Credit? Da, doar împreună…

Numele  meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu. Cu aceste cuvinte începeam aventura on-line. Veneam dintr-o beznă autoimpusă. Nici prin cap nu îmi trecea că într-un 19 martie 2013 mă lua în primire duhul scrisului. Trecusem, demult, de 40 de ani și mă apucase patima asta ca pe Forrest Gump alergatul. Brusc, pasional, surprinzător. Am avut noroc, obținusem credit pe un blog  care spunea că „iubește viața. Să ai credit on-line,  însă, nu înseamnă doar să scrii frumos, ci să relaționezi constructiv, printre altele. Greu lucru.

Știu ce înseamnă să primești credit. Eu l-am primit de la viață la 35 de ani. Deși în articolele mele am venit cu recuzita proprie: soț, casă, căței, experiențe, nu demult aceste lucruri nu au existat. Cineva ne-a privit în ochi, a cântărit potențialul și printr-un credit de nevoi personale, AVSB Credit, am reușit să ne punem pe picioare. Cu ei am găsit soluții, am devenit colaboratori,  doar apelând cu încredere, când nimeni nu ne dădea șanse în altă parte, consultanța lor financiară fiind gratis.

 foto credit avsb

 Văd oameni care au devenit  „brokeri de credite, lux accesibil care nu costă”, cum spune Valentin Anghel, directorul companiei. Și blogger cu „litere stacojii” și broker AVSB Credit, în on-line, pare semn că prin muncă și perseverență poți ajunge să ajuți alți oameni,  căci nu degeaba scria ea că „succesul se dovedește.

Spre asta tinde orice blogger, să devină vizibil, de încredere, așa cum e bucuria obținerii unei finanțări pentru Prima casă. Însă, fiecare zi e o luptă neîncetată de a rămâne cu scrisul nealterat, cu respectul cititorilor, sperând să fie la fel de simplu cum e obținerea unui credit AVBS.   

Fiecare are drumul lui, căutările și poveștile sale. 2013 m-a făcut să cred că, niciodată, nu voi fi blogger cu adevărat. Faptul că scriam cu bucurie nu însemna decât pentru mine ceva, așadar, am început a investi timp și atenție. Am primit credit rapid prin fiecare vizitator,  comentariu și  cititor.  Observam cum cuvintele pot deveni arme,  căderi, victorii, și am realizat că scena aleasă trebuia păstrată curată. Legăturile din on-line, însă, se formau ca într-un lanț chimic cu efecte surprinzătoare, vindecătoare ca aloe vera.  Împreună… era cheia. Am avut onoarea să scriu în cluburi literare care m-au ajutat să-mi cizelez uitările, nesiguranțele și să-mi formez un stil  credibil și cititori constanți și fideli. Dar am văzut și reversul, eventualele căderi, conflicte, interese. Am știut că nișa aleasă, cea a versurilor și poveștilor, mă va păstra senină. Așa că am scris, am relaționat, am vorbit, m-am întâlnit cu oamenii. Nu, nu cred în statistici, nu merg după reguli, nu sunt nici foarte tânără să mă înregimentez în ce e la modă. Am scris constant, des, cu emoție, transmițându-mă pe mine lumii  cu tot ce însemnam eu.

Nu cred în oamenii care doar vorbesc și vor ca alții să facă lucrurile în locul lor. Cred în implicare, în faptă, în împletirea offline cu online, având grijă la nepotriviri și mesajeașa că am început a scrie articole despre   acțiunile proprii unde am avut bloggeri susținători și participanți: Acțiunea Doboi și Ajutor pentru Orfelinatul  din Odorheiu Secuiesc. Am promovat Semnul spre carte. La rându-i m-a ajutat prin cărți obținute de la superbloggeri, pe care le-am oferit premiu unor copii din sate de lângă Brașov. Demonstram offline ceea ce scriam pe blog și continui cu asta, acestea fiind doar exemple.

foto personal

Dacă ar fi să aleg bloggeri parteneri, aș alege tehnocultura.ro să îmi prezinte ideile într-un „blogmeet” brașovean.  Aș invita-o, special, pe Dana Lalici de care sunt legată cu ițe senzuale și de ambiție, forță și bucurie de viață pentru a arata că  sexul slab poate fi credibil dacă ești focusat pe lucruri de interes; i-aș prezenta Cristinei Lincu noul  proiect, nu doar să-l armonizăm acvatic ci și să-l promovăm împreună pe platforma de mentorat Chic Elite și prin comunicate de presă, ca parteneri media.

parteneri-1

Credibilitatea se obține, serios, și prin nimicuri și fantezii sau călătorii perfecte, dovada fiind că, în această competiție, am mers cu sfaturile lor de la început până la final, cu succes.

poem

Poveștile rămân, legăturile se strâng sau pier, eu lupt, cu fiecare cuvânt, să fiu „înșiră-te mărgăritare” pe tastatura de mâine.  Dăm ca să primim: credit! Împreună putem reuși online și offline!

AVBS-CREDIT1 Pentru prima oară într-un concurs, mulțumesc prin acest articol și-l înscriu în ultima probă cea cu nr 16, din Superblog Spring 2o16

*linkurile sunt youtube, fotografii personale și site AVSB Credit

Continue Reading

Aș putea, dar ei POT, sigur

Aș putea să scriu zilnic articole despre frământările soțului meu. Aș putea să vă zic mult mai multe, decât despre dragostea și recunoștința pe care i le port. Aș putea să vorbesc despre crezurile și idealurile sale, despre iubirile alea mari și generoase ce le poartă oamenilor, despre furtuna din lăuntrul lui, despre cum schimbă el cuvintele pe fapte, despre prietenii lui cu care bate satele durute ale României pentru un alin și o vorbă bună, un ajutor mărunt dar din suflet, pentru o solidaritate absurdă pentru unii, firească pentru ei, pentru o îmbărbătare venită din ochi neobosiți.

Aș putea să vă zic multe, despre cum adună el steaguri tricolore, într-o actiune ce se numește „1000 de steaguri tricolore pentru Harghita și Covasna de 1 Decembrie” și cum privesc uimită că glasul lui devine concret, în fiecare zi primind, pe adresa dată, câte unul, câte două, câte cinci sau o sută, încât pic cu pic se face mare și visul pare a se întregi. Aș putea să vă spun că acum, când lumea își varsă furia prin locuri în care durerea pare a se auzi altfel, el nu renunță la credința lui și nu numai asta, arată cine îi sunt camarazii și că fără Dumnezeu și slujitorii lui el nu ar putea izbândi de unul singur. El nu aruncă cu noroi, el îl adună și face steaguri, face zâmbete, face lucruri pe care eu, deși îi stau in preajmă, nu i le înțeleg mereu. El nu strigă ca mine, el izbândește, așa, cu pași mici.

Mi-e greu să scriu toate acestea pentru că e bărbatul meu și poate credeți că aș fi subiectivă. Aș putea fi, dacă faptele lui n-ar vorbi. Despre acestea am mai scris timid vreo două articole în care amintesc de Acțiunea Doboi și de cea cu „Rugăciune, Eminescu și Tricolor pentru copii” precum și cea de la Orfelinatul din Odorheiu Secuiesc. Sunt sigură că mulți vor zâmbi amar, ca la o zbatere inutilă și un crez depășit de istorii moderne. Nu e naiv. El știe că are alături oameni ce simt la fel și zilnic îmi arată nume ce nu mai sunt doar chipuri necunoscute ci frați. Români pentru Români. Eu îl susțin și îl grijesc să-mi fie sănătos, îl cert uneori și mă minunez de perseverență, mă implic dar sunt ca femeile acelea ce își așteapta soții să vină din pribegie. Aș știrbi, parcă, cu zgomotul meu, sfințenia lucrurilor ce devin deosebite într-o lume cu dureri.

Mihai și atât. Mihai al  meu și al multora, văd. Mihai, cel care a ales ca de ziua sa de nume să își poarte pașii prin sate plânse de neumblare, unde doar preotul și vreun copil rătăcit mai bat ulițele și casele celor singuri. Vă las mai jos, ultima lui relatare, de azi noapte, așa cum a simțit-o și trăit-o și cum o continuă și azi. Voi cei ce aveți sărbătoriți vă doresc numai bucurii și înțelegere, înțelepciune și bunătate. Întovărășiți-vă doar cu cei potriviți, căci viața e scurtă și drumuri libere destule. E loc pentru fiecare crez, pentru fiecare simțire. Nu e nevoie să ne adunăm în falsități. Eu am trăit printre ele până devenisem una de a lor, inclusiv prin fapte. Pășind pe alte cărări poți vedea viața și în lumini potrivite, potrivit cu ceea ce   poți deveni, progresând și făcând ceea ce doriți să faceți, nu ceea ce trebuie să faceți.  Azi pășesc prin zi de sărbătoare cu omul drag. La mulți ani lui, la mulți ani vouă!

”Țăranii din Moldova, alături de frații lor din Covasna. Români pentru Români.

Enoriașii parohiilor ortodoxe Cașin I și Cașin II, județul Bacău, au venit astăzi, de Pomenirea Morților (Moșii de Toamnă), la parastasele de la cele două biserici, încărcați cu daruri (ulei, zahăr, făină, orez, pâine, mălai, colaci, vin, fructe, borcănele cu zacuscă, dulceață, compoturi, brânză, paste fainoase, prajituri) pentru țăranii din satul Dobârlău Vale si pentru cele 15 fetițe orfane aflate în grija Mânăstirii Mărcuș. Este pentru a doua oară când acești vrednici urmași ai Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt transmit mesajul lor de dragoste româneasca fraților și surorilor lor din Covasna, prin intermediul acțiunii Români pentru Români.


Durerea si puterea sunt deopotrivă de mari în Dobârlău Vale. Puterea Credinței este nesfârșită. Am mers din casă în casă. I-am sarutat mâna lui tanti Maria, o mamă ce și-a purtat toata viața în brațe copilul lovit, încă de mic, de o cumplită boală ce îl împiedică să meargă. Am gasit-o, însă senină, liniștită, culegând câțiva morcovi din micuța ei grădină. Și-a scuturat mâinile de praf si ne-a îmbrătișat cu o privire de cer, lăcrimând atunci când a auzit că țăranii din Moldova i-au trimis dragostea lor.


Nea Luca, veteranul de război, care a luptat pe frontul de Răsărit, ne-a primit semeț, dar și lui i-a tremurat lumina din ochi când i-am spus din partea cui venim.”Pentru ce ai luptat nea Luca?” ”Pentru Credință și Neam!”, ne-a răspuns răspicat. A făcut parte din Vânătorii de Munte, „Divizia de Cremene” a generalului Ion Dumitrache. Un om de o tărie rară este nea Luca. Merge în fiecare duminică la biserică, stă la toată slujba și, printre altele, o dată pe săptămână face un drum de 40 kilometri dus-întors, cu bicicleta, până în comuna vecină. Are 96 de ani. Hristos să-i dea putere și fericire în continuare.

Dupa ce aproape terminasem de împățtit pachetele, părintele Lucian Pozna care ne-a însoțit tot drumul, încă de la intrarea în sat, ne-a facut brusc semn să oprim mașina. Pe uliță, am zărit, cu greu, (se lăsase noaptea între timp) un creștin ce mergea destul de grăbit. ”Unde mergi Ionuț!”, îl întrebă părintele. „Mă duc la tanti Ileana, am ceva pentru ea…!” Băiatul ținea în mâini o felie de pâine. Tanti Ileana este imobilizată la pat cu picioarele pline de răni supurânde din cauza unei suferințe cronice. Ionut îi ducea o felie de pâine. Căpătată de undeva…

Ne-am dat seama, atunci, că ne-am întâlnit cu una dintre rugăciunile pentru care Dumnezeu mai ține lumea pe acest pământ: cu Ionuț și felia lui de pâine. Pe ulița satului, într-o noapte fără multă lună, ne-am întâlnit cu lacrima lui Hristos care alina suferința. Acea bucată de pâine din mâna tânărului Contează; ea este o bogăție mai mare decât tot aurul adunat de lumea păcătoasă. Durere și Credință am vazut astăzi.


Pe când soarele era demult apus, am ajuns la Mânăstirea Mărcuș. Fetițele aflate în grija măicuțelor ne-au primit cu mare bucurie, nu neapărat datorită darurilor, ci mai curând datorită faptului că cineva a venit la ele, datorita faptului că mâinile unor femei aflate „departe” au rânduit, printre altele, și borcănele de dulceață, compot și zacuscă pentru ele.

Aceasta este solidaritatea românească. Icoana Părintelui Arsenie Boca veghează această familie creștină de la Marcuș, care a mai adoptat, între timp, trei copii ce rămăseseră în prag de iarnă fără un acoperiș deasupra capului. Mare este Dumnezeu.


Hristos să-i răsplateasca pe țăranii moldoveni din Cașin, să-i dea sănatate și spor în toate domnului Mihai Fudulache, care a asigurat transportul alimentelor, și să-i întăreasca pe vrednicii preoți de la cele doua parohii în fața vremurilor ce vor veni!


Doamne ajuta, dragi prieteni!”

Mihai Tîrnoveanu

lucapoznacop movi 1

 

Mihai nu face singur toate acestea. Îi sunt aproape prieteni, oameni ce simt la fel, familia noastră mare. Eu știu că de-a lungul vremii, așa neînțeles pentru mine la început, Dumnezeu mi-a trimis răspunsuri la întrebări gândite, doar, nerostite, însă. V-am spus-o des, așa cum spun și despre zilele pe care le trăiesc acum, la anii mei, așa cum nu visam vreodată. Și știu, acum, de ce alege să vadă Crăciunul într-o biserică sau focul de artificii de An Nou tot acolo, uneori. Eu spun ”continui sa strig, continui să cred”, el îmi arată cum să fac asta. Si eu vă spun vouă, deși acum nu-i timp de vorbe ci tăceri, de plânset și rugăciune. Însă, azi de ziua Sfinților Mihail și Gavril ne lăsăm răgaz și pentru lucruri care mai vindecă puțin din răni obișnuite, cu gust de sat pierdut, ca multe altele pierdute prin care ajung alți pași și alți oameni cu nume de români! Și poate îmi veți vorbi despre ei și faptele lor, poate dați drumul poveștilor și rescriem  basmul românilor actuali.

La mulți ani, dragilor! Să ne trăiți…cu numele!

Si pentru că mereu adaug note de completare articolelor mele, uite că și azi, 8 noiembrie 2016, își continuă menirea, și își poartă pașii pe uliță de sat-simbol, unde i-au început a-i tremura inima și sufletul la gândul că pe locul unde cândva erau plăieșii lui Ștefan cel Mare, acum, oamenii își vorbesc românește doar în biserică și la școala din sat. De doi ani, de când își arată grija și solidaritatea, lucrurile s-au schimbat tare mult. Azi, se vor îmbrăca copiii în straie populare cusute pentru ei cu fir de iubire desprins din inimi de români răspândiți prin colțuri de lume și de țară. Iar el e acolo sa le vada bucuria și freamătul.

Continue Reading

Album de vorbe

Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.

Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.

Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.

Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.

Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”

Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină.  N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.

În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.

Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.

Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.

Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”

      

Continue Reading

De unde vin norii, de unde seninul?

mihai t Ultimele călătorii le-am făcut în ochii iubitului meu:

Am străbătut satele româneşti prin ei,

Am cules o rugăciune caldă de recunoştinţă,

Am văzut steagul fluturând în locuri durute,

Am mers la Ciobănuş, în cuibul lui tainic, de copil,

Am străbătut Moldova, Ardealul şi Ţara Românească,

Am cules trei flori şi am dat deoparte un melc, din calea oamenilor,

Am atins cu inima câţiva camarazi,

Am auzit  urletul lupilor dar şi Măiastra,

Am dansat ciuleandra şi căluşul,

Am gustat bucate simple şi am priponit un cal,

Am simţit cum îi cântă inima ba cu dor, ba cu jale,

Am fost prin munţi şi am pus flori la morminte,

Am mers pas la pas  şi…  am luat aminte.

Am sorbit cu el vinul, dar şi taina din el,

Am mângâiat bătrâni, dar şi-un copil măricel.

Uneori, însă, nu pot trece mai departe,

De furtuni sau de soare,

De luciri trecătoare.

Uneori ochii lui, cu albastru divin,

Nu te lasă să treci dacă nu te-nchini

Sau nu simţi mai nimic din tot ce e sfânt

Şi ce-nseamnă durerea unui neam pe pământ.

Fac popas şi mă-ntreb, gând la gând cu destinul,

DE UNDE VIN NORII, DE UNDE SENINUL?

Căci în lupta ce-o poartă omul meu, chiar şi-n ochi,

Trec istorii, trec veacuri, trec români şi trei stropi

De aghiazmă curată şi de gând îngeresc:

Te iubesc, Românie! Pentru tine, trăiesc!

mihai

Acesta e semnul către soţul meu care a făcut posibil ca acţiunea ”Români pentru români”, a cărei membru fondator este, să se întrupeze într-o direcţie clară şi demnă, cel mai bun exemplu fiind Acţiunea Doboi, despre care sper sa scriu curând şi a cărei emoţii încă mă stăpânesc. Până atunci voi insera un link către un articol scris de un om drag, pe blogul personal, un articol interviu în care Mihai Tîrnoveanu explică pe larg ce înseamnă pentru el acest lucru. Mulţumim, psi.

Sunt mândră de tine, dragul meu! Mulţumesc pentru lecţiile oferite şi călătoriile spirituale la care particip de ceva timp încoace! La cât mai multe! Articolul e scris după o temă fixă , ”De unde vin norii, de unde seninul?”, în cadrul clubului celor 12 cuvinte, pentru ”provocarea de luni”. În tabelul lui Eddie, veţi găsi şi alţi participanţi cu variantele lor.

Continue Reading