Fă rai din ce ai!

Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

You may also like

30 de comentarii

  1. Adevarat a înviat!
    Ca de obicei postarea ta este minunata! ♥
    Atunci cand scrii despre mama ta, parca îmi luminezi sufletul! Mama mea nu mai este de mult, dar de sarbatori îi simt mereu prezenta! Am fost o rasfatata! De Craciun primeam cele mai frumoase jucarii iar de Paste cei mai frumosi pantofi de lac! Cred ca de aici mi se trage pentru ca am ramas cu o „slabiciune” la pantofii … cu cat mai multi cu atat mai bine! 🙂
    As vrea sa-ti scriu cum serbam noi aici Pastele, Craciunul, departe de traditii si obiceiuri, dar parca mai linistiti si împacati! Poate am sa fac o postare o data cu toate starile aste sufletesti prin care am trecut de aproape 30 de ani!
    Iti doresc o saptamana minunata, Adriana draga! 🙂

    1. Mereu apare in blogosfera un om cu povesti din taramuri pe care eu pot doar sa mi le imaginez. Nici nu stii ce inseamna pentru noi sa aflam cum traieste un roman, dincolo de granite, impletind ceea ce mosteneste, de la limba la traditii, cu obiceiurile locului.

      Cat despre cei care au avut mereu mai mult noroc si au fost dincolo de granita aceea a lipsurilor inerente, iar am doar admiratie si curiozitate. Aveam o prietena care se putea lauda cu fotografii desprinse parca din reviste, cu rochite perfecte, codite, cu iepurasul de Pasti, cu bradul de Craciun, in vacante pe care doar mi le inchipuiam. Iar ea ma intreba senin unde mi-s fotografiile mele din copilarie. Nu-si imagina ca aveam atat de putine si atat de ciudatele incat ma bucuram ca totuși existau cat sa stiu cum am aratat de-a lungul vremurilor. Si, culmea, nu eram ciopil sarac, ci doar cu parinti foarte tineri preocupati de alte lucruri ce pareau, in viziunea lor, importante. Gand pios catre a ta mamă, gad bun catre tine, Ella!

  2. Adevarat a Inviat! M-am regasit in povestea ta, chiar daca e diferita pe alocuri si indiferent daca ma duc la biserica sau nu stiu ca El e mereu acolo si o sa-mi poarte de grija si asta ma bucura, chiar daca acum in pragul maturitatii aleg sa fac lucrurile diferit si incerc sa-mi gasesc calea.

    1. ..tu esti exemplu in tot ce faci, in faptul ca-i creezi lui Dragos un mediu in care sa se dezvolte si sa-si gaseasca preocupari. Sunt sigura ca ti-ai gasit putere acolo unde stii tu și te admir. Numai bine, voua!

  3. am citit si chiar recitit unele fragmente si am simtit ca tare as vrea sa am si eu curajul sa pun intr o poveste toate cate au fost si cate sunt inca legat de sarbatori, familie, credinta.
    asa este, acum putem alege. si nu ar trebui nici sa ne gandim ca ne judeca altii pentru alegerile noastre.
    tocmai incepusem un articol legat de decizia de ieri vis a vis de iepuras si deruta in care ne aflam noi, ca si parinti, in ziua de azi. cuvintele tale au venit la fix, ca o completare parca a vartejului de ganduri si simtiri ce e in mine. si mai ales de intrebari pe care mi le pun.
    te imbratisez cu drag si iti doresc sa pastrezi cat mai mult timp linistea acestor zile!

    1. ..te-am citit cu atentie si stiu ca ai tot timpul din lume sa pui vietii tale hainele care i se potrivesc perfect. Schimbarile vin mereu, niciunii nu am ramas bine infipti in traditii sau dincolo de ele. Eu prefer, acum, sa ma gandesc mai putin la partea materiala și sa vad esenta sarbatorii, dar eu n-am copii, nu mi se introduce iepurasul de Pasti in ecuatie si atunci mi-e usor sa-l alung. Totuși, mereu am spus ca, indiferent cum vei face lucrurile, exteriorul și oamenii din afara vor pune indoiala in sufletul copilului, care se va intreba mereu „de ce nu și noi”

      Ei, și aici meseria de mamă iar isi spune cuvantul. Sper ca tu sa stii, măcar, ce simti și dacă faci un ou roșu doar pentru că asta e sarbatoarea sau chiar o simti, dar deja e mult prea personală afirmatia mea. Succes, Vavaly. Multumesc de trecere!

  4. Am văzut în filme că pe la americani se poartă ca celor mici să le fie citită o poveste anume în Ajunul Crăciunului. E parte din farmecul sărbătorii, e tradiţie la ei.
    Eu aş vrea ca textul ăsta să-mi fie povestea mea de Paşte şi să revin la el de câte ori simt nevoia luminii şi liniştii acestei sărbători. Mă laşi?

  5. Mereu mă umplu de durere și-mi las privirea în jos știindu-mă vinovată, dacă pot spune așa, de o parte din problemele care te-au încărcat în ultimul timp. Dacă aș fi putut alege, altfel de stări mi-aș fi dorit să-ți transmit.
    Anul acesta și eu am pregătit atipic Paștele. Am înroșit câteva ouă, atât. Am mers la biserică de am luat Lumină, am dus-o, după cum e tradiția, și la cimitir. Apoi am dorit să fiu doar singură, eu și cu gândurile mele. N-am primit pe nimeni, nu m-am dus la nimeni, n-am vorbit nici măcar cu cei din familie. Ca să nu par lipsită de respect am lăsat o mică urare pe fb, dar trebuie să recunosc că mă obosesc tare mult urările-șablon. Poate greșesc, dar m-am simțit rece și goală pe dinăuntru. Abia acum, când am citit ce ai scris despre mama ta, a început să-mi tremure inima…nici eu n-am aflat prea multe de la a mea când eram copil. Nu știu nici acum de ce, poate că nu avea răbdare cu noi, poate credea că nu vom înțelege prea multe, timp oricum știu că nu avea, de multe ori pleca la muncă când noi încă nu ne trezeam și se întorcea când picoteam de oboseală…ce să ne mai spună atunci? Mai rău este că nici eu nu-i pot transmite Teodorei decât puținul ce l-am deprins de la alții. Dar mai putem învăţa câte puțin din toate pe tot parcursul vieții…
    Hristos a Înviat, Adriana!

    1. Da, eu zic ca nu e tarziu niciodata sa impletim povestea cu ce i-a lipsit. Nico, nu neg ca tot ce ti s-a intamplat tie in anul ce a trecut m-a scuturat bine de tot, dar sa stii ca vestile rele vin tavalug de peste tot, iar eu sunt afectata oarecum pentru ca una e sa fie vorba despre cei ..mai de departe de inimă și alta e sa ii porti cu tine, astfel incat si bucuriile, si problemele sa le aduni la fel.

      Da, atipice sarbatori, dar le prefer astfel decat inconjurata de oameni cu care n-am nimic in comun. Spre aceia nu mai merg, mai bine dorm trei zile in sir.

  6. Randurile-gandurile tale m-au dus (din nou) in lumina copilarei – care a fost una fericita (a fost si vremea cand primeam cam tot ce doream) 🙂 – si m-a purtat si prin lumina tineretii – care a fost o perioada zbuciumata! 🙂 pentru ca asa am ales (poate pentru ca asa mi-e firea) 🙂
    Mama robotea si ea, de dimineata pana seara. Tata era cel care ne-a spus povesti, ne-a invatat „Ingerasul”…
    Iti multumesc pentru aceste randuri in care regasesc (si) ganduri-intrebari care poposesc si in mintea mea dar pentru care nu mai caut raspunsuri, multumindu-ma sa „ii iau pe oameni asa cum sunt” 🙂
    Iti doresc sa ai puterea de-a intampina tot ce viata iti ofera si sa fii ferita de obstacole majore. <3
    Adevarat a Inviat!

    1. Cred ca de-a lungul timpului, de la tine am primit cele mai profunde urari, asta cu obstacole majore imi suna tare bine. Ce chestie, pentru mine tata a fost asa ca o parere, prezent atat de putin in viata noastra, dar constiente, cumva, ca asa trebuia sa fie, n-am suferit niciodata.

      Da, chiar ieri am avut o surpriza neplacuta, dupa mirarea extremă de inceput, spre finalul zilei mi-am zis ca iau omul asa cum e, chiar daca decizia sa nu ma avantaja deloc. Asta e, dezamăgim reciproc, indiferent de zile, dar cata vreme au fost si ne sunt repere bune…luam totul cum vine. Te salut, Diana. Ah, si sa stii ca suntem apropiate ca varsta, bănuiam dar nu eram sigura!

  7. Adevărat a înviat! Sărbătoarea Paștelui a rămas și în amintirea mea legată de hainele noi și de pantofii de lac negru. Îi așteptam mai ceva decât cadourile de Moș Gerilă. Noi am mers mers mereu la înviere și îmi plăcea să fiu un strop din râul de lumină ce curgea spre casă. Mergeam destul de mult pe jos căci biserica era la câteva stații de casa noastră. Stingeam lumânarea de pragul de sus al casei, ne închinam și intram în casă. Anul acesta poate și din cauza accidentului de la mână care nu mi-a permis prea mult efort, am hotărât că trebuie să fac atât cât pot. Fără excese nici cu gătitul, nici cu curățenia căci venea o sărbătoare nu un taifun și nu trebuia să mă găsească, dărâmată. Cât despre cei din jurul meu, am cernut și eu. Prea multe din durerile altora mă apăsau. Nu sunt nepăsătoare dar, cred că uneori nici nu putem face prea mult pentru ei și nici ei nu așteaptă ceva de la noi. Poate vorbe bune, poate nici acelea dar sufletul tău rămâne îndurerat. Cred însă că această sărbătoare trebuie să apropie în primul rând familia și apoi ar trebui să-ți lase loc de propria regăsire.

    1. Exact. Cata vreme îi avem pe cei dragi alături, totul e liniste și bucurie. Eu am o sora cu care impart acest lucru mereu și de aici imi iau forta și esenta. N-as fi nimic fara ei. Tu ai familie numeroasa și ma bucur ca e asa. Inca o data te felicit pentru „fetita fara nume. A fost minunata și premil binemeritat. Sper ca mana iți e mai bine, te imbratisez si multumesc ca mi-ai completat amintirile, uitasem de lumanarea stinsa pe pragul usii. Eu nu fac asta, o duc in casa.

      1. Mâna merge spre vindecare. Mi-am recăpătat mult din mobilitate, mă doare încă dar cu timpul sper să fie tot mai bine. Mulțumesc, a fost o poveste scrisă din suflet pentru nepoata mea. Îmi plac tare copii și cred că de aceea mi-am dorit să scriu și pentru ei.

  8. Adevarat a Inviat!
    Sa fie doar seninul, bucuria si sanatatea in preajma ta si poate ” luptele … închipuite” se vor pierde undeva in vazduh, departe, departe. Ca daca sunt inchipuite, sunt ca un foc de paie complet nefolositor tie si celor din preajma ta!
    Imi plac reamintirile tale, am mai spus-o, pline de idei, oameni dragi si valtori sufletesti! Dar sper sa ramana si o mica incinta a sufletului, in care sa se adune clipele prezente, ca uneori acestea cred ca sunt mai importante, cumva…
    Iti urez, cu drag, o primavara frumoasa tie si dragilor tai! 🙂

    1. Cuvintele tale le-am purtat minute in sir in mine, după ce le-am citit. Eu nu as scrie despre prezent prea mult, as scrie despre trecut pentru ca pe acela il uit, nu mi l-am amintit niciodata pana sa incep a scrie, pentru ca prezentul mi-l traiesc și parca-l scriu pe viu. Sunt omul care chiar fugea de toate amintirile din spate pentru ca daca le dau haine noi, pot spune insa..ca nu toate au fost bune. In special, anii de la 20 plus, ar fi minunat de pus in cuvinte, pentru ca am fost mereu singura si cu multe intamplari la activ. Culmea e ca de acolo ..scot putin si rar, si impletit din povestea mea in a altuia. Sunt convinsa ca prezentul e cel care conteaza, pot spune asta cu tot ce traiesc. Multumesc, Suzana, pentru tot. Zi faina si tie!

  9. Îmi amintesc cu plăcere sărbătorile-n familie. Mă rog, până pe la 17 ani când începeam să-mi dau seama, încî naivă că fericirea nu-i ceea ce pare și că daca o simt numai eu nu e reală.
    Tata nu prea mergea la biserică. Era ca un roboțel purtat de mama în privința asta. Știi tu, oraș mic, smerenie multă la suprafață (deja se sfțrșiste epoca Ceausescu). Dar mama era și este cu adevărat credincioasă. Tinea însă mult la dogme si noi nu prea le suportam. Cu timpul din fericire ea s-a mulat dupa mine a devenit mai relaxata si mai toleranta, a înteles că nu trebuie să astepte de la alții săsimtă la fel.
    Dar tare frumoase sărbători aveam și ea era pionul principal
    Uite, și anul ăsta mi-a făcut friptură de miel. Eu mănânc cu poftă si cu drag mielul pregătit de ea o dată pe an. Si ouăle roșii.
    Sunt tradiții pe care aș vrea să nu le pierdem niciodata!
    Adevărat a inviat!

    1. Hapi, că te iubesc, pretuiesc și te admir știi deja. Tu vorbesti atat de clar despre cum e sa pastrezi in tine originile, traditiile, credinta și in acelasi timp sa intelegi si sa te mulezi după ceea ce traieste celălalt de langa tine. P e tine chiar te provoaca viata, ti-a dat mereu extreme – mamă care tinea la dogme, iubit dintr-un alt cult și tu care ai stiut perfect sa iei ceea ce iți e de folos, ba sa-i faci si pe ceilalti sa inteleaga asta.

      Te-am tot citit in ultima vreme si o voi face mereu cu drag, dar ultima ta fraza pe care ai scris-o aici , sunt traditii pe care as vrea sa nu le pierdem niciodata” …este definitorie tie. Tu chiar poti muta muntii din loc. Mult succes in tot ce faci, iți doresc sa fii bine mereu. Multumesc de trecere!

  10. Realul e un mix de bine si rau. De este si a fost, dar si de a fi. Cand imi e greu ma cuibaresc in bucatica mea de Rai pe Pamant. Bucatica mea de Rai aici pe pamant e plamadita din Iubirea de Sus, vocile, zambetele si bucuriile celor dragi de aproape sau departe, din real sau virtual si din iubirea lor. Binele lor mi-e deajuns pentru a fi fericita. Te imbratisez cu drag.

    1. Binele lor imi e de ajuns sa fiu fericita. Cati oameni crezi tu ca pot afirma asta? Sau cati ar simti? Tu chiar ai bucatica ta de rai pentru ca au fost oameni buni in jur care sa ti-o arate. Te imbratisez si eu, sa stii ca m-au scuturat putin cuvintele tale, mai ales dupa ziua de ieri. Pup cu drag.

  11. V-am rasfoit putin blogul si da,tare mi-a mai placut modalitatea fascinanta de a va expune gandurile cele mai de pret aici,intr-un coltisor vizibil oricarui trecator ce poposeste la fantana unui suflet pentru a se mai racori.Ah,si ce m-am racorit printre randurile scrise cu atata ardoare!

    1. Mulțumesc tare mult pentru aprecieri. Presupun că Diana cu ale ei iluzii pe straduțe te-a adus aici, iar eu nu pot decat sa ma bucur si sa sper ca vei reveni cu drag…. prin simplitatea gandurilor mele scrise. Te imbratisez.

Lasă un răspuns