Mărgăritare pentru EI

Nuntă în Cer și lacrimi pe pământ

20 iulie 20171 noiembrie 2017 Adriana

Nunta in Cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers.

În satul meu, azi, e doliu. Lumea merge la biserica de Sfantul Ilie cu fruntea plecata si ochii cerniti. Soaptele se ascund pe buze. Stiu ca se privesc complice, cu gandul spre familia greu incercata. Stiu ca multi dintre cei garboviti si de griji, si de ani, si de uitare, se intreaba de ce nu a tinut Dumnezeu randul și de ce a lasat sa se intample teribilul accident. Spunem mereu ca cei de la sat se satura de munca si migreaza spre oras. In satul nostru cei tineri raman si muncesc pamantul. Din greu, cu ce stiu, cu ce au. Li se strica uneltele, masinariile, pana cand iși iau tributul de sange si ne amintesc noua, celor ramasi, ca viata nu e alba-neagra. Nu totdeauna scapi dintr-o situatie periculoasa, chiar daca ai scapat de zeci de ori.

In satul meu o mireasa a ramas fara mirele său, o mamă și-a pierdut fiul cel harnic si frumos, un tată….mințile. Si noi ni le-am pierdut….puțin. Avem in schimb lacrimi si mâini frânte. Ciudă si neputință. Suntem copleșiți.

In satul meu e doliu azi, dar nu stiu de ce, de data asta simt ca acest lucru va indurera mult timp lumea. Poate ca prea a sfarsit tragic, poate ca se simte ca pamantul si-a luat tributul. Azi, campul e cel mai ocolit loc. Nenorocirea, insa, s-a produs. Nimic nu mai se poate schimba. Drum fără întoarcere. Pe unii acest lucru îi va înrăi, altora le va potoli patimile și furiile cuvintelor. El va ramane amintirie vie, durere nepotolită.

Nunta in cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers. Dumnezeu sa te odihneasca, copil frumos!

Nuntă în cer și lacrimi pe pământ, mai bine era era nuntă pe pământ și lacrimi în cer

Mărgăritar-catchy

Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

2 iunie 20172 noiembrie 2017 Adriana22 comentarii

Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii:

De când mă plimb pe facebook, în zile cu încărcătură colectivă, evit oamenii cărora li se pare imbecilitate și ipocrizie faptul că ne căutăm puncte de legatură. Eu am învațat că am, fix, restul zilelor pentru gândurile ce nu se așază perfect în matcă, întrucât nu cred ca am avut toți numai amintiri perfecte sau trăiri înălțătoare, ori exemple care să umbrească imaginile care ies la suprafață. Si totuși, ca o amnezică asumată, remarc că, din tot greul copilăriei, căci despre ea e vorba deși putea fi la fel ..despre 1 decembrie, de exemplu, eu am rămas cu zâmbet pe față doar când mi-o amintesc pe sor’mea, pe la vreo doi anișori, pocind cuvinte, îmbrăcată într-un maieuț de-al meu, în care înnota perfect. Am rămas cu chematul la masă..unde, miraculos, eram patru în jurul ei, nu mâncam pe rând si pe pofte; am păstrat imaginile cu părul negru al celor ce atunci nu imi erau icoane.

Da, uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii…

Lumea e imperfectă, dar n-aș vrea-o altfel. E frumoasă așa pestriță, pistruiată, cu petice pe genunchi și cu coatele ei ascuțite, mereu pregatită să arate doar ce doreste. Oare cum e lumea–copil? Toată. Adunată, așa, într-un puzzle greu de asamblat, poate nedus niciodată într-o imagine perfectă. Ce ai pune tu acolo? Ce bucatică din tine? Eu tocmai v-am spus. În plus, am văzut cele mai frumoase și inedite fotografii din copilaria prietenilor mei și a ne-prietenilor și deja am jumătate din figurinele ce s-ar putea încropi într-o fotografie unică – cea a fericirii și inocenței. Ba, as adauga si un fond muzical:

Noi suntem ciupercuțe

Mititele si dragute

În ploaie noi iesim

Și mult ne veselim

(Așa cânta sora mea pe când nu avea nici doi anișori, cum spuneam mai sus.)

Prezentul e cu imagini trecute, pentru mine, căci nu am copii. Altii au, sunt și cei care au degeaba, pe unii nu-i intereseaza nefericirea altora dintr-o copilărie nu tocmai roz, dar sunt și acei care fac câte ceva și mai mereu sunt suspectați ….nu doar de intentii bune.

Lumea va vedea ce va dori, mereu, mereu.

Am crescut prea repede, vă asigur. Singurul lucru învățat bine e să ma bucur de ce am avut și am. Lângă noi stă neprevăzutul, la fel de hidos ca toate nedreptățile lumii.

Asa că sunt uneori punct, lângă punct, lângă punct, cât să facem legaturi între toți cei care chiar simt dar și atunci când datele problemelor nu sunt totdeauna perfecte. Și mereu voi adăuga amănunte noi, lucruri care aparent seamănă între ele, dar au un parfum anume căci:

„Nu cred că există om să nu adune în categoria „amintiri din copilărie” întâmplări demne de dus până colo… peste timp, când viața nu va mai părea mereu un nor plutitor cu vise ce se pot îndeplini. Clar, am și eu câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine, mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină.

Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri” de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i despre verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime la gândul fiecărui pas făcut fără mine; nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt… nu gătesc pentru copilul meu.

Copilăria de acum e un basm SF la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd. Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul său, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, gârlă nisipoasă, căldură sufocantă, Crivăț, de chirpici, de găini, vaci şi (mai mult aici)

Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

Fă rai din ce ai!

18 aprilie 201718 aprilie 2017 Adriana30 comentarii

Hristos a înviat!

Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.

Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.

Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată. Înroșesc ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.

Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară. Mă învălui cu iubire, voie bună din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:

Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..

Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă, mereu, că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile. De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.

La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.

Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.

La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile, flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.

Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.

La Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.

La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme. Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.

Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.

Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu. Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.

Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.

Sărbătorile îmi sunt mereu cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel, nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..

Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.

Adevărat a înviat!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Poveste de primăvară, de acasă, din Noua, cartierul anotimpurilor mele speciale

23 noiembrie 20162 martie 2017 Adriana7 comentarii

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebună zi. Avusesem ședință cu părinții. Inutilă pentru mine. Ce mai putea să spună învățătoarea în plus? Că sunt, parcă, un pic mai absentă ca de obicei? Că mă exteriorizez greu și că rămân în bancă chiar și când se sună pentru pauză? Sau ca nu prea am prietene? Și ce? Mă obișnuisem. Nu știam ce înseamnă cuvântul popularitate, dar înțelegeam perfect, din jurul meu, cum e să te iubească toți doar pentru că te-ai născut asortată cu zâmbet și inimă bună. Și nu, nu despre mine e vorba. Viorica, a mea colegă, suplinea cu chipul ei drăgălaș și ochișorii albaștri tot ce n-aș fi putut da vreodată, natural. Eu habar nu aveam ce să le zic fetelor, nu-mi plăcea să joc elastic pentru că eram o împiedicată, iar pe fața mea era mai mult politețe decât entuziasm. Stăteam pironită cu ochii în vreo carte rătăcită pe bancă. Îmi era suficient ce aveam pentru că altfel nu știam a fi. Nu era timp de drame, de invidii, de socializări forțate. Oamenii mari, însă, dincolo de responsabilități, mai încercau să ia pulsul societății și, pentru că aveau puține momente în care se întâlneau organizat, îndrăzneau să facă, dintr-o banală ședință cu părinții, o reușită socială.

În seara aceea, tânăra noastră învatatoare, ce nu împlinise încă 20 de ani și care ne preluase cu un an în urmă, se dăduse peste cap sa facă un eveniment din această reuniune. Împușca doi iepuri. Zicea, în două vorbe, ce credea că e important despre copii și le sărbătorea pe mame. Discret, la o prajitură cu frișcă, în clasă. Da, da, credeți că vorbesc acum despre lucruri obișnuite, nu? Așa ar fi fost, dacă școala nu s-ar fi aflat într-unul din marile cartiere muncitorești, în care cuvântul „cofetărie” însemna o încăpere ciudată, într-un complex comercial, unde zăceau niște bomboane „amandine” pudrate cu cacao și, din când în când, niște alune trase în ciocolată. Despre prăjituri nici nu știu ce să spun – or fi fost, dar eu nu-mi amintesc ceva savuros și comestibil. Prăjiturile bune se mâncau în alte locuri și nu mereu le găseai la discreție. Așa că se apela la „pile”. Ne ofensăm, acum, că trăim vremuri incerte, cu șpăgi, cu umilințe diverse, dar mă revolt teribil când se uită faptul că pentru o prăjitură bună trebuia să te ploconești la Casa de Comenzi de la Aro-Hotel, de exemplu. Darămite să faci rost de vreo treizeci de bucăți. Tata, însă, și-a pus toate armele din dotare în funcțiune și cum o fi dres, cum o fi făcut, nu știu, dar a adus, victorios, acasă, un trofeu frișcuit. Era o mare de prajituri la noi în cămară, numai bune de îndulcit spiritele unor mame cu griji și cu poveri bănuite doar privindu-le fețele sau umerii adunați de atâta încordare.

Erau rare astfel de șuete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam în jurul școlii, dar știu că a fost un moment când învațătoarea m-a trimis acasă, după tata, probabil să ajute la debarasat sau să-i mulțumească personal, nu-mi amintesc bine; rețin numai bucuria și zâmbetul mulțumit al femeilor care se aflau în acea încăpere. Scoală era impropriu spus cladirii în care am primit educație timp de doi ani de zile. Se închiriaseră niște camere largi într-un bloc ce apartinea de un trust de construcții. Oricum, păreau săli de clasă si nu erau decat pentru ciclul primar, restul de copii, mai mari, deplasându-se un pic mai departe, într-o școala ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier. Acolo mi se părea mie că nu pot învăța decât cei norocoși, căci se dusese vestea că fiecare cadru didactic e ales pe sprânceană astfel încât nu era elev să nu fi reușit, mai departe, să izbândească doar cu ce învățaseră acolo. Mereu oftam când mă gândeam la șansa lor.

Noi ne aflam în partea în care se construia, încă, în anii 80, plină de macarale, buldozăre și blocuri începute ici-colea. Ca tot Brasovul și cartierul ăsta avea o parte veche, cu băștinașii locului – familii intregi ce-și duceau numele din generație în generatie, care aveau povești ametitoare și unice, tradiții și care cunoșteau locurile din zonă cu tot cu legende și cu formele lor sălbatice. La mine nu ajunseseră decât vorbe precum Căciula, unde era un loc în care se bea bere și se făceau serbări câmpenești, Fântâna Hoților, Poiana Soarelui, dar erau troițe și drumuri forestiere cu nume doar de ei știute. Zona fusese un vis, sălbăticie și frumusețe la limita traiului în simbioză om-natură, subjugați de măreția pădurilor, domesticit cu aerul cuminte al caselor de vis. Trăiau, de când se știau, în comuniune cu ursul, cu lupii și cu viețuitoare ce mereu îndrăzneau să înainteze spre ulițele bătute de picior de om. Paradoxal, tot aici s-a făcut o zonă împrejmuită unde s-au adunat animale fel de fel, pe care le-am vizitat de atâtea ori încât ajunsesem să cunosc descrierile de pe tăblițe pe de rost, deși nu întotdeauna în cuști și colivii mai trăiau exemplarele respective. În partea zgomotoasă a șoselelor, dincolo de Ștrand, erau „coliviile” pentru oamenii veniți, din toate părțile țării, la marea industrializare, pentru care era nevoie de forță de muncă. Acum, brusc, deveniserăm brașoveni, mai ales noi, cei mici care avusesem bafta să ne naștem la poalele pădurii și să primim pecete cu miros de brad.

M-am mândrit mereu cu emblema asta verde și cu paradisul aerului curat, pe care nu-l meritam pe deplin, pentru că nu o dată m-am lovit de preconcepții și de strâmbăturile din nas ale celor care locuiau în zonele cu ștaif ale orașului meu de smarald și nu ripostam ci încasam senină cuvinte fără ecou. Era, fără îndoială, destul de departe de centru, iar diversitatea asta muncitorească, la care mai adăugau vreo două zvonuri haiducești, făcea lumea să fugă mâncând pământul, doar la auzul numelui. Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunțuri cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se părea raiul, așa ca nu pricepeam de ce…..”exclus Noua”. Îmi făceam, în gând, o idee cum că, aici, nu mai trebuiau sa vina altii si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare între noi, încât ne vom da „buna ziua” fara sa ne stim numele. Nu a fost așa. Cartierul s-a mărit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun – natura super generoasă. Arată ca o stațiune din care mulți nu au plecat nici dacă au avut de ce și cum s-o facă. La atâția ani de când am primit găzduire sub o altă pădure a Brașovului, încă foșnesc în mine doruri și nostalgii, încă se ascund prin mine chipuri de oameni dragi și întâmplări memorabile și încă mă plimb pe margini de lac – plin de alge, fericită și încrezătoare că am trăit acolo unde meritam.

Dar să mă întorc la seara mea de martie. Am plecat, în fugă, spre blocul unde locuiam. Era deja întuneric beznă; mirosea a primăvară, a praf și a carbid, a noapte, a ceapă prăjită din vecini și a clătite; eram pătrunsă de entuziasmul care răsuna din sala de clasă, dar mai ales eram inundată de zâmbetul fericit al mamei care parcă se simțea victorioasă în reușita inedită, ce îi adusese numele pe buzele tuturor. Și, desi cunosteam fiecare pietricică de pe drumul cel băteam zilnic, dus si întors, am căzut fulgerător într-o groapă adâncă, de n-am avut vreme nici să scot un sunet, atât de surprinsă eram de cascadoria mea. Hăul în care mă aflam era parte din santierul de care vă vorbeam și, măcar teoretic, am realizat că nu avusesem ce căuta pe acolo, că în euforia mea am calculat greșit pașii, drumul, am numărat aiurea reperele. Practic, mă mâncase groapa cu totul. Beznă, frig, teama, frica de ce aveam să pățesc când mă vor vedea ai mei – mai mare ca toate, de altfel; ba aveam și o durere surdă în umarul drept care-mi sugera, discret, că intrasem în belele mari; toate la un loc erau de-a valma, in mintea mea și-mi strigau la reproșuri surde cărora nu le răspundeam în niciun fel.

Nu avusesem timp sa ma gandesc nici, măcar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru că, în cascadoria neprevăzută, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier-beton, uitată în râpa groazei. Bine ca a fost doar atât, mă gândesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuță ranita au facut ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra găurii negre și să mă roage sa întind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram în transă și poate doar îngerul meu pazitor m-a facut sa-mi ridic mâinile, cu o putere neînțeleasă, într-o zvâcnire fermecată a trupului meu tulburat de incident.

Omul m-a adus la suprafață. Aveam un umăr luxat, fapt ce aveam să-l aflu mai târziu, dar în momentul ăla ma bucuram doar ca simt iar pământul întreg sub picioare si ca vad chiar si umbrele serii. Întunericul acela, scurt, apăsator și rece, cu miros de carbid, l-am purtat cu mine, multă vreme, în amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam să mai simt asta de câteva ori în viață, dupa aceasta întâmplare, semn că nu totdeauna negrul nopții e drum fără întoarcere. Omul s-a depărtat dupa ce l-am convins ca cel ce se vede, la 50 de metri, e chiar blocul în care locuiam.

Am făcut câțiva pași și am întâlnit o fată veselă, cu o minge, care ma chema, rugător, să ne jucăm volei, amandouă.

–Camelia, încetează, cred că mi-am rupt mâna, trebuie să dau de tata, mor de durere!, încercam să bâigui coerent, dar destul de neconvingător.

Ea nu mă auzea. Insista aiurea, în disperarea aia copilărească de a mai prinde o oră de joacă primăvăratică, si, parcă, nici lacrimile, ce aproape că mi se iveau în ochi, nu părea să le zarească. M-am îndepărtat bombănind, ca pentru mine, fără s-o condamn. Realitatea era a ei, eu făceam parte din ireal.

– Tu n-auzi? Mi-am rupt mîna!, șopteam într-una deși nimeni nu mai era în jurul meu.

De nicaieri, parcă din tunelul timpului, exact lângă mine, stătea tata, cu părul lui creț, cămașa lui cu flori și încruntarea sa emblematică:

-Pot să știu și eu de unde vii?, ma întrebă el pe ton răstit, ferm, dar din ce în ce mai cald, bănuind cu ochii inimii că nu eram tocmai în regulă.

–Și, de ce te ții de mână, fata tatei?, își armoniză el vocea încercând să mă scape de tremurul nefiresc care mă apucase, luându-mă încet de după umeri și îndreptându-mă spre sanctuarul nostru în care dispăreau cu trei zâmbete și două mângâieri toate tulburările pământului.

Primăvara aceea a fost ultima petrecută printre blocuri în construcție. Ne-am mutat în școală nouă și alte amintiri s-au așezat în sufletul meu care explora viața tânără într-un cartier cu nume predestinat de pasăre Phoenix – Noua.

N-am avut un cadou prea frumos pentru mama, în acea zi. Șase săptămâni am stat legată cu mâna lângă trup, ca într-o simbioză totală. Era dreapta. M-am refăcut si-am punctat o poveste în cartea experiențelor mele. 30 de ani am trăit în acest loc pe unde încă văd pașii părinților mei tineri, de unde mai răsună vești cu nume cunoscute și îmi mai plimb amintiri rătăcite și fără importanță, care se strâng ciorchine cât să nu uiți că morala stă și în lucruri aparent banale.

In urma cu ceva timp, mi-am fracturat glezna stângă; iar accidentul stupid mi-a adus o nevoie de contabilizare a incidentelor nefirești, bifând, pe lângă cascadoria de la cei 10 ani ai mei, o lume care, culmea, atunci era în construcție, iar acum deja pare sumbră și demolabilă pe alocuri. Coliviile de beton rezistă tumultului, deși unele dintre ele au aer trist și poartă amprenta degradărilor de tot felul.

Nu știu de ce, însă, vreau să cred ca există o morală în toate acestea, ca și când mi se arată că și lucrurile neplăcute au o rezolvare ușoară, și că pot exista povești mult mai dureroase de atât, fără happy-end, așa cum sunt multe din întâmplările vieții, care se rezolvă fără, însă, să înțelegi de ce a trebuit să treci prin etapa respectivă. Azi, mi-e dor de Noua și de părinții mei tineri, de tata și copacii de pe cămașa lui preferată și de mama cea cu zâmbetul așezat în colț de inimă fericită! Azi, în sumbrul zilei, cineva mi-a readus muze pierdute prin îndeletniciri de toamnă cu miros de sărbătoare de 1 Decembrie. Ne pregătim și de Moș Nicolae pentru cei care, cred, nici nu știu de așa ceva, dar asta e altă poveste. Eu de Moș Nicolae primeam portocale si băț magic, împodobit cu mâțișori…, tot acasă, tot în Noua.

noua1