Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:
„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

Continue Reading

Catchy și povestea nr.7- femeia din umbră

Când ai două texte scrise pe aceeasi temă, unul îl trimiți la catchy. Sper să vă placă.

Fragment:

printesa„Se împiedică și căzu. Ochiurile ciorapilor săi de mătase se certară iute între ele și dezveliră un genunchi fin, ușor zdrelit. Pur și simplu, se așeză. Un copac ciudat îi era martor tăcut. N-avea să știe că e un arbore catalpa, nu auzise niciodată, în puțina sa existență, de denumiri sofisticate, doar de lucruri pe care le putea atinge. Așa funcționa ea. Caviarul îi părea o extravaganță, de exemplu. Nu gustase niciodată, în schimb. Printre puținele sale excentricități era țigara pe care n-o lăsa, nici măcar acum, când își număra paralele din pungă. Își aprinse una, cu greu, sub adierea vântului care-i tot stingea chibrit după chibrit. Avea o slăbiciune pentru cutiile cu chibrituri, pentru bețele acelea firave care îi păreau torțe dătătoare de lumină. I se cuibărise în suflet sentimentul că…(aici, continuarea)

Continue Reading

6- Lupu’-Băiatu’ în vizită la Catchy

Vă spuneam că mă cheamă Lupu? Lupu Tîrnoveanu. Nu m-a căutat nimeni, aşa că am fost adoptat. Gata, e definitiv. Am şi buletin. Suntem cam mulţi, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi stau şi eu pe aici. Mintenaş se fac doi ani. Doi ani de poveste pentru toți. Pe mine nu mă recunosc veterinarii, zic ca am întinerit și mă-ntreabă de zor: „Mă, tu eşti tu sau eşti altul?” Tare mă mai încred și rânjesc a bucurie, aşa cum fac seară de seară, de am mai primit o poreclă, „Colonelul Fasole”, cică de la rânjit fasolea dinților. Alerg și mă țin tare și, mai nou, am o bucurie imensă, căci, deşi creaţa şi blondul au zis că s-a terminat cu adusul animăluțelor acasă, de două luni am o nouă prietenă, o pisicuță născută în luna mai, anul acesta; o deşteaptă și o isteaţă, cu un botic ca un pupic, cu nume de franțuzoaică. Fifi mi-a aratat că nu sunt suficient de bătrân, că încă mai pot …restul…tot pe catchylupusor1

Continue Reading

Semnul meu cu numărul 5. Tot în Catchy.

Nu. Nu te sun. N-aș ști ce să-ți spun, n-aș ști de unde să încep, dar cel mai greu nu pot trece de acel „alo” ușor sarcastic, pe care-l ai mereu. Realizez că nu ai inflexiunea vocii dozată astfel doar pentru mine, doar că eu nu pot trece cu niciun cuvânt dincolo de ea. Nu, nu vreau să mă destăinui. Știu că o fac public mai bine decât într-o conversaţie comună. Poate părea paradoxal, dar am pierdut firul pe care-l primisem de la tine, cândva. Nu mai pot să trag din el alte ițe să împletesc povești. Te știu bine, te simt bine, eu sunt la vedere, deci nu trebuie să te mai îngrijoreze ceva, chiar dacă nu mereu ce scriu e echivalent cu ce trăiesc în prezent. Nu am cum să vreau să simt ezitări de… dezaprobări majore. Nu te mai ascunde, căci ştiu că e aşa. Am simţit de zeci de ori și..( vezi pe catchy)
Nu te sun, deşi în mine te sun zilnic, doar că tu nu-mi răspunzi…
tablou
tablou de familie. Noi facem poza.

 

Continue Reading

Catchy și cu mine la a patra poveste

De când scriu, mi-am promis că voi folosi asta să curăț de resentimente perioade ale vieții mele. Ar fi interesant să pot povesti și lucrurile amuzante, ca tânără femeie care s-a jucat și de-a amorul, și de-a seducția, doar ca, peste timp, am pierdut din efervescenta acelor clipe și poate nici nu le-as mai putea reda ușor. Curios, insa, cele cu impact deloc favorabil au ramas de parca s-au intamplat ieri. Am avut curajul sa scriu despre inca o intamplare care a durat ceva timp și in desfasurare, dar si in stand by…ca o iscoada. Nu e nici pe sfert din ce am trait, dar atunci chiar cred ca as fi cel mai curajos om, care n-ar tine cont ca lumea taxeaza slabiciunile și omul care se deschide..prea mult.
io1
„Au trecut 20 de ani de atunci și, dacă aș putea, aș aduna toate fetele tinere din lumea aceasta, le-as da oglinzi multe, le-aș pune să se privească-n ele, le-aș povesti despre cum se vede lumea la vârsta lor când pot face orice, pot îndrăzni să se lupte pentru viața lor și să nu rămână încarcerate în relații pornite în minciuni și amăgiri. Să nu aștepte să le spună cineva că sunt frumoase, să nu se emoționeze la șoapte de iubire mereu, ci să le pună radar, detector de minciuni. E ușor. Faptele vor vorbi. Să nu-și lase tinerețea amanet într-un magazin de vise, căci s-ar putea să n-o poată răscumpăra la timp și o pierd pe mărunțiș nefolositor. Și mie mi-a zdrăngănit pușculița. Mai mult a gol, decât a plin. Știu doar că peste alți douăzeci de ani, cineva își va aminti de o poveste asemănătoare, căci ele se traiesc oricum, indiferent de avertismente.
Și ce, credeați c-am scăpat ușor? Da’ de unde? Cum priveam în oglinda retrovizoare, îl zăream în spatele mașinii, dacă mă uitam pe fereastra apartamentului, vedeam ca e parcat mult timp, până se asigura că nu e nimeni cu mine. Cum ieșeam în vreun loc, apărea ca într-o întâmplare. Trei ani mi-a fost umbră, trei ani mi-a chinuit sufletul, m-a umplut de frici și am descoperit că amenințările pot fi realități și nu scenarii de film. Trei ani m-a pândit, aiurea-n tramvai, deși știam amândoi că nu mai e cale de-ntors. Dacă acum urăsc a vorbi la telefon, i se….(povestea completă aici, pe catchy)

 

Continue Reading

Catchy și povestile mele. A treia și cu păreri împărțite…

friedsrich-nitzsche1
citate.club
„Îndoiala însă se strecurase discret, ca un fir blond așezat pe reverul unui sacou negru, dansa tango cu iubirea ta, a lui, a voastră, dar simțeai pe umărul drept o prezență nouă, un fulg de inimă în plus. Purtai o stare care venea de nicăieri, ca o ispită, ca o iscoadă, ca o neliniște ce nu mai părea pasageră, ci se instala încet și sigur. Nu mai era o părere, era o constantă ca un tremur care nu voia să dispară. Te uitai în ochii lui și nu vedeai nimic nou, nimic rău, dar asta pentru că era bărbatul tău pe care ți-l doreai același, neschimbat, cu torente de iubire în ochi. Toată pentru tine, doar pentru tine. Ce dacă trecuseră anii? Unde scrie că expiră ceva? Că expiri chiar tu, ca persoană? Că cele două riduri în plus sau colăceii așezați strategic nu te-ar mai lăsa să te bucuri de privilegiul de a fi iubită?
Simți în tine orgolii: „Nu mie! Nu nouă! Nu! Eu nu vreau să iscodesc! Nu vreau să caut indicii de care m-aș lipsi bucuroasă!” Dar de ce ai fi mai specială? Doar pentru că ți-a promis că nu va face din iubirea voastră una banală? În definitiv, tu faci ceaiul dimineața, el face cafeaua, vă împărțiți sarcini, responsabilități, lucruri care obosesc, care te transformă. Nu mai ai filmul în care tu cobori din pat pentru un alt sărut înainte de acțiunea zilei, nu mai porți cu tine dorința de a nu te ști obosită, tracasată, adusă de spate de griji. Poate nu trebuia să lași toate acestea să te copleșească și să trăiești, în viața ta casnică, aceeași poveste din filmul personal, cu peliculă zgâriată doar de lacrimi de bucurie.
Ei, aș! De unde atâta concentrare? Ai avut regizor bun, dar, deși te crezi divă sau vrei să crezi ca ești diva lui, de ceva timp, tu ai devenit o actriță de mâna a doua care….( vezi mai mult aici)
Continue Reading

Catchy și poveștile mele. A doua…

manux

Dimineața mi se așeza pe palme, pe felia de unt, în cana de ceai, se întindea în toată bucătăria, amintindu-mi că o așteptasem cu nerăbdare. Toată noaptea mi se sudaseră gândurile, topind, ca într-un furnal, oțelul unor treceri de oameni cu patimă. Lumea se încrâncenase, ieri, în jurul meu, iar eu nu am putut ascunde nopții frământările ce le purtasem prin tot felul de dimensiuni. Știam că oamenii nu funcționau toți împreună, dar destinul sau încăpățânarea EI ne înghesuiseră pe toți într-o încăpere cu pretenție de living. În realitate, era o sufragerie mai generoasă nițel, dar care părea ca o sală de ședințe cu toate scaunele acelea înșirate prin colțuri.
Cum apăream, ca la o comandă sinistră, cum ghiceai o nevoie de cale întoarsă, un mic gest de respingere și dezaprobare instinctivă. Zărisem, din prima, o persoană care, de câte ori vorbea, te împingea ușor cu degetele, mai jos de umăr. Permanent te întreba ce faci și dacă refuzai vreo confesiune măruntă, îți aducea, în prim plan, toate punctele comune, toate cunoștințele și vreun amănunt care, sigur, mai trebuia despicat, deși tu uitasei, demult, întâmplările. Unde să te strecori?
Cu florile-n mână, aștepteți gazda, în speranța că…(citește aici)

 

Continue Reading

Aleea amintirilor (băiatul cu garoafe roz)

Tata avea un obicei încântător – îmi săruta mâna. De când eram micuțe, avea acel gest de o noblețe extraordinară care ne făcea să ne simțim domnișoare chiar dacă noi eram puțin mai înăltuțe decât clanța de la ușă. Ne lua ușor vârful degetelor și, atent, discret, cât o atingere de puf de păpădie, ne lumina inima și sufletul. Crescând, gestul a devenit și mai elegant, și mai maiestuos, și mai important. Ajunsesem să cred că e ceva permis doar între fiică și tată, dar, cumva, privind în jur, mi-am dat seama că  nu era chiar la îndemâna oricui.

Aveam 16 ani când m-am trezit cu un băiat cu ochi albaștri într-un interes reciproc. Ningea  și m-am pomenit cu el la ușă, aducându-mi câteva garoafe, singurele flori care se găseau în acea vreme. De atunci, iubesc garoafele și nimic nu mă va convinge că ele nu-și merită atenția mea prin tumultul exotic floral al acestor vremuri. Băiatul cu garoafele roz îi ceruse   mamei permisiunea să mă scoată la o plimbare.  Și iar încremenesc acea clipă, realizând că și atunci îmi părea ușor demodat modul lui de abordare, depistând arogant că avea o timiditate pe care și-o învingea cu fiecare cuvânt rostit. Mama, topită toată sub căldura acelor ochi de om sincer și curat, n-a stat pe gânduri și mai că mi-a făcut vânt să ies pe ușa apartamentului. Bâjbâiam toată, copleșită de (click pe link pentru o poveste delicata ca ninsoarea mea)

alee

 E a doua oară când scriu despre cel care m-a iubit fără cuvinte, căci nu am cum să uit că într-o zi de ianuarie,  când inima îmi bătea în palme, am făcut primul cadou unui tânăr bărbat, de ziua sa de naștere. Un arlechin mov, pe care l-am numit Filipache, și pe care habar nu am de ce l-am ales, dar pe care a știut să-l primească de parcă i-aș fi dăruit o poveste cu chip. O poveste cu un chip frumos, care mi-a topit neîmplinirile ce au urmat, mi-a rămas și mie, iar cuvintele de azi sunt un ultim dar făcut unor vremuri care s-au semnat într-un colț de inimă.

Păstrez în mine, însă, definitiv, cu fior duios, într-o combinație a bărbaților puternici din întâmplările mele, senzația sărutului, pe mâna mea, ca un puf de păpădie. Efemerul perfect.

sarut

Articol inscris in tema fixa ”Aleea amintirilor” despre care au mai scris și alții, găzduiți în același tabel al lui Eddie, in cadrul clubului celor 12 cuvinte.

Continue Reading

Când urletul îmi era tăcere

Un articol, alt articol, două citate, uite și vreo două scrieri motivaționale, multi îți spun cum să bei apa, când să plângi, de ce să plângi, de ce să n-o faci, pe unde să nu te apuce amocul; mai vin doi experți, trei psihologi, cinci profesori. Fiecare povestește, cum știe mai bine, ce să faci dacă pe cel de lângă tine îl ia depresia sau ce crezi tu că pare depresie, cum să depistezi că are ce n-are sau că n-are ce are.

Fantastic. Dar ce te faci când tu, acasă, chiar duci o  astfel de povară? Când deschizi ușa apartamentului – da, stiu, bine ca ai ce deschide – și cauți pisica; ți-aduci aminte că și-a luat lumea în cap de singurătate, mai rău decât ți-ai lua-o tu; cauți un semn care să te facă să reziști, să nu pui capul pe pernă mai repede decât trebuie, ca mai apoi să te trezești în mijlocul nopții numărând de câte ori ai dat greș în viața asta, de câte ori nu ți s-a legat nimic și de câte ori ai trăit din surogatele altora?!

Nu ai computer, nu ai facebook, televiziunea prin cablu îți servește fericire la pahar sub formă de siropuri de filme în care tot mai vezi ceva happy end, deși tu habar nu ai ce înseamnă ăla. Pe jos zac trei reviste. Toate îți zic:„Fugi, trăieste, îndrăznește, acceptă ce ți se oferă, ia, dă, lasă vina deoparte, scopul scuză mijloacele și o grămadă de bălării asemănătoare”. Mai suni câte un om, simți cât e de agasat de prezența ta, chiar și așa eterică. Uiți ca ai vrut să întrebi ceva; te strecori, înapoi, în angoasele tale. Ai tăi dau din umeri: „Ce să-i fac, mamă! Nu-i lipsește nimic. Serviciu are, frumoasă e, curtată la fel, tânără, deșteaptă. N-am ce să-i fac!”

Știi că spun asta și eviți să auzi aceeași replică. De fapt pe cei pe care îi eviți, cel mai mult, sunt exact cei din familia ta. Simți cum se eschiveaza fiecare. Esti …(mai mult pe catchy)

***

Nu-i nimic. Trăiesc eu și cu asta, pentru că, măcar eu știu că cel mai mare călău și judecător deopotrivă nu-ți poate fi decât conștiința. Ea e cea care îți dă deseori peste nas, mai ales când viața pare bună cu tine și te saltă puțin mai sus. Nu e cazul sa o lasi sa-și facă tot rolul, poate doar intr-atat cat sa nu te avânți prea în înalt. Si a pluti e tot o formă de zbor. Mai lin și mai asumat.

 Sa fiți iubiti și atenti la cei din jur. Va jur, depresia mea nu se vedea, o depistau doar cei ce erau căutători de umbre slabe, din vremea cand eram tăcută în mijlocul lumii, dar urlet in interiorul meu.

25  01 2016

depresie

Continue Reading

Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acest text, (din care asez doar fragmente razlete) e acum pe Catchy. Dacă-l citiți, fără modestie, veți aseza in suflet doruri și parfum cu iz de copilărie.

Acum mulți ani, într-un ianuarie nemilos, cu câteva zile înainte de ziua mea de naștere, într-un timp în care parcă se reinventaseră zăpezile de altadată, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns în satul ăla buzoian și greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile, acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obișnuită, departe de oraș şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aș putea vorbi la nesfârșit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, însă, cuprindea prea mult din ceea ce știam eu ca înseamnă zi.

Pe tataia îl chema Ion. Pe mamaia, Ioana. Doi oameni cu destine împletite strâns, mi se parea mie…..(click pe link)

Din 2014, nici tataia nu mai e. Mi-au rămas icoane în biserica sfințită a copilariei mele. Am rămas cu gânduri și recunoștința imensă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că i-am putut avea mult în viața mea ……

E ianuarie iar, e Sfântul Ion, iar candela mea arde pentru bătrânii mei dragi, și, ciudat, îmi pare că în aer se împrăștie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu răsfățuri simple. În mine, în schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sărbatorile de iarnă se încheie de Sfântul Ion. Azi am despodobit bradul și mi-am împodobit amintirile cu gând de mamaie și tataie, de Ionii mei dragi.

Continue Reading