Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Dincolo de nume

Dincolo de numele pe care-l port e o trecere subtilă

Între azi şi-un mâine, şi-o idilă

Cu un trecut neprietenos,

Pe alocuri chiar aventuros

Sau doar spumos.

 

Dincolo de numele ce-l porţi e o trăire vie

Şi-o legătură adâncă între neam şi glie,

Cu ”mama ierbii’‘ tu vorbeşti în noapte,

Iar lupii nu îţi urlă, ci îţi trimit doar şoapte…

… binecuvântate.

 

Dincolo de numele nostru e tăcere,

Deşi, se pare, totu-i la vedere;

Se ating iubiri şi se ciocnesc chiar vise,

Pornite din lumină, din stelele promise..

.. la început. C-am vrut.

 

Dincolo de nume cu şir de mărgărite

E bucurie multă şi-s vorbe măsluite,

Şi schimbă stări sau fapte, adună privitori,

Se strâmbă fin din nasuri sau poate-i trec fiori

…… ameţitori.

 

Dincolo de cuvinte sunt eu, cea rea sau bună,

Cu râuri de regrete ce nu se mai adună

În fluvii trecătoare prin viaţa care-acum

M-alină şi mă-ndrumă, iar restul pare…. fum …

….. sau scrum?

 

Dincolo de nume sunt nişte aparenţe,

Căci orice-am zice, face, vom fi şi la scadenţe,

Când vorba ne ridică şi-apoi coboară-ncet,

De ne vom pierde-n sensul cel fără de accept;

Vom iscodi şi cere mai multe explicaţii,

Dar vom sfârşi-ntr-un punct, şi fără exclamaţii.

 

Sunt omul firelor ce uneori se înnoadă,

Se trag şi se deşiră, şi au şi cap şi coadă;

Se ghemuiesc în vorbe sau se răsfiră toate,

De atâta zbucium, parcă, simt cum se încâlcesc,

Iar uneori în basme cu tâlc se împletesc.

Şi fir îmi este soarta, ce dincolo de nume

E doar subţire, fin, dar croşeteaz-o lume

 

…..  din cuvinte.

 

Tema fixă din această săptămână, în clubul celor 12 cuvinte, se numeşte ”dincolo de nume’‘. Veţi găsi în tabelul găzduit de Eddie şi alte încercări pe acest subiect. M-am străduit să scriu textul pe tabletă, dar a fost o mare provocare.

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

O biată veveriţă, trofeul mâţei vânător….

Tocmai ce făcusem baie. Cu greu. Îmi înfăşurasem cumva o pungă peste piciorul operat şi m-am vârât în cadă pentru ceva răsfăţ. Răsfăţ n-a fost, dar în schimb am ieşit curăţică. M-am aruncat în prosoape şi am revenit în living. Na, că plouă! Ma uit în jur. Doar  Zizi, birmaneza, mă privea cuminte de pe fotoliu. Dacă tot sunt acasă, hai să deschid uşa să văd care din animăluţe binevoiesc să intre în casă. Căţeii, normal. Se bulucesc, înainte de a-i putea şterge, măcar, pe lăbuţe. Bine şi aşa, doar nu-i potop.
TAN-motan
Şi-n momentul ăla, nu ştiu cum fac, dar mă trezesc, aşa, în prosoape, direct în mijlocul curţii, urlând şi ţipând, şi scoţându-mi toate onomatopeele la înaintare. Degeaba. Ce se întâmplase: pisicul Tan, cel mai vagabond dintre pisici, pisicul pădurii, cum îi spunem noi, avea o pradă destul de măricică în bot şi nu-i dădea drumul oricât de mult şi tare aş fi urlat.
Se dusese cu ea în curtea vecină. Precaut…. băiatul. Doar că, de ceva vreme, aici nu mai locuieşte nimeni. La cine să strig, cine să mă ajute? Nimeni! Eram eu, căţeii care mă priveau uimiţi…din casă şi dl Tan….cu o veveriţă bleagă…..ca trofeu. Am aruncat cu pietre, am strigat frumos, am urlat şi mai frumos. Degeaba. S-a ascuns. Udă fleaşcă, cu părul şiroind, ploaia pe mine năvală şi cu sufletul tremurând, m-am retras  neputincioasă.


Veveriţa avea gâtul rupt, avea să vadă, mai târziu, soţul meu. Trofeul fusese pentru motan un fel de joacă de-a ”cine-i mai tare”. A lăsat-o acolo, în iarbă, ca pe un obiect stricat, dar de care se folosise să-şi arate măiestria de vânător. Ca-n viaţă! Mihai încerca să mă consoleze: ”Lasă, o fi fost bătrână sau căzută deja!” Dau din mână, neconvinsă de cuvintele lui.

Nu-mi mai pot vedea în ochi  propriul pisic. Ştiu că e o ”junglă” afară, dar de multe ori, de foarte multe ori, nu vreau să ştiu nimic din toate astea. Era o biată veveriţă. Una din acele mai negruţe, de care aminteam în poveştile mele. Mi-e imposibil să înţeleg. Tremur, încă. Noroc…cu scrisul. Asta e balsamul meu, mai nou. Ştiu că trimit pe aici, ceva gânduri şi …imposibil să nu existe ceva care să mă facă să înţeleg că viaţa e cumva, dar nu nedreaptă. Pentru că aşa o văd acum. De obicei, caut o morală, un tâlc, în fiece poveste. Aici nu am. Tristeţe doar şi o veveriţă în minus în pomul meu. Păcat. Mare….păcat.

2 mai 2013