Mărgăritare versificate

Treceri, păreri, dureri

Văzând sclipirea lumii
Sau poate doar fațete,
Uitând că doar nebunii
Mai cred că sunt  vedete,

E lesne că în viață
Alegem să privim
Adânc, acolo-n suflet,
Și chiar să ne iubim;

Iar de greșim adesea,
Sau căutăm solutii,
Privind spre lucruri simple,
Nu doar spre revoluții,

Pe orice pisc pe care
Urcăm nemăsurat,
Unii-i găsesc cărarea,
Nu umeri de urcat.

 

Azi, am privit departe
Și am văzut că-n lume
Un adevăr împarte
Pionii fără nume.

Și m-am gândit o clipă,
Privind la ce-i frumos,
Că-s fluture c-o aripă
Iar zborul mi-e în jos,

Căci nu pot să mă-nalț,
Uitând ce port cu mine,
Dar nici nu mă abat
Prin norii cu mărime,

Crezând că toate-s scrise,
Deja, acolo-n stele,
Iar de nu-mi sunt promise
Mă voi topi ca ele.

 

Prefer sa fiu un om
Care a ucis un vis,
Stiu, nu e de bon-ton
Să zici că ai ucis!

Dar astăzi poți fi sus,
De vrea doar Dumnezeu,
Dar de nu-nvăt nimica
Aș da din nou de greu.

 

Rămân doar în plutire
C-un fâlfâit puternic
Și-mi scutur a mea fire
De moftul șovăielnic.

Punând treaptă cu treaptă
Spre liniștea din mine,
Aș mai deschide-o poartă
Respectului de sine.

 

Și totuși, mă întreb,
Când doar ce-am tras zăvorul,
De ce oamenii fierb,
De ce încing motorul,
Și duc spre false piste,
Cu jumătăți de pas,
Concluziile triste
Ce n-au nici trup, nici glas?

 

Nu-i chip sa înțelegi,
Mâinele-ți-e în umbră,
Dar știu că sunt gând liber
Și mie o sa-mi ajungă!  
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Haină peste aripi frânte

Tot ce simt eu ți s-a intâmplat și ție cândva. Și în momentul acela te-ai simțit nedreptățit, cu siguranță. Azi îmi spui că n-am dreptate, că e bine să fie așa, dar tu nu ești în ecuație, pentru că nu ți se întâmplă ție, ci altuia. Din afară, totul e moralizator; ești îndrumat spre o cale bună, spre cunoaștere de sine, spre înțelegere, îngăduință și înțelepciune. Cum să explici că nu simți nimic din toate acestea, ci doar revoltă?
Ai putea să taci, să ascunzi de ochii lumii orice gând rău și să te prezinți fals, mai fals decât în momentul acela când chibzuiesti dacă o fi bine sau rău, politicos sau nedrept, să spui lucrurilor pe nume. Știi, instinctiv, că nu poate fi vorba de asta și taci. Eviți subiecte. Vorbești, mai bine, despre vreme sau fluturi, despre treceri și ochi încețoșați. Că nu mai vezi bine și nu mai simți corect. Nici nu mai contează ce simți; oricum e despre altul, pentru cel din fața ta.
Mâine, când povestea va avea alte personaje dar același subiect voi zări ochii tulburi și îmi voi aminti că, ieri, a fost vorba despre mine și voi realiza că nu mi-a plăcut deloc. Dar oare voi ști să te alin echidistant si subiectiv sau voi face ca tine, ieri, cand problema era a altuia? Cred că voi uita, nu? Că doar eu zburd în altă întâmplare în care vei poposi și tu peste vreun timp….
Am venit aici din zbor pentru a-mi liniști gândurile”, suna o „căutare” a cuiva printre cuvintele mele.  A lăsat-o zălog, tulburându-mă. Oare chiar s-a liniștit sau a observat păcăleala? O fi simțit cât caut și eu răspunsuri în fiecare slovă scrijelită și, poate, a continuat  plutirea pe ceruri mai senine.
Frământările mele au conștiință, dar nu au aripi. Ele se bulucesc în mine și rămân acolo, înfipte adânc, între coaste și inimă. Mi-a spus cineva drag că inima, concret, are 300 grame. Altul… că ea nu reține nimic, că totul se întâmplă în creierul nostru, că în labirintul cunoașterii și al senzațiilor, trăirilor și impulsurilor primite se desăvârșesc minuni de care ar trebui să fim mândri că le trăim și le dezvoltăm. Asa, atunci de ce nu mai am aer, uneori? De ce doare  in piept de parca ai o arsură nevindecabilă când unele lucruri vin tăvălug?
Da, cunosc și eu puțină anatomie; am și răspunsuri logice la tot ce mă trezesc izgonind din tăceri prinse în colivii aurite, dar, poate, mai testez, pentru a nu știu câta oară, vreo rețetă miraculoasă fără să fiu trimisă către  împăcare de sine de către cei ce au seninul și îngăduința haină caldă.
Stiu, nu există răspunsuri simple, pentru că nu există nici probleme așezate în ghem alb de lână din care poți croșeta veștminte pe care să le arunci peste aripi frânte. Si, deși nu sunt nici Eliza, nici vreuna din lebede, nici nu sunt în legământ de tăcere decât parțial, azi mi-am cusut, singură, din vină albă, veștmânt vindecător. Doar că nu mă încape. Îl cedez, dar mai bine să nu aveți nevoie de el. Ți se apleacă umerii sau, poate, vouă vă cresc aripi doar de bunătate.
Da, sigur asa e! Si tare mă bucur…

aripi om

Această scriere e doar o zbatere a trecutului. Nu-mi căutați dureri care nu exista. Au existat și, poate, aceste rânduri o arată perfect.
Mărgăritare versificate

Ce faci?

Nu mă leg de fluturi,
Mă leg de iarbă!
Nu mă leg de albine,
Mă leg de copaci!

-Ți-e frică să zbori?
-Mi-e frică de zbor!
-Mai bine mă așez cuminte pe pământ
Să-i ascult rugile!
-Păi, rugile le duc fluturii, albinele, păsările, SUS, știi tu..
-Tot nu vrei sa zbori?
-Nu! Îmi astept răspuspunsurile!
-Sau doar tăcerea!

-Ce faci?
-Șșt, șșt…,ascult…

ascult

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ochii lui Dumnezeu

Ochii lui Dumnezeu

 

 

ochii lui dumnezeu

OCHII LUI DUMNEZEU:

De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.

 Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:

”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;

-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;

-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!

-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?

-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;

-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!

-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?

-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!

Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:

-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?

-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?

-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca  sufletul lui curat;

-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!

-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?

– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!

-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?

-Da!

-Avem pamântul şi cerul, da?

-Da!

-Păi, pomul nu creşte în pământ?

-Ba da!

-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!

-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!

-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”

 

Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela și de  niște păsărele ce par ochii  lui Dumnezeu.