Drame și isterii (de căței nu de copii)

Drame și isterii
drame și isterii
(drame și isterii)
-Mă vedeți?
-Da, da ..pe mine!
-Lăsați-o pe alintata aia din brațele lui tata!
Eu vreau sa fiu vânător! Cu permis sau fără, asta vreau! Muște, albine, șoareci, arici, (sobolani, serpi) dar mai ales păsări, le vânez cu drag. Dimineață, a intrat o pasăre în cameră, și am văzut-o primul. Păi, ziceți voi, decât să se izbească de stâlpi, pereți și geamuri, nu mai bine o prindeam eu? Nu m-a lăsat blondu’. Ba m-a și scuturat nițel că devenisem isteric. Păi, cum sa nu devin? Că aia nu stătea mult pe la noi, ceea ce așa a si fost. Cumva, cumva, a găsit geamul deschis și a iesit.
Acum, dacă tot mă face mama de rusine public, vă rog eu căutați-mi un permis de vânătoare. Vedeți sa scrie Toto Tîrnoveanu pe el. Nu, nu..Lupu’-Băiatu’ Tîrnoveanu, că ăla nu vîneaza nimic, doar pe Alma, iubita lui, aia din brațele lui tata.
Eu…aștept.
Dar hai să pregătesc și eu o răzbunare. Nu-i așa că eu sunt mai cuminte? Păi, ce? Mă urc pe pervaz în locul florilor asa cum face dumneaei?

 

Cum spuneam, drame și isterii...

Un alt vânător

Azi am văzut un om rău. Un om rău care zâmbea frumos.
-De unde stii că era om rău?, m-a întrebat cineva;
-Păi, omul e vânător! Când vânezi, omori suflete!
-Tu n-ai fost vânător niciodată?
-Hmm, am fost! Am fost de câteva ori, dar am o conștiință ciudată, nu-mi dă voie să mă bucur de vânătoare!
-Atunci, nu ești rău!
-Ba… sunt!

„Nu confundați cinstea cu corectitudinea.”, zicea Țuțea

-Nu uit nici eu, la orice urâțenie primită, mi-amintesc de urâțeniile mele și anulez efectul!
-Și te ajută?
-NU! Dar mă gândesc că poate trimit ideea mai departe și ajunge și la vânător!
-Crezi?
-Sper!
-Și dacă ar ajunge? Atunci știu că nu se bucură de vânat!
-Dar va mai vâna?
-Sigur, nu se poate abține!
-Tu, ce faci? De ce mă ții de vorbă? Nu vezi ce forfotă e în jur?
-Psss, taci! Când e forfotă mare, se vor naște tăceri adânci! Atunci să vă văd!
-Am uitat să te intreb: Cine esti?
-Cum cine? Un alt vânător!

nume

O biată veveriţă, trofeul mâţei vânător….

Tocmai ce făcusem baie. Cu greu. Îmi înfăşurasem cumva o pungă peste piciorul operat şi m-am vârât în cadă pentru ceva răsfăţ. Răsfăţ n-a fost, dar în schimb am ieşit curăţică. M-am aruncat în prosoape şi am revenit în living. Na, că plouă! Ma uit în jur. Doar  Zizi, birmaneza, mă privea cuminte de pe fotoliu. Dacă tot sunt acasă, hai să deschid uşa să văd care din animăluţe binevoiesc să intre în casă. Căţeii, normal. Se bulucesc, înainte de a-i putea şterge, măcar, pe lăbuţe. Bine şi aşa, doar nu-i potop.
TAN-motan
Şi-n momentul ăla, nu ştiu cum fac, dar mă trezesc, aşa, în prosoape, direct în mijlocul curţii, urlând şi ţipând, şi scoţându-mi toate onomatopeele la înaintare. Degeaba. Ce se întâmplase: pisicul Tan, cel mai vagabond dintre pisici, pisicul pădurii, cum îi spunem noi, avea o pradă destul de măricică în bot şi nu-i dădea drumul oricât de mult şi tare aş fi urlat.
Se dusese cu ea în curtea vecină. Precaut…. băiatul. Doar că, de ceva vreme, aici nu mai locuieşte nimeni. La cine să strig, cine să mă ajute? Nimeni! Eram eu, căţeii care mă priveau uimiţi…din casă şi dl Tan….cu o veveriţă bleagă…..ca trofeu. Am aruncat cu pietre, am strigat frumos, am urlat şi mai frumos. Degeaba. S-a ascuns. Udă fleaşcă, cu părul şiroind, ploaia pe mine năvală şi cu sufletul tremurând, m-am retras  neputincioasă.


Veveriţa avea gâtul rupt, avea să vadă, mai târziu, soţul meu. Trofeul fusese pentru motan un fel de joacă de-a ”cine-i mai tare”. A lăsat-o acolo, în iarbă, ca pe un obiect stricat, dar de care se folosise să-şi arate măiestria de vânător. Ca-n viaţă! Mihai încerca să mă consoleze: ”Lasă, o fi fost bătrână sau căzută deja!” Dau din mână, neconvinsă de cuvintele lui.

Nu-mi mai pot vedea în ochi  propriul pisic. Ştiu că e o ”junglă” afară, dar de multe ori, de foarte multe ori, nu vreau să ştiu nimic din toate astea. Era o biată veveriţă. Una din acele mai negruţe, de care aminteam în poveştile mele. Mi-e imposibil să înţeleg. Tremur, încă. Noroc…cu scrisul. Asta e balsamul meu, mai nou. Ştiu că trimit pe aici, ceva gânduri şi …imposibil să nu existe ceva care să mă facă să înţeleg că viaţa e cumva, dar nu nedreaptă. Pentru că aşa o văd acum. De obicei, caut o morală, un tâlc, în fiece poveste. Aici nu am. Tristeţe doar şi o veveriţă în minus în pomul meu. Păcat. Mare….păcat.

2 mai 2013