Cameluţa şi lumea

 Cândva, ne-am propus să facem o cuşcă pentru Zara, câinele nostru lup, care, în anumite momente, ne dă  câte o lecţie de sfidare a gerurilor pe care noi, nici din casă, nu le putem duce, parcă, pe când ea pare că e înfiptă bine în gheare, nesimţind niciun pericol şi jucându-şi bine rolul de stăpâna pădurii, într-un film …bazat pe fapte reale.
Aburul intens ce iese din ea, uneori, pare doar un efect special, frumoasa noastră rămânând eminamente senină şi noi speriaţi că ar putea căpăta niscai vătămări fizice din cauză de neadăpostire corespunzătoare; dar asta e doar în mintea noastră o problemă, ea nefiind supusă niciunui supliciu ce i-ar putea provoca răni de vreun fel. Dar cum totul  e doar în mintea noastră, cum spuneam, ca nişte buni şi responsabili „aparţinători”, cum ne spune vet-ul că suntem, ne-am zis ca trebuie să bifăm şi acest punct de pe lista noastră de priorităţi.
Cu ideea în zbor,  dar de-ăla înfrânt de lene, nu s-a întâmplat asta, din prea multe motive. Am plecat, în schimb, cătinel, cătinel, spre talciocul din Braşov, unde îmi rătăcesc de multe ori gândurile şi privirile. Mulţi dintre ai mei ştiu deja că locul e pitoresc prin diversitatea obiectelor expuse, dar şi prin oamenii care, au n-au treabă, îşi vântură toate cele prin aglomeraţia aia firească în nefirescul ei. Cu Toto în lesă, trăgând  el de noi, mângâiat la fiece doi paşi pe care-i făceam, admirat pentru ochii lui maro, am sperat că vom găsi o cuşcă gata facută şi oarecum chilipir, neavând, totuşi, buget prea mare pentru asta.
De cum intri, te izbeşte bazarul antichităţilor recondiţionate sau nu – mese, comode, lămpi, rame de pat maiestuoase, ce stau alături de şuruburi, piuliţe, vătraie, lanţuri sau cauciucuri uzate. Îţi fug ochii în toate părţile; ţi se smulge un zâmbet, o lacrimă, un oftat. Toţi trecem cu ochii în pământ privind la  lucrurile aşezate ordonat într-o dezordine aparentă. Un tumult, un vuiet, un vaiet. Ghiceşti uşor vieţi din cioburi de lucruri întinse pe caldarâm. Ţi-e teamă să le atingi, să nu tulburi dureri neştiute. Lumea pare veselă; vorbesc, se ating, discuta, împart. Ehehe, e un altfel de FACEBOOK, căci aici oamenii chiar se privesc în ochi; doar noi, trecătorii, le mai stricăm armonia.
Oamenii au reacţii diferite; unul scoate fuga 10 lei pe o carte rară, de frică să nu se răzgândească vânzătorul. Nu se răzgândeşte. Simte că îl invidiez şi o ascunde sub haină. Alţii se scutura a neplăcere. Mihai iar are treabă cu covrigii; îşi cumpără vreo trei şi îi împarte cu Toto. Eu privesc doar în jos la fărâma mea de lume. Timpul se scurge, soarele e prietenos şi cu noi, ăştia de locuim pe culme de deal-munte îngheţat. Vine cu două căni. Urâte, foarte urâte. Privirea îmi e cam nedumerită şi-mi zice scurt: „Sunt stabile, au fundul stabil, și-s făcute la noi!” Mă pufneşte râsul.
O doamnă frumoasă, foarte frumoasă, care-mi întărește convingerea că frumusețea nu are vârstă, deși se autointutilează bunică fericită, îmbrăcata cu un cojoc ţesut cu motive naţionale, discrete, mângâie a treia oară căţelul nostru. Cu o mână atinge magic nişte „straie”. Superbe, dar prea scumpe pentru noi. Unul vinde o poveste; zâmbesc, dar trec. Într-un loc, sprijinit de un gard, îmi atrage atenţia o „lucrare” de metal, un smide, ce înfăţişa nişte cai, ceva magic. Dau să o mişc, dar zici că-i plumb. Superb lucru şi deşi nu cere decât 50 de roni, trec pentru că nu mai am unde să o agăţ. Oftez..neplăcut. Dantela aceea metalică mi se lipește de suflet definitiv, dar încerc a o ignora. E destul de mare, are cam un metru lungime şi o lăţime de cam 30 cm.
Pe gardul opus, pe o pânză galbuie, cu dimensiuni impresionabile, zace un desen în creion- graffit, nu mă pricep. O tânără,  ce poate fi expusă într-un salon de make-up ceva. Tânăra din tablou, se înţelege. 30 roni, ufff. Simt cum îmi pulsează sângele-n artere. Femeia mă priveşte curioasă, eu trec. Nu ne-am ales cu mai nimic palpabil, dar spectacolul e grandios. Nici urmă de vreo cuşcă. O casetă îi e strecurată lui Mihai în palme de un pacient ce vinde o lume mai mică. Se uitase la ea şi omul insista să dăruiască. Poate nu ştiţi ce pasiuni de muzica latino are soţul meu, ehehe nebunie curata! Acum îmi cântă Thalia „Amor a la mexicana” vreau, nu vreau.
Deja unii îşi strâng catrafusele. Pe un pled, o caţeluşă, albă superbă, stă întinsă cu boticul pe pantofii vânzătorului de ocazie. Ma priveşte ridicându-şi ochii trişti, ca într-o clipire regizată, mulţumită de atingerea ei de „om”. Mă bucur când aud: „Ea e Cameluţa noastră, doamnă; câinele vagabond de ..talcioc!” Nu mă prind de nimic.
CAMITAL
În mână îmi cade o poşetă gen sacoşă, n-aş şti cum să o descriu – cu barete subţiri, lunguiaţă, din piele lacuită, un  maro roşcat. Superbă. Intreb cât face şi o doamnă, cu nasul ca al lui Rudolf, îmi zice sec:„Trei lei!” Mai întreb o dată, dar tot trei lei aud: „Am nevoie de o pâine, mamă!” Deschid portofelul, plătesc NU 3 lei şi văd un om fericit. Eu sunt mai bucuroasă ca ea. Am în mână o lume, o lume pe care s-o privesc când mi-e greu şi sa nu mai uit ce şanse mi-a putut da Dumnezeu.
Ieşim din târgul vieţilor rătăcite, din frumosul de ocazie şi ştiu că totdeauna vor fi ochi ce vor privi diferit: unii ar putea vedea sărăcia, disperarea, bătrâneţi vândute pe 3 lei; dar simt ca sunt destui ca mine, ca noi, care ştim că acolo e o lume, o lume de care unii se vor desparţi cu greu, dar vor fi fericiţi ca altcineva le apreciază la fel bucata lor de viaţă, că le-o dăruiesc, aproape, să o păstreze în alte vieți, poate mai bune. Maşina porneşte şi in taşcă se zbat cele doua căni urâte. Prin faţa ei, a noastră, trece grăbit câinele vagabond al talciocului, Cameluţa, cea frumoasă şi fără stăpân, bag seamă. Boticul ei atinsese doar pasager o mână de om. Tristeţea m-a cuprins din nou şi lumea mi s-a părut iar sumbră. Am privit …geanta. Încă o privesc…o vreme…
ps. Cușcă pentru căței ne-a construit cumnatul cel cu mâini de aur.

Am scris povestea în miez de noapte, adaptând-o pentru duzina de cuvinte, pe care am  cam neglijat-o din motive de implicare în proiectele soţului meu. E o perioadă când putem dărui câte ceva: dacă nu bani, cărţi şi cadouri, poate un pic din noi, din timpul nostru, din puţinul ce poate creşte alăturându-l. Eu vă mulţumesc tuturor celor care ne-aţi ajutat să facem nişte români fericiţi, dar mai ales nişte pui de români ce locuiesc acolo, pe dealul lui Dumnezeu, cum îmi place să spun, în satul Doboi, judeţul Harghita, în acţiunea ”Români de pretutindeni pentru românii din Doboi”. Curând, Moş Craciun va păşi pe drumul început de Moş Nicolae şi zâmbetele lor vor fi talismanele noastre din zi de sărbătoare. Şi asta şi datorită vouă. Mulţumim. În tabelul lui Eddie găsiţi şi alte variante scrise cu aceste cuvinte impuse: momente, gheare, pericol, zbor, artere, eminamente, smide, film, intens, supliciu, punct, rani.

Lolita și ursul de la mansardă

Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei care au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă,  o întâlnire, aproape faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă.  Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul în hăţişul oraşului în care ajunsese – de voie, de nevoie – m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei  întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.
După cât trâmbiţez pe aici, cred că deja aţi aflat cu toţii că 30 de ani am trăit în acest cartier cu nume nou pentru zonă veche, sălbatică, ce putea fi lăsată în pace dacă Ceaușescu nu-și punea în gând să îi mute acolo pe toți cei care lucrau la Autocamioane Roman și astfel să echilibreze puțin zonele. A făcut vestitele blocuri, destul de spațioase și incapatoare, de altfel, si nu stiu cum, dar n-au putut știrbi, din frumusețea acelui loc, cu absolut nimic. Era o mândreţe de cartier. Avea pe nedrept o reputaţie îndoielnică, dată mai mult de zvoniști și strâmbicioși din nas datorită faptului că era destul de departe de centrul orașului, dar cum aveai pădurea la îndemână, lacuri, ștrand și o grămadă de alte locuri  care-ți deveneau instantaneu prieteni de vreme rea, pot spune că noi, cei care traiam acolo, aveam doar avantajele în minte, nu dezavantajele. Dacă sunteţi curioşi intraţi pe Google şi aflaţi ce „staţiune” minunată a devenit această zonă.
Acolo a fost prima mea întâlnire cu Măria Sa, Ursul. Şi nu la Zoo, cum sigur se gândesc cei care locuiesc încă în Noua şi ştiu că  grădina zoologică era la doi paşi. Nu! La containere, fix lângă blocul în care locuiam. Horror. Era ora 2, în noapte. Parchez eu tiribomba mea roşie, cobor şi încremenesc lângă ea. Nu suflam, nu mă mişcam. Nimic. Nici să mă frec la ochi, pentru a mă asigura că văd bine, nu-mi venea. Mă uitam cum răsturna containerul doar cu labele din faţă. Lejer! Natural! Impresionant! Ca un făcut, nimeni în zonă. Mai bine,  zic! Dar na, ce fac eu acum? Să urc în maşină din nou!, mă gândesc
Iaca aşa! Da’ cum? Făcea râşniţa mea un zgomot când o deschideam!!! Văleleu!!! Să fug? Nuuu, n-ar fi fost bine! La un moment dat, văd ursul nostru, cu pricina, băgat tot în container. Îmi spun că ăsta ar fi momentul să intru tiptil în scara blocului. Ajung, doar Dumnezeu ştie cum, direct în lift. Descui uşa apartamentului şi masochistă cum sunt, plus curioasă rău, fug în baie, de unde aveam vizibilitate maximă. Mă urc cu picioarele pe vană şi văd, în direct, cum ursul nostru se plictisise de ceea ce găsise sau nu găsise şi pleca tacticos printre….blocuri.
M-am înfrigurat toată. Vai de pălăria omului ce ar fi putut să se întâlnească cu domnişorul Moş Martin al nostru! Printre blocuri,  spaţiul era îngust. Oricum, periculoasă treabă! Nu vă spun că, la cât de imens era ursul, cel pe care l-am văzut după vreo alţi 5 ani, pe strada pe care m-am mutat apoi, părea bebeluş. N-am auzit atunci de vreun om păcălit de urs sau invers. Eu mi-am păcălit soarta, în seara aia.
Grotesc mi s-a părut, în schimb, când, într-o zi, fără să-mi spună unde mergem, înarmat cu un aparat de fotografiat, un „amic” s-a gândit să mă impresioneze. A virat maşina  pe un drum ce ducea în alt cartier vestit al Braşovului – Răcădău. Din maşină am văzut urşii gunoieri. M-a prins o tristeţe iremediabila, iar omul, care nu ştia de păţania mea, era oarecum surprins de ce nu sunt într-o stare de exaltare, cum i se părea lui normal. Mie îmi părea nedrept, și chiar dacă era pitoresc să-i vezi cu câte doi puiuți după ei, bănuiam cam cât ar fi de periculos. Îmi doream să se întâmple un miracol și sa ajunga a fi în siguranță. Din păcate, nu erau nici ei, nici noi.
Poveştile cu urşi au tot continuat. Unele triste rău, altele horror, iar câteva  în care te lua mila. Câtă vreme le-am stricat pădurile, le-am împuţinat hrana şi le-am devastat „căsuţa”, au început  să vină în casa noastră. Peste tot. Nu mai hibernau, îşi apărau puii, devenind agresivi  şi îşi căutau hrana. Pe aici, în oraş.
 De atunci am tot auzit de astfel de nenorociri, din păcate. Acum, locuim în centrul Braşovului, pe o stradă pe care o confunzi, uşor, cu o potecă de munte. În pădure, direct! Pare ireal când spun asta,  pentru că nu-ţi închipui toate cuvintele acestea la un loc – Braşov, centru, pădure, urşi. Şi totuşi, în 2007, încă mai se aventurau și se rătăceau prin oraș, dar au dat și idei și soluții   celor care îi aveau în vedere, încercând să-i monitorizeze cumva.  Pe unii să-i ducă  în Rezervaţia de la Zărneşti, pe alţii în alte zone neştiute. Au rămas destui şi în pădurile noastre. Au încercat să asigure containerele de gunoi în aşa fel încât să nu-şi mai poată procura hrana de acolo. Dar cred că nu a fost suficient. De undeva mâncarea trebuia luată, iar, în sălbăticie, pădurarii nu ştiau cât puteau face acest lucru, plus că nici interes anu cred că era, dar aici dăm de alta poveste. Aşadar, continuau să exploreze, sa caute, sa se apropie prea mult de casele noastre. Poate datorită lor, uneori, auzeam, în noapte, haite de câini lătrând prelung şi continuu, năucitor şi inexplicabil pentru mine, atunci. Mă trezeam, a doua zi, şi-mi spunea mama: „Ei, a trecut ursul!”
Rostea asta cu o seninătate şi o  naturaleţe de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama – Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura de neplăcere şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale aproape bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Parca nu-i venea a crede.  Dar ne obişnuisem cu ea în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai?! O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!
Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard,  spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului,ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”,  îmi spunea mama extrem de supărată de parcă ghemotocul acela ar fi avut vreo solutie la ditamai problema, dar, deh, mama voia si ea sa stie ca avem alarmă in curte la fel ca ceilalti purtatori de patruped. Noi radeam pe ascuns și îi ziceam șoptit: „Lasă, Lolita, tu nici nu trebuie să știi de urs vreodată!
De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă.  Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până spre acoperiș,  a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte și nu s-a sfârșit bine, nu știu dacă pentru om, dar pentru un biet câine care-și apara domeniul  nu a mai fost scăpare. Iar asta mi-a adus aminte cum gasisem eu  un pliant în care era  trecut ca obiectiv turistic – „Vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău?, am gândit eu, instantaneu, aflând de vizita brunului în apropiere de noi;  Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea,  poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!, am gândit revoltată și de incident, și de reclama deloc atractivă și de lipsa unor conștiințe care să se revolte când trebuie, nu când se dă de necaz, ca mai apoi să dăm vina doar pe bietul animal.

a94bb-1790_227941080683915_540488231_n

 Dar uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el  pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia, săracul? Păream noi intrușii, nu el, și habar nu aveam că, deja, alarma era dată. Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi polițiști comunitari total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să-i vedem pe cei doi mergând alături, înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi-senior, uşor vesel de la ceva chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire, ca într-o vrajă bine făcută din care cred ca ursul simțise că nu i se dorește decât binele. Iubesc scena asta și pe omul acesta curajos!
Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar, la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu Măria Sa. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o  moartă  doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. Mi-am zis doar că era bine dacă rămânea la gândul meu prim, și trăia fără să știe ce înseamnă cuvântul urs.
De atunci  nu au mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică și doi pui într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili, tratand spaima mea, cam cum au tratat si agentia de turism fenomenul, ca pe ceva ce face parte din viața unui oraș de munte. Poate asa si ar trebui sa fie, un fapt firesc daca noi am sti cum sa gestionam un astfel de coupe de foudre, fara sa intram in panica.  De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă. Acum, am șase câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….