Parcurg o cale simplă
De adevăr curat, dar sec
În care nimic nu înfloreşte,
Nimic nu creşte, dar totul curge
Prin albia săpată
De gândul meu cel bun.
Doar că,
De pe urmă,
Mă ajung strigătele
Celuilalt trecător
De pe trotuarul
Fara borduri
Cu pietre vechi de râu
Ce a curs odată
Prin albia gândului meu.
Eu priveam nedumerită piatra,
Ascultam omul,
Şi simţeam râul
Din gânduri.
Şi, ştiam că toţi fuseseră fraţi
Într-un timp pierdut
De adevăr neînflorit.
Şi, atunci, în acelaşi minut
De aducere aminte
A înflorit în mine
Şi piatra, şi râul, şi omul
Într-un gând nou,
Dar roditor….
De iubire.

Eu ştiu că macul  stă în grup
Şi că nu-i singur niciodată
E tatuat pe chip, pe trup
Cu roşu pur, ca la paradă.

Dar iată-n curte, înspre vie
În cuib de iarbă, lângă prag
Aproape de o păpădie
E-un sufleţel de fir de mac.

Era aproape invizibil
Pentru aceia ce treceau
Şi se întrebau, cum de-i posibil
Să stea acolo, nu…. în lan.

Nici că-i păsa macului nostru
Că nu crescuse jos în glie, 
Ştia el singur care-i rostul
Popasului de lângă vie.

O copiliţă cât o nucă,
Ce nu văzuse flori de mac
Acolo în curtea ei, pe fugă
Se aşeză la dezmierdat.

Întâi, privi nedumerită
Roşeaţa florii de la prag,
Atinse fin corola-i plină
De strălucirea sa de mac.

Timidă prinse floare-n mână
Dar şi-o retrase imediat,
O atinsese nişte rouă
Păstrată pentru ea de mac.

Ştia el macul cine-i fata,
Chiar de habar nu au ceilalţi,
Căci misiunea era gata
S-o facă zână peste maci.

Fetiţa noastră cea senină
Se îndrăgosti pe loc de mac.
Când o întrebai ce o să devină
Iţi răspundea: floare de mac

Că este doar o întâmplare
Ei, bine, eu nu vreau să tac
Caci Ana mea crescuse mare
Şi se numea” Floare de mac”

Dedicaţie pentru Ana Marias

Joacă şcolărească permisă chiar şi oamenilor mai mari, nu-i aşa?