Păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă

25 septembrie 201825 septembrie 2018 Adriana6 comentarii

Îmi tace vântu-n mintea mea,
nu bate nici măcar o geană,
te-ai întomnat în palma mea
și nici măcar nu era toamnă.

Îmi tace inima în alb
de teama unor reci fiori,
și-n mine cioburile cad,
să mă adun întreagă-n zori.

Îmi tac poveștile cu tâlc,
se înnorează pe a mea frunte,
tu te retragi într-un cuvânt
și-acela plouă amănunte;

Și cum mă zbat eu în tăceri,
mai șușotesc, că nu-s cuminte,
și soaptele îmi par averi
pe joc de soartă risipite.

Mă port cu tine ca-ntr-un film,
cu subtitrare pe îndelete,
noi nici actori nu știm să fim,
dar ne simțim niște vedete.

Avem nevoie doar de-o toamnă
și un covor de frunze moi,
cu roșu vom calca în goană
și spectatori vom fi tot noi;

Și vom tăcea că prea ni-s mute
și jurăminte și iubiri,
și va ploua peste cuvinte
și vom rămâne amintiri.

Nu mă privi; ai mâna stângă
plină de frunze ca trofeu,
păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă,
și ce păcat că frunza-s eu…

18 septembrie, Brașov

În colțul cerului, departe..

22 mai 201721 noiembrie 2017 Adriana8 comentarii

În coltul cerului, departe,
sub Carul mare, mai la stanga
unde doar norii-s flori de noapte
și luna șade ca nătânga,
sub furii și amestec cald
de mici materii nestiute,
s-au dus și dorurile mele
spre Dumnezeu, să mi le asculte.

S-au ratacit printr-o furtună,
apoi nu stiu cum de-au ajuns
pe Marte cu escala-n Lună
și tot nu le era de-ajuns.
Au ratacit pe o cometa,
au prins și fulgere și arderi,
și s-au intors cu o racheta,
și-acuma dorm in mine toate.

–Păi, ce-ati facut, cu atata zarva
și forfota, și drum, si zbor?
La Dumnezeu aveam eu treaba,
să-mi decripteze dor cu dor.
Din margine de suflet simplu,
Se scutura de somn un gand,
–Pai, noi am fost, de-am tinut rândul
Dar ne-a trimis iar pe pământ,

Fara raspunsuri uimitoare
Sau descifrari de tâlc mocnit
De porti in tine dor ce doare
Porti focul viu care a trait
In fiecare imbratisare,
In orisice oftat prelung,
De ce sa pierzi ce-n tine apare
Precum o candelă de vânt?

Iubeste-ți dorurile toate
Caci sunt doar urme adevarate!

Azi am dor cu nume sfânt

Și-n candelă nu arde..vânt…

Mărgăritare versificate

Platoșă, ciur, barcă, pietre

7 februarie 20172 martie 2017 Adriana12 comentarii

Din cuvintele de ieri aș face o platoșă,
Din cele spuse oricui, așa fără cap și gând bun, un ciur;
Din cuvintele de mâine aș construi o barcă;
Pe cele de acum, ale altora sau ale mele,…le-aș preface în pietre.

Azi …mi-am pus platoșa, am luat ciurul, m-am urcat în barcă și am aruncat pietrele. Una câte una. Am făcut cu unele cercuri unduitoare pe luciul apei dătătoare de viață, așa cum alții au lăsat în mine vibrație bună și ecou prelung. Altele s-au scufundat rapid, exact cum au venit, pe negândite. Prea grele pentru a da altceva decât amărăciune. Unele au rămas pe mal, căci mai aveau nevoie câțiva de ele. Erau fermecate.

Eu am rămas cu platoșa, crezând că dacă vor mai arunca și alții cu pietre, nu mă vor atinge. Am uitat că mai bine le făceam vâsle, să pot ieși la liman, dar cine se mai gândea la asta când altceva părea important?
Păream precaută, dar m-am trezit cu un ciur, c-o platoșă și-o barcă. Si nicio piatră.

Cam greu să răzbat, cam greu să ajung la mal cu armele alese!
Ce să faci cu ciurul? Să cerni vorbele, tainele și alegerile oamenilor?
Iar barca? Cine te-ar trage la mal sau cât ai crede în vântul salvator?

Dar nu mai era chip să schimb nimic.
Platoșă, ciur, barcă, pietre. Alegeri..gata făcute.
Să aștept sau să acționez? Dar cum?
În ce mod aș ajunge măcar acolo unde mă aflam?
Vraja apei îmi era străină, dar nu și cea a nopții.
Am primit în sită praf de stele, de au rămas, după ce le-am cernut, pietre aurii.

Unele dintre cuvintele lumii se duc în neant, se auresc, sclipesc și se reîntorc la noi frumoase și pline, gata sa ne fie de folos.

Vântul a dus barca în loc sigur, de unde puteam să debarc linștită, semn că mâinele poate fi cu speranță și izbândă.
Platoșa nu mi-a folosit la nimic, aparent, deși mi-a ținut de cald și m-a ferit să nu mă rănesc în vârtejul cunoașterii. Tot în plin m-a atins ce era de atins.

Am coborât pe pământ, cu pietrele aurite în ciur – prezentul meu cu bune și rele – , priponind bine barca acelui mâine cu vânt de luptă, preschimbând platoșa trecutului într-o haină de care mi-e drag, dar nu mă mai încape, dar o pun ca piesă dragă în muzeul sfânt al vieții.

Nu știu dacă alegerile mele au fost bizare, dar știu că mi-au fost mie și doar mie lumină și că m-au dus acolo unde nici cu gândul n-aș fi îndrăznit a o face.

Voi ați fost parte din vântul bun. Cei care dau furtuni sufletului sunt pietre pe fundul lacului sau praf stelar, căci niciodată nu se știe când realizezi că acel grăunte de neplăcere va fi o revelație..cândva și va deveni piatră aurită.

Să fiți ce vreți! Eu le port pe ale mele – ciur, platoșă, barcă și piatră!

Mărgăritare versificate

Vină albă, porți negre, înmugurire a cântec nou

10 iunie 201314 octombrie 2017 Adriana7 comentarii

Porţi negre deschise
De vântul păcatului alb,
Nevinovat,
Prin taina amatoare
Pe care o poartă,
Din tine, asumat,
Chiar fără clipe oarbe,
Şi fără ca să ştii,
Îți poartă, încet, pașii spre ele,

deşi…

Păcatul tău te îmbracă,
Nu e nici gri,
Nici slut,
Are cunună albă
Al gândului pierdut
La porţi deschise, negre,
Prin care nu poţi trece,

şi..

De-i alb păcatul,
De e poarta neagră,
De-i vina-ntunecată
Sau taina este grea,
Adună-ţi inima
Şi poart-o
Cu liniștea ce vine,
Din ziua ce rămâne

După ea,

căci…

Nici portile, nici gândul,

Nici tulburări de suflet,

Nu poate să te-oprească

Să-nmuguresti a cântec..

…nou!

În coltul cerului, departe, sub Carul mare, mai la stanga unde doar norii-s flori de noapte și luna șade ca nătânga, sub furii și amestec cald de mici materii nestiute, s-au dus și dorurile mele spre Dumnezeu, să mi le asculte.

S-au ratacit printr-o furtună, apoi nu stiu cum de-au ajuns pe Marte cu escala-n Lună și tot nu le era de-ajuns. Au ratacit pe o cometa, au prins și fulgere și arderi, și s-au intors cu o racheta, și-acuma dorm in mine toate.

–Păi, ce-ati facut, cu atata zarva și forfota, și drum, si zbor? La Dumnezeu aveam eu treaba, să-mi decripteze dor cu dor. Din margine de suflet simplu, Se scutura de somn un gand, –Pai, noi am fost, de-am tinut rândul Dar ne-a trimis iar pe pământ,

Fara raspunsuri uimitoare Sau descifrari de tâlc mocnit De porti in tine dor ce doare Porti focul viu care a trait In fiecare imbratisare, In orisice oftat prelung, De ce sa pierzi ce-n tine apare Precum o candelă de vânt?

Iubeste-ți dorurile toate Caci sunt doar urme adevarate!

Din cuvintele de ieri aș face o platoșă, Din cele spuse oricui, așa fără cap și gând bun, un ciur; Din cuvintele de mâine aș construi o barcă; Pe cele de acum, ale altora sau ale mele,…le-aș preface în pietre.

Cam greu să răzbat, cam greu să ajung la mal cu armele alese! Ce să faci cu ciurul? Să cerni vorbele, tainele și alegerile oamenilor? Iar barca? Cine te-ar trage la mal sau cât ai crede în vântul salvator?