Omul meu și momentele sale tricolore

tricolore
De câte ori spun tricolor, în minte îmi vin multe, dar rămân tot imaginile cu cel pentru care aceste culori înseamnă mai mult decât aș putea explica eu vreodata. Si totuși, vă las imagini cu el, pe cand înălța pe gardul casei noastre, într-o bucurie aparte, steaguri ce aveau sa ajunga la alti români.
Omul meu înălța zmeie tricolore și inima sa tricoloră era fericita. Astepta minute-n șir până când vantul sufla în panza aceea sfântă, de parcă doar astfel s-ar fi pecetluit iubirea de neam cu simțământul lui de român, într-un moment ce mie mi-a parut magic.
.
Datorita omului meu, am întalnit atatia altii pentru care acest simbol nu e doar o dovada simplă a identitatii noastre românești, ci e ardere și iubire.
Martor la atatea astfel de zile, am înțeles multe, mai mult decat am inteles din cuvintele vietii…
Trăiți tricolor! Se poate, e nevoie doar sa simți cu adevarat!

Colindam împreună și cand suntem singuri

Colindam împreună și cand suntem singuri:
Nu te cocoța pe umerii mei!
Nu te pot ține,
Nu te pod duce,
Nu mă duc nici pe mine ușor.
Plutesc, uneori, doar cand ma scutur
De trei kile de griji,
De un litru de lacrimi,
De cinci gânduri pestrițe
Și o lingură de amar,
Primita dintr-o amintire veche,
Lăsata sa-si picure stropii peste vreme.
Abia atunci mă plimb,
Dintr-un cartier in altul,
Printre blocuri portocalii,
Două mall-uri,
Și trei alei cu brazi pitici,
Poposind la casa cu iederă
Și balcon de Julietă.
Ce localnic nu știe de balconul cu flori
de pe strada care parcă urcă la cer?
Acolo plutesc minute in sir,
Si greu dispar;
Desi, daca numeri treizeci de acoperisuri,
Al treizeci și unulea e al meu.
Mda, in tot timpul asta,
Ai stat cocotat pe umerii mei,
Chiar dacă ti-am spus ce traseu greu am de facut.
Ai dreptate, sa fii călător rătăcit,
E plictisitor. Asa ca mereu te port cu mine,
Desi prima intentie e sa te trimit
Pe drumul tau.
Însa plec privirea cand imi povestesti ca si tu m-ai purtat
Prin poiene și brazi inalti cu varf tricolor.
Mult mai colindam noi impreuna
Chiar si cand suntem singuri…
O intrebare am? De ce pe umeri?
In inimă nu ajungea sau ție iți plac doar înălțimile?
Colindam impreuna si cand suntem singuri
sursa: Carmen Chiperea photography balconul este exact cel de pe strada Brașovului …cu urcare spre cer…, Colindam impreuna…

Mihai și sticla verde

O sa ziceți că va înnebunesc cu „minunile” făcute de soțul meu. Pai, nu. Că totul e ciclic. Vine o vreme când e liniște și doar replicile lui sunt spumoase și produc ceva agitatie, dar și cand înalță zmee tricolore în toată curtea, se bucură încă din 21 decembrie că se lungește ziua și vine primavara sau adună toti cățeii cartierului, coadă, si se țin toate ghidușiile de el, n-am cum să nu vă povestesc.

ÎNSA DE DEPARTE, STCLA DE APA MINERALă, LA 2 L, verde și de plastic, e dușmanul meu numărul unu prin care soțul tot încearcă niște vrăjitorii și, uneori îi ies, alteori…nu.

Se zice ca hidratarea e bună, iar el bea apa oriunde s-ar afla – în bucătărie, în baie, dormitor, hol, cabinet, peste tot vezi o arătare de sticlă de 2 litri care se face una cu făptura soțului. Nu-mi place deloc, timp de pahar nu-i, dar si după ce își linișteste însetările mă trezesc cu inamici uitați peste tot. Am dormit cu unul în pat, un inamic verde rostogolit în clinchete tulburatoare pentru nopti cuminți. Mi-au aglomerat masa, scaunul, pervazul. Ce mai, neplăcut! E în stare să amâne și decolarea vreunui avion de îl ia pe el cu sete, iar peste tot cel mai fidel accesoriu nu e vreun ceas sau altceva decat minunea aia de sticlă.

Totuși, obiceiul cel mai cel din toate, e de a mai bea puțină apă, fix, cand iese din casă. Sticla rămâne pe un podium, aparent la adăpost. În primele dăti, am cules-o și așezat-o în siguranță, deranjată de bufnitura pe  care o  făcea când o dădea jos cațeii, în bucuria lor de „pleacă tata sau vine tata!”.
Menționez că podiumul, de care vorbesc, este de fapt tot holul, care e la o înălțime mai mare decat locul în care se intră în casă și unde se necesita putina atentie atunci cand îl cobori. Dar stiti cum e cu obișnuintele? Zici ca de atatea ori ai pășit acolo, încat cunoști fiecare denivelare.
Într-o seara de iarnă, neagră ca taciunele, fără lumina nici măcar de la stâlpul de afară, vin eu, dinspre baie, cu o oala cu apa rece, sa pun cățeilor că se sfărseau si ăstia de sete, precum stapânul lor. Casa lui Setilă s-ar fi numit asta, daca pe mine nu ar trebui sa ma pacalești cu paharul cu apă, ca pe copii cu lingurita de mâncare – una pentru tata, alta pentru mama și una pentru cățelu’. M-am gândit eu ca mi-e cam lene să las tigaia aia cu apa, să aprind lumina, ca doar cunosc fiecare centimentru din casă si pot merge și cu ochii închisi pe oriunde.
Așa că nu aprind nicio lumină, orbecăi frumușel, pun un picior pe caldarâmul de gresie si cand să-l pun pe al doilea simt cum fac precum Stan și Bran, împreună, pe când călcau pe coaja de banană. Vin pe spate, capul face balans dar tot îl aud pocnind pe gresie, țin contra din spate, îmi simt coatele într-o durere care mă vindeca de „mă doare în cot, definitiv”, mă uit că sunt la concursuri de tricouri ude, dar singura participantă. Apa îmi șiroia, cucuiul se umfla si eu îmi injuram bărbatul, care nu era acasă. Am bolit ..trei zile. Pe ce credeti voi ca am călcat eu? Da, pe o sticla cu apa, de 2 litri, pe trei sferturi plina. Dacă sticla ar fi fost goala nenorocirea nu s-ar fi întâmplat. Dar așa s-a rotit sub piciorul meu de zici că era hopa-Mitică.


Jur ca aș fi dat totul uitarii. O vreme chiar a dosit sticlele alea din calea mea. Pana am uitat. Si eu, si el. Din cand în când o observam dărâmata de cătei și o luam de acolo. Totuși, într-o zi, cand am plecat de acasă, am lasat doi catei in interior, o sticla la usa și cand ne-am întors bloca nițel ușa, mi-am zis că-i prea de tot. Si cu adevarat sticla aia m-a mai urmărit, pana am decretat ca daca mai încearcă să ma omoare să o faca cumva mai pasional, mai artistic, caci femeie omorata din cauza unui pet verde, zău dac-am pomenit.

Pai, ziceti voi, nu merit eu ceva mai mult decat o amărâta de sticlă de plastic? Oricum ar fi, ghidușul meu, care inventează zile de naștere în septembrie doar să primească niște gogoși pe care mi le doream atunci, care își notează fiecare lucru la care mă uit doar m-o nimeri cu ceea ce-mi place atunci când aniversăm ceva, care mă ceartă dacă stau în frig prea mult, care-mi spune să nu mai dau explicatii nimănui la lucruri care mă agită, care e la fel de solitar ca mine, dar împreună suntem ca niște berze cu cuib de paie cocoțat deasupra lumii, e cel mai frumos dar primit de la viață și chiar mi-as dori să știe că „mor de dragul lui” și că sticla verde e doar pretextul de a scoate de la naftalina o poveste pe care unii dintre voi o cunoasteti. Să-mi trăiesti, dragul meu, așa fără pretext și nu de dragul unor sărbători cu simboluri comerciale. 

Ard cuiburi cu lumină

Încolonați pornim spre lumi de gheață,
Alunecăm ușor din neființă,
Ni se crestează-n creștet o speranță
Și povestim încet de o biruință.

Ard lumânări, ard cuiburi cu lumină
Se scurg dureri și se coboară vești,
Trec trei măicuțe, parcă-s trei icoane,
Iar busuiocul prinde-n el… povești.

Ni-s coapte dorurile toate,
Ne este viața măsurată-n gând,
Suntem soldați de plumb fără armate,
Și ne luptăm cu morile de vânt.

Vorbim dar parca nu-nțelegem,
Rostim cuvinte, dar se aud silabe,
Ne rătăcim prin lume, fără să alegem
Cărarea potrivită-n libertate.

Încolonați sperăm că mutăm munții,
Că alungăm ce nu ne e de ajuns,
Dar ne trezim c-avem în dreptul frunții
Dovada adevărului ascuns.

Promitem ”răzbunări” și ”revoluții”;
Jurăm să ne schimbăm întâi pe noi,
Sfârșim, în schimb, fiindu-le recruții
Unor meschine interese de război.

Războiul lumilor alese,
Războiul celui ce-și alege cartea,
Suntem striviți încet de interese
Și, culmea, cel Dintâi le ține partea.

Pe stradă trec, din nou vreo trei măicuțe,
Nu știu nici de războaie sau străini,
În piept au tricolor de româncuțe,
Și busuioc, anafură și vin.

 

ro

Masterchef cu Vadim!


Aseară m-am uitat la Masterchef, ca tot poporul care recunoaşte că se uită. Că mai e o parte de popor care nu serveşte această făcătura gastronomică. Deh, diferite motive. Ştiu şi io acuma? O fi ca la manele, habar nu am. Acum că m-am uitat, nu era nimicuţa rău, dar mi-a rămas în cap, oameni buni! A rămas acolo şi şi-o făcut loc toată noaptea în căpşorul meu. S-o lăţit cât o clătită neunsă pe tot creieraşul subsemnatei, de nu a mai lăsat să se întâmple  nimic altceva. Niciun alt gând, nicio altă idee. Masterchef şi atât…..
 De mă credeţi, de nu mă credeţi, am visat o grămadă. Eram, care va să zică, într-o magazie maaaaare, şi goală!  Nu tu crătiţi, nu tu oale, cuptoare şi plite! Nimic! Parcă eram trează, oarecum, şi-mi spuneam în gând:„Cred că am venit să fac figuraţie, ceva, în public!”  Da’ de unde! Că numa’ ce-mi aud eu numele în vis. Cică să mă prezint cu preparatul la jurizat. „Ce preparat, măiculiţă Doamne? Eu n-am gătit nimic, ca să spun aşa! Ce vor ăştia de la mine?’’ Da’ nici una, nici alta, că mă văd în vis, îndreptându-mă  ţanţoşă cu o farfurie spre juriul din visul meu.
Ei, amu să vă ţineţi! Cine era în juriul meu? La Tv? Soacră mea, bărbat’ meu şi Vadim. Da, da …Vadim. „Ce caută ăştia aici?, mă gândesc niţel. Aha, nu visez! Îs la mine acasă! Păi, şi Vadim? Cu el ce-i?’’
Dar nu apuc să gândesc prea mult, ca o aud pe soacra mea în visul meu:
„-Eu nu jurizez nimic, da?! M-aţi adus cu forţa! Mitocanilor! Nu mă manipulaţi voi pe mine! Asta şi-aşa îi dă prea multă mâncare lu’ fii miu, de-l îndoapă ca pe curcani. Acu’ mai vrea şi Masterchef? Nu vreau să ştiu nimic mai mult! Buna ziua!’’
În viaţa de toate zilele fix alea sunt vorbele soacră mii, aşa că nu m-am mirat când mi-au sunat în urechi, în plus are convingeri clare despre orice, mai ales despre politică, iar dacă îi sugerezi ceva, strigă clar că nu se vrea manipulată. Bine, are și obsesia siluetei perfecte, ceea ce mă asază pe mine, ca noră, pe lista cu „așa nu”.

Na, lipsă un jurat, zic. Da, las’, o fi mai bine!”, gândesc iar eu. Când îl aud şi pe barbat’ meu în visul propriu şi personal:

„-Eu nici atât nu pot juriza! Iubiţica mea face cea mai bună mâncare, şi destulă, să te saturi, nu aşa cum mâzgăliţi voi farfuria! Plec şi eu! Restul concurenţilor nu mă interesează, iar aici nu pot fi imparţial. Buna ziua! Iu și farfuria că e pentru mine!”
 Tot cuvinte cunoscute. „La aşa mamă, aşa fiu!”, îmi trece repede prin minte, da’ repede, că numa’ ce mă ia în primire Vadim, cu logoreea lui inconfundabilă:
„-Apăi, tovărăşică! Te-o lăsat bărbat’ tău, soacră ta şi acu’ vii la mine? Să ce? Să te jurizez eu? Da’ unde vă credeţi, domnule, de aveţi aşa tupeu? La cantina partidului lui Ceauşescu, de m-aţi găsit doar pe mine?’’
Hai da, de! Ce comparaţie?! Mă gândesc că a încurcat epocile, ca mine cu visurile de noapte, sau în fine, ce ştiu eu ce altă prostie, când aud iar:
„-Da, mămăliga se pune, e galben auriu! Merge! Merge şi roşul ăsta de la tocăniţă, dar n-am albastru. Nu-i albastru – nu e tricolor! Nu e tricolor, nu e temă! Puteai pune pe o farfurie albastră, ceva! Gata! Acasă! Acasă! Tovarăşa, aţi auzit?’’
Şi cum stăteam eu aşa cu farfuria în mână, numai ce aud imnul şi văd stema României la televizor -„Trei culori cunosc pe lume….’’

Hopa, na că asta nu mai era de joacă. Eram la Masterchef! Dar la Masterchef pe vremea lui Ceauşescu. Nu ştiu dacă m-am trezit din cauza lui Vadim, a soacră-mii, sau a lui Ceauşescu, dar am început să pup fiecare lucru ce-l întâlneam în cale, de fericire că nu a fost decât un vis. Pentru că oricât de mult blamăm aceste vremuri, eu încă nu le-am uitat pe celelalte. Şi vă spun cu mâna pe inimă, au fost infinit mai urâte. Dar asta e doar părerea mea.

 

negresa