Născută-n ianuarie

Nu-mi ninge azi și tu zâmbești aparte,
Pe streșini ne pândesc flori de lumini,
Nu ninge-n mine nici cu ziuă, nici cu noapte,
Dar fulguiesc eu însămi prin senin.

Îmi troienește, cât un bob zăbavă,
O urmă de amurg nebotezat,
Din timpul osândit ar vrea să piardă
Albitul semn că-n ierni m-am vindecat;

Și-n ghețuri mă strecor, la mine acasă;
Ce vină am că iarna mi-e destin?
Într-un ianuarie m-am întrupat, visând zăpadă
Și ning și-n iulii, de te-ngheț puțin

Când ochii mei sticlesc a nebunie
Și inima se strânge-n neplăceri,
De vrei să nu rămânem în robie,
De ninsul meu e bine să te temi!

N-am ajutoare la deszăpezire,
Riscăm pe umbre-n suflet să adun ninsori,
De când m-am pricopsit cu albe fire,
N-am nici răbdare să topesc mirări.

Tu râzi, știind, de la-nceput, de-alint și ghiață,
Topești o iarnă, într-o dimineață,
Iar de pui mângâiere-n gest albit,
Un cocktail, de la rece, mi-ai servit!

Căci firea poate fi oricât de aspră
De-i însorești destinul, se dezgheață!

 

Din ciclul ,,pot scrie și de dragoste și-amor”

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Din anii mei tineri

Din anii mei tineri pleacă oameni tineri.
De tot.
În veșnicii,
În Lumină,
În grija lui Dumnezeu.

Dacă mă gândesc bine, poate nici ei nu sunt așa de tineri,
Poate nici eu.
Doar pletele mele mai păcălesc, câteodată.
Și cuvintele.

Din anii mei tineri încep a se destrama, pe alocuri, dantele cu întâmplări și chipuri,
iar golul acela nu mai poate fi reparat cu nimic.

Într-o ceașcă de portelan, cât un mosor, mi-am pus puțină cafea.
O înghit, încet, cu lacrimi uscate și un surâs nepotrivit.

Ce sa fac daca anii mei tineri au gust de cafea, iar eu vad zâmbetul senin al unora ce s-au grăbit sa duca aroma ei și în ceruri?

Dar parca ieri, o împărțeam la o terasă!

Anii mei tineri mă iau în brațe și mă țin strâns. Să nu uit ce frumoși sunt …încă.

Nu sunt tristă, doar tulburată. Mie, oricum, la numărătoare, îmi apar toți, și oameni, și ani..

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mi-e plină viata de certitudine in momente incerte, asa că eu am uitat de asteptari şi vise; umblu cu pasi mici, pe varful picioarelor, sa nu tulbur nămetii zăpezilor închipuite, că de mă prinde această avalanşă..depresivă ies in prag de primăvară şi nu e tocmai bine. Ieri și azi am primit cateva neasteptate de astea, de m-au troienit nitel şi mi-au înghețat lacrimile de ciudă. Se amestecă ploaia cu zăpada așa cum se amestecă dușii cu rămașii, de par toți pe pământ, însă prelinși in suflete plânse.

Pentru mine, azi, e zi de sărbătoare și totuși, un ochi râde și unul plânge, când, din anii mei tineri, pleacă oameni tineri, cum vă spun ades!

Îmi imaginez, și eu, că se plimba toți pe un nor și ne trimit semne că au ajuns cu bine. Dar cine poate ști?

 

 

Niciodată nu veți ști când…

 

Pe tavanul iubirii cineva a desenat un chip.
Mulți s-au chinuit să-l descifreze,
Să decripteze harta semnelor lăsate discret,
Ca și când în locul frunții era Steaua Polară,
Ochii erau frunze încremenite în nemișcare,
Nasul ar fi fost puntea dintre minte și inimă,
Gura un vulcan ce erupe,
Iar pomeții munți de sare, ce sticleau în nesfărșire.


Doar tu, ți-ai pus palma, atent, lângă, și ai cules totul, rotund și perfect, într-un cerc.
L-ai rostogolit și l-ai pastrat pe inelar, șoptindu-mi, că oricum m-ar zugravi Dumnezeu, m-ai recunoaște după semnul din frunte.
Langa Steaua Polara niciun reper nu se pierde, ci se redescoperă….cu inima, suspendând secundele în iubiri eterne.
Apoi, ai făcut tu ce ai făcut și m-ai ascuns într-un poem, apoi într-o fotografie de ocazie, fără ramă, sau îngalbeniri de timp, fără zimți sau contur clar.
Conturul era in inima ta.

Azi, am uitat de frig căci ai topit zăpezile nesfarșite în ape vii ce mă hrănesc, în ploaie de mărgăritare, dezvelind astfel un zâmbet curat pe care să-l ofer oamenilor. Aveti răbdare, daca nimeni nu v-a cules din tablouri pictate de altii, sigur o va face cineva. Insa niciodata nu veți ști când..

*din ciclul – Momente cu tine