Mărgăritare versificate · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Timpul ca un elefant

io77Orice aş face nu-mi pot scoate din cap că anul acesta, pe care l-am asemănat cu o bufniţă (prea a stat cu ochii pe mine şi timpul meu) e pe ducă şi peste trei luni vom fi deja în altul. Mi se pare că totul se învârte rapid, ca un titirez ce nu se mai opreşte şi că noi ameţim de atâta alergare în cerc. Nu ştiu cum de se plictisesc alţii, dar chiar şi zilele ce îmi par a fi trăite cam la fel le-am simţit scurte şi insuficiente. Nu am găsit timp destul pentru tot ce-mi place, pentru clipe de tihnă prelungită, pentru citit, între plăpumi, cu căței alături, pentru un ceai … cu tine. N-am găsit.  Mă adun în activităţi multiple şi nu-mi mai găsesc starea firească şi caldă, risipindu-mi energia între fleacuri dar și responsabilități.  Cuvintele răman uneori ascunse în capul meu, aşa cum au stat, de fapt, 25 de ani înainte să am curajul să scriu, la vedere, orice bazaconie mai mult sau mai puţin potrivită. Parcă le fac loc cu porția, deși poate că au timpul lor și sunt adunate în clepsidre pe care uit să le întorc, și atunci nu se scurg.  Mi-s prea dragi toate să le las, totuși, să  moară de la sine, sucombate de neprevăzutul vieţii. Numai că asta nu ține de timp, nu există un timp al cuvintelor, nici anotimpul vorbelor scrise, ci doar o fugă din calea frigului ne așază în fotolii și la mese de scris, mai ușor în octombrii decât în veri cu chemări umblătoare.
Cineva drag mie îmi spunea, ca un fin observator,  că toamnele mele sunt pline de rod, și că statul  la vatră, în ceas tihnit, îmi adună rătăcirile de parcă frunzele și vuietul pădurii în muzica lor ca de chitară, mă subjugă și mă țintuiește în loc fermecat. Poate că da, poate că nu. Încă mă uit cu jind la ale mele cizme călduroase și la pelerina de ploaie și mai că aș bea un vin fiert pe o terasă din Brașov, cu trei turiști rebegiți alături numărând împreună picurii ploilor și câinii rătăciți pe pietonal. Mă abțin, e un frig de trece și ultimul licăr romantic sau doar de ducă.
 Am puşculiţa plină de idei şi  un rucsac  doldora de gânduri noi, de unde as putea  scoate, una câte una, poveşti ce se vor scrie de la sine. Logica lucrurilor pare simplă, așa că de ce aș complica eu lucrurile aducându-mi aminte că anul acesta am fost ca o maşină rămasă fără frâne, mereu în derivă, gata să trec totuşi de obstacole, lăsând doar întâmplarea sa fie factor decisiv.
plan
..furat de pe facebook, completare evidenta
Sunt convinsă că dacă voi citi aceste cuvinte peste doi-trei ani, voi simți ca și când vorbesc de anul în curs. Mereu e la fel. Mereu. Se pun nuanțe, înflorituri, dungi negre, dungi roșii de nebunie, flori-cuvinte, oameni-poveste și cartea trecerii noastre pare scrisa deja. Destul de greșit, amănuntele fac diferențele și bătăile inimii sigur vor fi simțite altfel cât să știi pulsul anilor și să-i recunoști în toată măreția lor.Timpul. Obsesiv cuvânt şi greu precum un elefant. Voi trimite la gunoi cuvântul AN şi voi alege altul…săptămână. Săptămâna fiecarei întâmplări. Săptămâna unui octombrie vesel, darnic, bine dispus, plimbăreț și chefliu, cu dor de pastramă și must, și lăutari cu ștaif. Timpul ..lui octombre....

 

                                           Timpul ca un elefant

Din maşina timpului, cea cu roţi mari ca de moară,

s-a dat jos un elefant, ce spunea că timpul zboară

repede şi fără ţintă, ticăind exasperant,

fiindcă s-a pierdut în lume şi-acum e…nemăsurat.

Avea logică, nu glumă, tot cu ochii pe un ceas;

din rucsacul lui de gumă a scos chiar şi un atlas,

ca sa caute mai bine ţara, locul, chiar şi drumul,

dar păreau atât de multe, risipite cu duiumul;

şi ştia c-orice secundă, ce se duse la gunoi,

era fum, era himeră, nu mai vine înapoi.

Îsi pusese, fix, în minte să le-adune, să le ţină

mai la vatra timpului, pe secundele lumină,

caci tot auzea în juru-i, ba prin dreapta, ba prin stânga,

că timpul se comprimase şi că lumea n-o să-l strângă,

c-o să-l lase să se ducă, în acorduri de chitară,

nimănui n-o să îi pese dacă-i iarnă, dacă-i vară;

număra acele ore, douăşpatru în total:

„Cum să fie dom’le şaişpe?, e un bluf internaţional.

Ce specialiști britanici? Să taie din timpul lor!

Nu să mi-l adoarmă mie într-un calcul cu erori!

Timpul îl privea cu ochii ca de bufniţă, măriţi,

el avea la puşculiţă, strânşi grămadă, acoliţi:

şi minutul, şi secunda, orele, nici nu mai spun,

pregătite ca de gală pentru orice rămas bun;

încălţate în sandale, sau cu cizme, după caz,

elefantului-i şoptise să mai lase din necaz,

căci de când e timpul nostru măsurabil în secunde,

risipit e-oricum de toate- fiinţe mari sau doar mărunte;

şi că numai în minutul ce va fi mai important

vei simţi ca totul fuge şi că nu e măsurat

în secunde de iubire, timpul lui sau timpul tău,

orice-ai face-n astă lume, şi de-i bine, şi de-i rău,

nu-ţi rămâne decât clipa de aducere aminte,

ce-a trecut deja, dar uite-o…..aşezată în cuvinte.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Orașul în care timpul s-a oprit

Orașul în care timpul s-a oprit
Noaptea coborâse pe pietrele cubice tropăind a singurătate și torcând fuior de ceață. Era o vreme să nu scoți nici nasul din casă, dar gazul din lampă se terminase, lemnele dădeau lumină ca ale stelelor și ceaiul de mentă nu potolea freamătul ce o cuprinsese în cămăruța aceea cu perdele de dantelă franțuzească. Le primise în dar și le cocoțase, înnodându-le șic, să nu le smotocească Pan, motanul cu lăbuța scurtă, cum observase ea că are, deși el se străduia să meargă țanțoș de parcă ar fi fost mare grozăvie să se arate așa cum era. Îl bănui de o vanitate pisicească și se amuza de cate ori il vedea pasind, de parca era pe o scenă cu spectatori invizibili. Acum torcea în cosul cu lavanda, și bobițe mov i se adunaseră în blăniță, semănând a decor de Craciun, însă până mai adineauri trona pe sobă, într-o măreție absolută.
Orașul în care timpul s-a oprit
Timpul încremenise. Fusese plecată de acasă, la o mânăstire, timp de două anotimpuri – vară și toamnă- dar după ce terminaseră treaba, se întorsese în căsuța ei de pe dealul cu salcâmi și brazi. Luase cu ea ce putea duce cu două mâini, dulceturi, zacusca, tocană de legume, compot de struguri, ( preferatul ei), nuci și mere. Făcuse pâine și mirosea a lume pământeană, a biserică, dar cel mai tare mirosea a nesinguratate. Parca tot neamul ei se adunase la masa sa simpla, in trei frimituri de paine și in miros de izmă creata.
Uitase insa sa cumpere gaz, uitase sa îi spuna lui nea Vasile ca vine, uitase ca zapezile apar pe neasteptate, chiar daca nu era decat 15 noiembrie.  Toți o dojeneau că locuieste singura, atat de aproape de pădurea care vuia ca intr-un basm cu vrăjitoare, dar de cand Pan venise cu ea de la calugarite, ei nu-i mai păsa. Îi plăcea foarte tare. Avea timp să viseze, să cadă pe gânduri, să privească salcâmii și brazii, cerul, noaptea și stelele. Avea timp să scrie scrisori pentru doamna Amalia, învățătoarea din satul de lângă mânăstire. Îi promisese că va face asta.
Cu șalul pe umeri, coborî și urcă până la nea Vasile. Un drum alambicat, așa cum erau toate orașele-cetate. Doar că, abia atunci observă că furtuna scosese din pământ un salcâm destul de viguros și îi blocă accesul pe poteca din spatele casei. Înțelesese de ce sunt din ce în ce mai puțini salcâmi și de ce îi tăia lumea. Încercă să o ia pe drumul principal, dar nimeri într-o groapă cu  apă, cascată ca dintr-o poveste cu zmei. Se cățără pe gard și ieși la liman, pe piatra cubica. Trop-trop-trop, părea că e o fantomă în orașul în care timpul s-a oprit, și că toți au nevoie de un sărut de prinț să iasă din starea de împietrire. Doar ea și gândurile sale se mișcau, cu grijă, într-un întuneric de smoală. Parcă și câinilor li se luaseră graiul; doar clopotul bisericii anunța că a trecut de miezul nopții. Se va speria nea Vasile, gandi ea, dar nu renunta stiind ca e posibil, mai mult ca sigur, sa fie treaz, căci avea meteahna jocurilor de cărți și de la el oamenii uitau sa mai plece.
Aluneca, se udase toată pe ghetele ei de gheișă, cum îi spuse  B. când i-a zarit prima dată picioarele. Zâmbi amar, ca de o amintire cu iz de tutun și se bucura cand ajunse pe coamă. Încremeni.

Orașul i se asezase la picioare intr-o mantie albă, își pusese diademă de lumini și o striga pe nume. I se paru ca a luat-o razna, ca are inchipuiri pe care nu le-ar fi simtit astfel decât in camaruta sa, unde îi era permis sa aiba orice viziune. Se strecura langa troița pusă de nevasta primarului și se odihni, o clipa, pe banca așezată alaturi. De fapt, trei scanduri batute in doi pari țineau loc de margine de popas. Numele ei se auzi din nou ca un ecou și de data asta se ridica si mari pasul. Nu se depărtă prea mult, că tot malul acela de pamant se surpă  cu tot cu cele trei lemne. Troita ramase cu fundatia in aer, ca si cand era suspendata pe un fir de speranta. Se agata de gardul lui nea Vasile, fara sa realizeze ca a ajuns la destinatie.

Speriati, barbatii iesisera din casa. Luminile din jur incep a clipi. Se rusină; doar ea ramasese fara curent, caci nu avusese bani sa mai plateasca. Era multumita ca are lemne. Știa insa ca visul ce-l avusese aseara semana cu valea aceea plină de moloz. Se apleca. Sub pietre, o moneda stralucea discret. O lua si o strecura sub manusa, se lasa dojenita de nea Vasile care o conduse acasa, fumând non stop. Iar îi reveni in minte  B. și tutunul amarui.
Se duse în cămăruța sa, îl mângâie pe Pan și începu a mâzgăli pe foaie: În orasul in care timpul s-a oprit, mi s-a  oprit și ghinionul. Sunt vie, sunt întreagă, sunt fericită. 
Își aminti de monedă. Era de fapt un pandativ, pe care era scris ceva. Îl curata și citi cu greu. Zambi, se strecura in asternuturile de bumbac și silabisi convingator: Crede in tine!
Cred în mine și în cuvinte de toamnă și mai cred în provocările clubului celor 12 cuvinte, pentru care cu drag am așezat imagini visate cândva. Și nu glumesc. În tabelul lui Eddie veți găsi și alte încercări.
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Timpul, alchimist perfect

casacover-mic
ar putea fi o scorbura cu vise palpabile, dar fotografia imi prezinta, mai mult, însingurarea
Într-o scorbură de vise fără ventilație
Se ascunse un gram de vină, semănând negație,
Scuturând basma de pânză, înflorată pe alocuri,
Făcea semn destinului sau poate norocului;
Dar pe alee, cin’ să fie? Vântul, clipa si cinci pietre;
Nimeni nu vedea comoara, nimeni n-avea timp s-aștepte
Sau s-observe, așa pe stradă, într-un mediu incolor,
Bocceluța cea de pânză, cea cu crini și cu bujori,
Ce stătea la îndemână, ca un snop de mentă nouă,
Mai că-n colțul meu de lume, se creea o viață nouă
Adunată-n eprubeta viselor cu lună plină,
Alchimistul cel măiastru cam uitase să mai vină
Și s-amestece-n esențe, să dea drumul în eter,
Să găsească o mufă nouă pentru visul efemer.
Dacă ar decanta cu vorbe tot noianul cu simboluri,
Poate ar da lucire caldă și-unui om vreo două roluri;
L-ar lasa sa intre acolo, da, în scorbura cu vise,
Să-și aprindă iar taciunii, să nu pară neatinse,
Să îi lumineze calea, s-o gasească mai ușor,
După vânt, basma și pietre, după casa cu pridvor,
Unde se vedea, pe masă, mămăligă aurie,
Amintindu-și că, acolo, e izvor cu apa vie
Și că alchimist e timpul, tot purtându-l în alte locuri,
Când, de fapt, uitase totul, chiar si scorbura cu jocuri
Cu răvașe-ngălbenite, descifrate, acum, în taină:
„Mi-aș dori ca vara asta sa nu semene a toamnă!”
Zâmbet cald se adună-n colțuri și în margine de gând,
Simplitatea asta nouă, prea e veche pe pământ!
Și de fugi în lumi cu falduri, cu mătăsuri-mpresurate,
Tot în scorbura cu vise, te aduni pe la jumate
…de viață …cu fir (moț) de ață!

 

Sunt într-o buclă de timp unde doar laptopul mai clipocește uneori. Timpul cuvintelor scrise, nu vorbite. Cei care nu mă-nțeleg, le-aș dori un astfel de timp și poate ar ști ce înseamnă. Dar ar însemna sa nu le vreau binele. Mie îmi place bucla mea de răgaz, îmi aduce liniște. Chiar și cu o duzină de cuvinte, pusă la Eddie în tabel.
Cuvintele vedetă au fost, de astă dată, următoarele: gram, mot, basma,alee, borceluta, menta, crini, mamaliga, snop, incolor, eprubeta,mufa, ventilatie.

 

 

 

Mărgăritare versificate

Timp ferecat, timp desferecat

Spre gândul meu și gândul vostru stă doar un nasture.
Uneori, o aud pe mama:

-Încheie și nasturele acela!
-Da, da..acela care duce spre inimă!
-Nu toti trebuie sa vada ce bănuiesc, doar!”
-E bine așa, mamă?
-Sunt încheiată, regulamentar?
-Uite, nu se vede nimic!
Sub ochelari, ochii ei dezaprobă;
Știe că, pe trepte, lângă casă, nasturele va țâșni singur.
Între gândul meu și gândul vostru e un nasture.
Azi, l-am pierdut.
Era timpul, prea erau ferecate în strânsori nepotrivite.
Au plecat spre voi, avalanșă.
Care a ajuns primul la tine?
Ei, imi spui? Sau trebuie să cos nasturele la loc?
Pss, să nu-i spuneți mamei….

BLUZA

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Roţi dinţate

Roţi dinţate

aplecate

înspre faţă,

dinspre spate,

răsturnate ,

îmbîrligate,

cadenţate,

pun pe fapte

alte mecanisme, poate,

asamblate,

de-un ”fârtate”,

într-un ceas

cu iz domnesc

şi aud cum…ticăiesc.

 

Roţi mai mari

şi mai micuţe

se învârt după secunde,

plâng de dor muşcat de timp,

fac amor stereotip,

în sincron ameţitor,

pierd iar şirul orelor,

sunt turbate de plăcere,

cântă ode pe repere,

până cand ceasornicarul

le opreşte tot vacarmul.

 

Au încremenit, se pare,

nu-i nici urmă de mişcare,

dar amorul e aparte,

tic-tac dat…de roţi dinţate

fermecate

şi rodate,

cam mirate,

ce pornesc din nou

cuplate,

nelegate,

în libertate,

doar sunt niste

roti dinţate.

orologiu

 

Am scris pentru tema fixa de luni, ce poartă numele de ”Roţi dinţate” ceva uşor, poate potrivit după încrâncenarea prin care am trecut zilele astea. Pentru provocarea de luni,  în tabelul lui Eddie, mai găsiţi şi alte variante, în alte interpretări. Eu vă mulţumesc de pe acum. Simt zâmbete indulgente pe feţele voastre.