Aş fi vrut să încep această temă în stilul meu caracteristic, cu o poveste, cu o întâmplare, cu o faptă care să mă ajute să nu rătăcesc drumul, să rămân pe el şi să nu bâjbâi prin sensuri pe care nu le-aş fi căutat niciodată. De ce? Pentru că sunt multe acele zile când îmi spun că eu nu trăiesc, eu doar exist. Dar mi-o spun mie, eu-lui meu interior, niciodată nu rostesc asta cu voce tare. De ce? Pentru că suntem sortiţi să luăm cuvintele aşa cum se aud şi să emitem ipoteze de nefericire. Ipoteze nedrepte, neînţelese şi pe care nu vrei să le dezbaţi ca pe o idee filozofică de care nu are nimeni timp. Voi explica totuşi.
Toţi sunt prea grăbiţi să trăiască. Să simtă viaţa asta care li se pare că se scurge prea repede şi totdeauna în direcţia opusă  drumului pe care ei au apucat-o. Ce rost au să te asculte pe tine, cel tulburat de gânduri existenţiale şi nefireşti când  ei sunt ocupaţi să fie în primul rând în acţiune? Dar ce înseamnă acţiune? Ce înseamnă a trăi? Ce înseamnă a exista? Ce explicaţii facile şi impresionante poţi aduce la suprafaţă în aşa fel încât să captezi atenţia şi să nu te trezeşti că oamenii sar peste rândurile tale? Greu de spus. Nu ştiu sigur dacă să vorbesc despre mine cea care trăieşte sau există, sau să vorbesc la general?
La general lucrurile nu sunt complicate, nu că aş fi eu, dar cum spuneam mai sus nu ia nimeni viaţa ca pe o temă filozofică, o ia ca atare în sensul desfăşurări ei şi a atingerii scopurilor propuse. Scopul nostru al tuturor e de acumulare, de bifare a tuturor plăcerilor ce cu generozitate ne sunt oferite ca alternative. Ia, de luaţi! Fiecare cum puteţi, cum vreţi şi de vă simţiţi în stare. Condiţionarea există, dar noi, tot la general, vrem să  punctăm fiecare etapă: vrem să avem job bun, bani, să ne distrăm şi să trăim bine, cum ne amăgea un slogan al vremii. Categoric, fără ipocrizie, am simţit fiecare sub-punct; aşadar ideea generală de a trăi îmi era inoculată pe drum…. la fiecare pas.”Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului”, zicea Cioran …parcă. Să fie aşa? Hmmm, mai vedem…

Nu mă pot abţine şi tot vin cu o coloratură personală din vremuri uitate:

Într-o vreme când mă bântuia rău nevoia de acumulare, am lucrat în laboratorul meu personal de tehnică dentară şi 16-18 ore pe zi. Eram ca un zombie. Dar unul nefericit şi fără energie. Secătuit şi robotic dar cu destulă stimă faţă de propria persoană. Într-o noapte, pe când mă întorceam de la muncă, total nefirească ora pentru aşa ceva, mă întâlnesc cu un tânăr, prietenul unei puştoaice din bloc. Aveam cam 30 de ani, dar fără modestie puteai scădea câţiva, după imaginaţia fiecăruia, normal. M-a privit obraznic, studiindu-mi ţinuta lejeră, fără spectaculozitate şi iese din lift spunând pe un ton pe care voi doar îl puteţi bănui: „Ce-ţi mai place să-ţi trăieşti viaţa! Discotecă marţea, ei!”
Asta a devenit gluma casei la oboseală cronică cauzată de muncă, dar ideea mi-a rămas. În capul acelui om a trăi însemna a te bucura de plăcerile vieţii şi cam atât.( Am întâlnit des replica asta.) Altceva nu se vedea din lumea lui. Poate de asta eu rămân la ideea că a trăi înseamnă altceva pentru fiecare, ţine de atitudinea fiecăruia, de felul cum vede el viaţa. Dacă o vede doar din prisma materialului, al trăitului şi plăcerilor fizice dar şi al competiţiei e posibil să trăim o viaţă colectivă, de turmă, care trece oricum. „Distracţia te poate face să simţi că trăieşti, dar cu siguranţă te face să uiţi pentru ce trăieşti”. E doar o idee, şi nu e a mea.
Cel mai tare mă frapează, cum poţi fi supus unor critici colective dacă preocupările tale sar din baremul general şi dacă modul tău particular  de a trăi e diferit de marea majoritate. Aproape că simţi dezamăgirea, compătimirea celorlalţi. Asta simt, de exemplu, când refuz să mai trăiesc ca la 20-30 de ani. Nu mai pot să mă pierd pe terasele vremii mai mult decât aş bea o cafea, orice prelungire de dragul relaxării închipuite mă face să bâţâi din picioare. Sau banala mea dorinţă de a scrie e etichetată de unii dintre cunoscuţi pierdere de timp şi energie. „În definitiv cu ce vine nou?” Cu nimic, adevărat! Nimic din ce scriu aici, nu îmi aparţine. Sunt idei dezbătute de alţii mult mai bine înaintea mea. Chiar şi aşa, e modul meu care mă face să simt că exist, că trăiesc, că pot fi ceea ce vreau, când vreau. Viaţa mea. Adevărul meu.
Subiectul e ofertant şi tot ce pot spune e că mă depărtez prea tare, prin chestiuni generale, de zona particularizată, a mea, care va să zică. Ziceam că sunt tentată să spun că exist, pentru că de trăit …trăiesc oricum. Trăiesc prin iubire, datorită ei, trăiesc prin ziua care îşi face loc în fiecare dimineaţă, uneori mai dând din coate doar, trăiesc prin faptele mele, chiar şi cele rele, dacă sunt asumate, prin zâmbet, lacrimă, suspin. Trăiesc prin credinţă, prin nevoia de mâine, prin ceea ce fac şi gândesc, trăiesc prin cuvintele mele, prin rândurile astea, prin soţul meu, sora şi mama mea. Trăiesc.
Cineva spunea că „a exista e cel mai simplu mod, a trăi…rar”. Eu spun invers: că dacă ştii cum, a trăi devine simplu. Ca o concluzie a exista înseamnă fiinţa la modul general, a trăi ne particularizează prin ceea ce suntem, facem şi gândim. Şi câtă vreme gândesc înseamnă că exist, şi dacă gândesc înseamnă că vreau mai multă cunoaştere, şi devin un scormonitor, şi găsesc lucruri care îmi plac, şi care mă ajută să trăiesc cum îmi place. Asta v-o doresc şi vouă! Trăiţi cum vă place! Nu trebuie să semănăm! E suficient să ne găsim puncte comune.

Pe cei ce au mai scris despre subiect îi găsiţi în tabelul psi

18 gânduri despre “Trăiesc sau exist?

  1. am făcut o scurtă pauză acum, prea scurtă, dar nu îmi îngădui mai mult. probabil că mâine dimineață voi fi și eu întrebată „discotecă lunea?”…

    personal mă cert de una singură atunci când, inerent, din firea umană pornind meteahna, etichetez oamenii. pentru că mi se pare că nu am dreptul de a judeca pe absolut nimeni. dar am învăţat printre saşi o vorbă mare: a trăi fără să-i lezezi pe ceilalţi. şi încerc să o aplic.
    da de ce nu e textul doi în tabel?

  2. cel m-ai simplu: traiesc pentru noi …. nu pentru altii !!! si traim cum ne place si simtim cum Traim prin tot ce ne înconjoara, lumea noastra asa cum vrem noi sa fie …. nu altii !!!!

  3. Mult timp m-am lasat pacalita de ideea ca traiesc cu adevarat doar daca ma zbat, daca fac chestii fizice deosebite, daca ma bag in mijlocul aglomeratiei si daca vorbesc cu zeci, sute de oameni. Acum mi-am gasit pacea, am inteles ca nici macar nu trebuie sa ies prea des din casa pentru a simti ca traiesc cu adevarat. Trairile mele interioare au mai multa forta, sunt mai putin superficiale decat acum 10, 20 de ani…
    Pentru multe dintre cunostintele mele am devenit o ciudata, pe care nici nu se mai deranjeaza sa o inteleaga. Nu ma deranjeaza cu nimic…
    Ma bucur de iubirea familiei mele, ma bucur de o raza de soare, ma bucur cand vad ca am multe puncte in comun cu tine si cu alti oameni din online…

  4. Tanarul acela avea ceva interesnat: ne=a arata cum vede el lumea, care este sistemul lui de referinta. De exemplu eu daca te-as fi intalnit ( in real sau virtual) ti-as fi spu: „inca treaza la ora asta, nu ai terminat munca”? Pentru ca sistemul meu de referinta se invarte in jurul „cantitatii” ( sau orelor) de munca pe care le poate un om presta pentru o suma X. As vrea , sincer, sa mai fiu ca tanarul acela. Prea era fara griji viata atunci cand puteam gandi asa!
    Oricum ar fi, sentimentul pe care mi-l dau scrierile tale este ca traiesti frumos. Ceea ce le face oricum, dar inutile nu. Daca n-am reusit sa exprim cum as fi vrut, sa stii ca esenta comentariului meu de aici era sa iti spun ca simt ca avem in comun ceva. Ceva care imi e drag.

  5. Ar fi frumos dacă lumea s-ar rezuma la a trăi frumos, după placul fiecăruia și dacă s-ar preocupa mai puțin de ce și cum fac ceilalți. Nu vorbesc desigur de ajutorul reciproc și de susținere, vorbesc despre bârfe și etichetele care ni se tot pun.

  6. Nu cred că am scăpat de acest microb niciunul dintre noi. Cel ce nu a făcut-o niciodată ori e un boem…ori un sfânt! Dar totuşi, cu timpul mă interesează mai mult lucrurile frumoase decât aparenţele….

  7. Ieri pe facebook am intrebat o fostă vecină dacă recunoaste personajul doar după cuvinte. Din prima l-a ghicit, desi …omul era musafir nu locatar. Mi-a completat că pentru el distractia e zilnică şi acum. Aşadar …nimic nu s-a schimbat la el, iar noi clar nu am fi putut fi astfel nici dacă ne mai năşteam o dată! Cât despre esenţa comentariului tău….sunt onorată! Mulţumesc! Sună atât de special: ” ceva care imi e drag”. Ce aş mai putea spune?

  8. Până la sfârşit m-au trecut fiori.
    Trăieşte cum îţi place şi scrie, Oblio! Am să te rog să mă ierţi că mă citez singură, dar mi-e lene să reformulez:
    Toate lucrurile inteligente au fost deja spuse. Dar, dacă gândeşti ceva inteligent, spune! S-ar putea ca cineva să te audă pe tine prima dată.
    Nu mi-am schimbat părerea…

  9. Suntem unici. Deci ceea ce expui aici, chiar daca pritocit in mii de pagini si de altii, dar personalizat si asezonat cu propria-ti experienta de viata, poate avea asupra catorva cititori un impact special. Pentru asta merita sa scrii. Chiar si doar pentru 2-3 oameni. 🙂
    Din postarea aceasta din nou imi dau seama cat semanam.

  10. Am reuşit să învăţ, aşa ca primă lecţie, că important e să scrii, dacă asta vrei cu adevărat. Ştiu că o tot repet, fără un avânt din partea Vienelei, mi se păreau nişte compuneri care pot sta la păstrare, eventual. Doar că, în timp, am prins drag şi curaj. Şi dacă văd la statistici mişcare nu pot decât să mă bucur. Încet, încet au trecut cinci luni iar eu iau contact cu oameni ce pot face acelaşi subiect să pară o temă nouă. Fain, nu?

Lasă un răspuns