanilie, era desăvârşită. Împachetată astfel devenea preţioasă, şi admirată, misterioasă, atinsă doar de gânduri şi emanând bucurie pentru ea, şi, vor vedea ei, şi pentru cei din jur.
Din visarea ei profundă,o trezi Tora , dar şi uşa casei pe care năvăli hoarda lor de tătari. Bărbatul iubit o strânse puternic în braţe, într-o îmbrăţişare fără sfârşit. Pe masă au aşezat un săculeţ cu mirodenii, cadoul căutat cu grijă, semn că cei ai casei ştiau despre pasiunile şi poveştile ei plimbătoare prin locuri cu miresme exotice. Se lăsă îmbrăţişată exact ca în lecţia păstăii de vanilie: „iubirea totală pentru copac dacă eşti femeie, şi a copacului pentru liană, dacă eşti bărbat”. Fericirea îi era deplină. Nu trebuia să mai sacrifice nimic. Păstaia de vanilie rămase intactă în eprubeta ei de sticlă. În casă, totuşi, mirosea a vanilie, a iubire, a locuri exotice şi a dulceaţă acrişoară de vişine. Doar Valerie lipsea. Avea nevoie de o nouă poveste de călător…cunoscător

Povestea face parte din  jocurile clubului psi, duzina de cuvinte, găzduit de aceeaşi pisică supremă: psi.

28 de gânduri despre „Păstaia de vanilie

  1. Frumoasa povestea pastaii de vanilie. M-a dus cu gandul la filmul „Stapana mirodeniilor” care mi-a placut tare mult.Fiecare lucru trebuie sa ne spuna o poveste. Fiecare poveste ar trebui la un moment dat sa ne includa si pe noi, macar un pic, atat cat sa ne dea posibilitatea sa visam.

  2. Ah,”Stăpâna mirodeniilor”! Cum de o uitasem! Da! Sunt perfect de acord cu această idee de a pune un pic din noi in fiecare poveste! Cât despre visare, azi mi-am făcut norma prin rândurile de mai sus

  3. deci da, ştiu deja! când ne vom întâlni amândouă o să bem ceai de ghimbir şi o să vorbim despre mirodeniile din provence… 🙂
    am amuşinat povestea ta minute bune.

  4. Cu ceaiul de ghimbir sunt de acord, cu mirodeniile…ştiu şi eu? Cred că vom vorbi despre pisici, apoi mai vedem.Ştii de când nu am mai ” văzut, citit şi auzit” cuvântul amuşinare? De un milion de ani! Eşti perfectă!

  5. Simt deja mirosul de vanilie… in plus avem aceeasi virsta…. si ma vad bine cu o cana de „il flotant” (pasta de vanilie) cu un pic de caramel deasupra … miam, miam pe o terasa de pe meleagurile frantuzesti !!!!!!! In plus am trei prietene cu numele valerie !!! Mi-a placut mult…. tare frumos !

  6. Da! Poţi fi tu! Ai toate datele! Mâţa lipseşte dar aveaţi iepuraşul! Mă amuză cum ne traduci tu din franceză! Dragă Diana, doar francezii nu ştiu română, noi suntem franţuziţi din tată-n fiu. Şi de nu ştim…facem ca şi coana Chiriţa! Apropo, varianta românească la il flotant e laptele de pasăre. Dar ştiai sigur. Acum, na…francezii ăştia ai tăi fac spectacol din orice. De ce nu ar face şi din laptele nostru de pasăre! Să-ţi trăiască cele trei prietene!

  7. Cu vanilia nu ma impac deloc, insa povestile tale mi se lipesc de suflet si imi fac zilele frumoase. De data asta, povestea mi-a adus si multe informatii pretioase, pe care le-am stocat imediat.
    Prostul meu obicei de a nu pregati nimic inainte pentru blogul de pe .ro a facut ca ieri sa ratez intalnirea de la mâţului pervazier, din cauza musafirilor sositi pe neasteptate. 🙁

  8. exact adi „il flotant” este lapte de pasare … este extraordinar de bun….pasta de vanilie este diferita …dar super buna !!! îmi place la fel !!! ah si da nu m-ai avem iepurasul l-am dat la o crescatorie …. nu era fericit în cusca ! copii au decis !! pup dulce !!!

  9. Am văzut pe Tvr2 un reportaj uimitor, acum vreo trei luni. Mâinile oamenilor care culegeau erau lungi, prelungi, ciocolatii, exact ca păstăile. M-a frapat munca lor. Ştiam câte ceva, dar mi-era prezentat un segment bio, gen…afacere tradiţională. De acolo, îmbinate cu alte poveşti…mai pământene…a ieşit asta. Mulţumesc.

Lasă un răspuns