Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Lolita și ursul de la mansardă

Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei care au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă,  o întâlnire, aproape faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă.  Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul în hăţişul oraşului în care ajunsese – de voie, de nevoie – m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei  întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.
După cât trâmbiţez pe aici, cred că deja aţi aflat cu toţii că 30 de ani am trăit în acest cartier cu nume nou pentru zonă veche, sălbatică, ce putea fi lăsată în pace dacă Ceaușescu nu-și punea în gând să îi mute acolo pe toți cei care lucrau la Autocamioane Roman și astfel să echilibreze puțin zonele. A făcut vestitele blocuri, destul de spațioase și incapatoare, de altfel, si nu stiu cum, dar n-au putut știrbi, din frumusețea acelui loc, cu absolut nimic. Era o mândreţe de cartier. Avea pe nedrept o reputaţie îndoielnică, dată mai mult de zvoniști și strâmbicioși din nas datorită faptului că era destul de departe de centrul orașului, dar cum aveai pădurea la îndemână, lacuri, ștrand și o grămadă de alte locuri  care-ți deveneau instantaneu prieteni de vreme rea, pot spune că noi, cei care traiam acolo, aveam doar avantajele în minte, nu dezavantajele. Dacă sunteţi curioşi intraţi pe Google şi aflaţi ce „staţiune” minunată a devenit această zonă.
Acolo a fost prima mea întâlnire cu Măria Sa, Ursul. Şi nu la Zoo, cum sigur se gândesc cei care locuiesc încă în Noua şi ştiu că  grădina zoologică era la doi paşi. Nu! La containere, fix lângă blocul în care locuiam. Horror. Era ora 2, în noapte. Parchez eu tiribomba mea roşie, cobor şi încremenesc lângă ea. Nu suflam, nu mă mişcam. Nimic. Nici să mă frec la ochi, pentru a mă asigura că văd bine, nu-mi venea. Mă uitam cum răsturna containerul doar cu labele din faţă. Lejer! Natural! Impresionant! Ca un făcut, nimeni în zonă. Mai bine,  zic! Dar na, ce fac eu acum? Să urc în maşină din nou!, mă gândesc
Iaca aşa! Da’ cum? Făcea râşniţa mea un zgomot când o deschideam!!! Văleleu!!! Să fug? Nuuu, n-ar fi fost bine! La un moment dat, văd ursul nostru, cu pricina, băgat tot în container. Îmi spun că ăsta ar fi momentul să intru tiptil în scara blocului. Ajung, doar Dumnezeu ştie cum, direct în lift. Descui uşa apartamentului şi masochistă cum sunt, plus curioasă rău, fug în baie, de unde aveam vizibilitate maximă. Mă urc cu picioarele pe vană şi văd, în direct, cum ursul nostru se plictisise de ceea ce găsise sau nu găsise şi pleca tacticos printre….blocuri.
M-am înfrigurat toată. Vai de pălăria omului ce ar fi putut să se întâlnească cu domnişorul Moş Martin al nostru! Printre blocuri,  spaţiul era îngust. Oricum, periculoasă treabă! Nu vă spun că, la cât de imens era ursul, cel pe care l-am văzut după vreo alţi 5 ani, pe strada pe care m-am mutat apoi, părea bebeluş. N-am auzit atunci de vreun om păcălit de urs sau invers. Eu mi-am păcălit soarta, în seara aia.
Grotesc mi s-a părut, în schimb, când, într-o zi, fără să-mi spună unde mergem, înarmat cu un aparat de fotografiat, un „amic” s-a gândit să mă impresioneze. A virat maşina  pe un drum ce ducea în alt cartier vestit al Braşovului – Răcădău. Din maşină am văzut urşii gunoieri. M-a prins o tristeţe iremediabila, iar omul, care nu ştia de păţania mea, era oarecum surprins de ce nu sunt într-o stare de exaltare, cum i se părea lui normal. Mie îmi părea nedrept, și chiar dacă era pitoresc să-i vezi cu câte doi puiuți după ei, bănuiam cam cât ar fi de periculos. Îmi doream să se întâmple un miracol și sa ajunga a fi în siguranță. Din păcate, nu erau nici ei, nici noi.
Poveştile cu urşi au tot continuat. Unele triste rău, altele horror, iar câteva  în care te lua mila. Câtă vreme le-am stricat pădurile, le-am împuţinat hrana şi le-am devastat „căsuţa”, au început  să vină în casa noastră. Peste tot. Nu mai hibernau, îşi apărau puii, devenind agresivi  şi îşi căutau hrana. Pe aici, în oraş.
 De atunci am tot auzit de astfel de nenorociri, din păcate. Acum, locuim în centrul Braşovului, pe o stradă pe care o confunzi, uşor, cu o potecă de munte. În pădure, direct! Pare ireal când spun asta,  pentru că nu-ţi închipui toate cuvintele acestea la un loc – Braşov, centru, pădure, urşi. Şi totuşi, în 2007, încă mai se aventurau și se rătăceau prin oraș, dar au dat și idei și soluții   celor care îi aveau în vedere, încercând să-i monitorizeze cumva.  Pe unii să-i ducă  în Rezervaţia de la Zărneşti, pe alţii în alte zone neştiute. Au rămas destui şi în pădurile noastre. Au încercat să asigure containerele de gunoi în aşa fel încât să nu-şi mai poată procura hrana de acolo. Dar cred că nu a fost suficient. De undeva mâncarea trebuia luată, iar, în sălbăticie, pădurarii nu ştiau cât puteau face acest lucru, plus că nici interes anu cred că era, dar aici dăm de alta poveste. Aşadar, continuau să exploreze, sa caute, sa se apropie prea mult de casele noastre. Poate datorită lor, uneori, auzeam, în noapte, haite de câini lătrând prelung şi continuu, năucitor şi inexplicabil pentru mine, atunci. Mă trezeam, a doua zi, şi-mi spunea mama: „Ei, a trecut ursul!”
Rostea asta cu o seninătate şi o  naturaleţe de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama – Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura de neplăcere şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale aproape bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Parca nu-i venea a crede.  Dar ne obişnuisem cu ea în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai?! O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!
Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard,  spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului,ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”,  îmi spunea mama extrem de supărată de parcă ghemotocul acela ar fi avut vreo solutie la ditamai problema, dar, deh, mama voia si ea sa stie ca avem alarmă in curte la fel ca ceilalti purtatori de patruped. Noi radeam pe ascuns și îi ziceam șoptit: „Lasă, Lolita, tu nici nu trebuie să știi de urs vreodată!
De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă.  Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până spre acoperiș,  a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte și nu s-a sfârșit bine, nu știu dacă pentru om, dar pentru un biet câine care-și apara domeniul  nu a mai fost scăpare. Iar asta mi-a adus aminte cum gasisem eu  un pliant în care era  trecut ca obiectiv turistic – „Vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău?, am gândit eu, instantaneu, aflând de vizita brunului în apropiere de noi;  Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea,  poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!, am gândit revoltată și de incident, și de reclama deloc atractivă și de lipsa unor conștiințe care să se revolte când trebuie, nu când se dă de necaz, ca mai apoi să dăm vina doar pe bietul animal.

a94bb-1790_227941080683915_540488231_n

 Dar uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el  pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia, săracul? Păream noi intrușii, nu el, și habar nu aveam că, deja, alarma era dată. Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi polițiști comunitari total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să-i vedem pe cei doi mergând alături, înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi-senior, uşor vesel de la ceva chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire, ca într-o vrajă bine făcută din care cred ca ursul simțise că nu i se dorește decât binele. Iubesc scena asta și pe omul acesta curajos!
Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar, la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu Măria Sa. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o  moartă  doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. Mi-am zis doar că era bine dacă rămânea la gândul meu prim, și trăia fără să știe ce înseamnă cuvântul urs.
De atunci  nu au mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică și doi pui într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili, tratand spaima mea, cam cum au tratat si agentia de turism fenomenul, ca pe ceva ce face parte din viața unui oraș de munte. Poate asa si ar trebui sa fie, un fapt firesc daca noi am sti cum sa gestionam un astfel de coupe de foudre, fara sa intram in panica.  De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă. Acum, am șase câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….

15 gânduri despre „Lolita și ursul de la mansardă

  1. Aşa şi cu noi, până la urmă, ca în reprezentarea asta, căţeluşă-urs. Noi ne ferim, totuşi, şi suntem un picuţ mai laşi, dar Lolita cred că chiar a fost curajoasă. N-am nicio nostalgie astăzi a mea. O să o împrumut pe-a ta, bine?

  2. Adriana, faci tu ce faci si mai dai jos praful de pe amintirile mele. Am locuit 15 ani langa padure, in curtea Grupului Scolar Steagu Rosu. Aveam o casa, data de scoala fostului meu sot, care era chiar la marginea padurii. In fiecare noapte venea ursul in curte si cobora la containerele din spatele cantinei scolii unde gasea resturi alimentare. Ne obisnuisem cu el si ni se parea ca e de- al casei. Ne anunta de fiecare data Rita, cateau lup pe care o aveam in curte. Saraca, se repezea la bietul urs si il mana de la spate sa iasa de pe teritoriul sau. Daca ar fi venit un om in plina noapte in curtea noastra ni s-ar fi parut ciudat, dar daca venea ursul era ceva normal. Intr-o noapte latra biata Rita de nu se ami oprea. Ursul se urcase intr-un corcodus din fata usii de la intrarea in casa si manca linistit corcoduse. Nu am dormit toata noaptea din cauza latratului Ritei. Dimineata, ursul a plecat si noi am iesit sa vedem ce ” lucrare” a facut ursul. In corcodus, pe ramurile mai groase, ursul isi facuse un scaunel cu ramuri mai subitri, asta ca ii fie mai comod. Si mai am multe amintiri cu ursi, ca doar am stat 15 ani acolo, departe de lumea dezlantuita.

  3. …dar tot acolo, spre bariera aia dacă ţi-o amintesti…la liziera de pădure, s-a intâmplat si nenorocirea cu omul de care amintesc. După cum ai observat, cred, am două povesti cu ursul. Rita ta era de nădejde, Lolita mea a avut ceva trist in ea de la inceput…

  4. Tot așa sunt și unii oameni. Mititei, neînsemnați, încercând să-și facă loc nevăzuți prin viață, atenți să nu deranjeze vreun ceafă de porc la grătar, aproape că nu le ști timbrul vocii, toți vitejii de cârciumă sau de mahala îi iau în tărbacă sau îi gratulează cu apelativul de fraierică. Și totuși, de multe ori s-au văzut asemenea aparent vitregiți ai soartei luptând ca leii în diverse situații capitale pentru ei sau familia lor. Și nu o dată, au fost cei care au devenit lideri informali în momente în care toți ceilalți își pierduseră capul și nu căutau decât să-și scape pielea lor groasă. Pentru că au ceva rar. Dăruire și sacrificiu de sine.

  5. „Buturaga mică răstoarnă carul mare.” Cu alte cuvinte, spuneam intr-o zi, că nu e nimic nou sub soare. Nimeni nu mai inventează nimic. Tot ce trebuia spus, s-a spus deja. Cu toate astea prin fiecare intâmplare ne reamintim ce putem găsi, dacă ne uităm atenti in jur, sau ce era acolo, la indemână, dar eram prea ocupati să vedem asta netraşi de mânecă. Eu cred in pionii care au făcut să se miste angrenaje solide. Multumesc.

  6. Da, mi-aduc aminte. de nenorocirea de la liziera de padure. De Rita, ce sa-ti spun, ne-a fost tare cedincioasa. Am luat-o de mica, avea doar o luna, si am crescut impreuna cu ea. Fiul meu o iubea tare mult si asculta cel mai mult de el.

  7. Stii, amintirile acestea sunt dulci-amarui. Amintiri despre Lolita si despre urs, despre o perioada deja trecuta. Asa am si eu o amintire, mai hazlie acuma, desi atunci nu era chiar asa. Mergeam la Bacau (Darmanesti), la unchi, matusa si verisoare (amandoua mult mai mari decat noi, fratele meu si cu mine) ….si tare frumos mai era. Casa lor era a doua de sus in jos si mai faceam cativa pasi si me trezeam in padure. Langa padure, la marginea ei, multe tufe enorme de mure. Asta, imi imaginez eu, au venit sa caute ursii. Bine ca eu nu am dat peste mai multi, doar peste unul, mai ratacit de ceilalti, un puiut. Numai ca mie mi s-a parut ditamai ursul la anii aceia. Cautam amandoi mure :)))) Si tot incurcandu-ne in tufisul acela mare, am dat „bot in bot” – scuzati expresia. Pentru o clipa, m-am uitat in chii lui si el intr-ai mei – parca a fost o recunoastere, ceva. Apoi eu am sarit speriata si tipand „Ursul! Ursul”1, el a luat-o fuguta inapoi la mama si fratii lui si nici unul nu s-a mai uitat inapoi :))

    Ajunsa acasa, toata lumea la masa si s-au pus pe ras de intalnirea mea de gradul 3.

  8. Ursul e un animal salbatic. Oricat de simpatic ar parea,, el nu trebuie sa vina in contact direct cu oamenii pentru ca poate reactiona neasteptat si e foarte puternic, astfel ca urmarile pot fi dramatice. Problema este ca, padurarii, ar trebui sa intervina, sa hraneasca animalele in habitatul lor, in locuri amenajate iar cand acestea evadeaza in oras, sa stie precis cum sa actioneze incat sa le duca inapoi in siguranta. Problema e ca la noi nu exista asa ceva. Padurarii ii sprijina pe vanatori si pe hotii de lemne, iar animalele sunt impuscate, pentru ca singura solutie, pare sa fie pentru ei, distrugerea.
    Povestea Lolitei e emotionanta. Catelusa care s-a pus cu ursul, dar impresionant este sa suni la 112 si de acolo sa ti se raspunde cu indiferenta.

    1. Am invatat sa nu pun in articole mai mult decat trebuie, dar tu tot ai observat amărăciunea mea. Cei de la 112, m-au verificat și para verificat, mi-au pus o mie de intrebari și degeaba le-am zis ca-s doi pui și o ursoaica pentru ca nu parea pericol deloc, mi-au facut legatura, dupa minute bune, cu politia, care mi-a zis ca e tarziu și ca n-au personal. Am inlemnit. Copiii se pupau in capatul scarilor absorbiti de flacara lor. Singurul lucru bun e ca au inchis scarile alea periculoase, de atunci. In rest, exact cum spui tu și cum sugerez, sunt mână in mana, le trebuie fond de vanatoare si motiv s-o faca legal. Te imbratisez și multumesc pentru cuvintele lasate aici.

Lasă un răspuns