Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

Femeie simplă, cu albastru-clipă,
Cu pielea albă, ca un abur sfîșiat,
Ce poartă în urechi cercei de sticlă
Și pe genunchi doar ultimul păcat;

Femeie care stinge-n floare cerul
Și mâinile-i miros a mușețel,
Ce-și prinde o șuviță cu cercelul
Și arhivează iubirea-ntr-un inel;

Femeie rost, femeie fum și violetă,
Uitată-n raft de magazin cu pălării,
Printre eșarfe înfășurându-și silueta
Și potcovind norocul cu batiste fistichii,

Să nu cumva să pui la îndoială
Iubiri călcate-n tocurile cui,
Tu poți să fii orice, cum, bunăoară,
Poți fi femeia unei zi căprui;

Poți pune zmeie în vitrine sumbre
Și roșu într-un șantier din cartier,
Din soarele tristeții tu scoți umbre,
Și viața-ntreagă o porți la portjartier,

Femeie ce te știi pe lumi stăpână,
Nu vrei sa îmi dai lecții o săptămână?
Tu mă-nveți ce am uitat din timpuri șui
Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Poveste simplă cu gust de…

Să scriu cu litere de poveste, despre  poveștile simple din jurul meu mi se pare cel mai bun exercițiu de umplere al unui timp ce devine astfel unul de bună calitate. Pentru mine. Sar peste cei cărora această manifestare le pare ori spovedanie publică inutilă, ori pierdere de timp. Și astfel, cu o cană de ceai alături, de cafea, cu un ceva bun lângă și cu mintea golită de problemele vieții se aștern, ca prin farmec, litere ce întregesc imagini. Nu-mi doresc să analizez nimic, ci doar să pun formă, dată cândva de fiecare celulă din mine, întâmplărilor care se așază în simplitatea unui text. Bineînțeles că aleg ceea ce scriu, pentru că nu totul se poate îmbrăca în cuvinte când goliciunea unor adevăruri sau povești încă stânjenește amintirile. Dar o fac ușor și mă opresc atunci când simt că nu mai bat inimi în silabe. Emoția primei citiri îmi e mereu vie, o port de fiecare dată când revin peste text.
Am prietene care îmi spun că ar fi foarte tare să le scriu poveștile de viață și, deși cunosc amănunt cu amănunt, realizez că nu le pot pune în evidență așa cum ar merita. Habar nu am dacă sunt dezamăgite de asta. Nu-mi vor spune, căci ele cred doar că face parte din procesul meu de creație și din lungul drum de coacere al formei. Cred că  vor afla că nu am rețete ci, dimpotrivă, că mereu am improvizat pe firul subiectului care m-a bântuit.
Într-o zi, pe  o ploaie continuă care nu-mi displăcea deloc, pentru că mi-a adusese o zi liberă în dar, am vrut să beau un pahar de vin roșu. Recunosc vinovată că nu știu a bea vin roșu și că nici nu reușesc a-i găsi farmecul. Sunt oameni care vorbesc ore despre tot felul de beneficii, de miresme, de arome, de soiuri, de producători, de mâncărurile care s-ar potrivi pe lângă. Eu mă plictisesc mereu, așa cum mă plictisesc când mi se dau prea multe amănunte în multe alte lucruri. Pe mine trebuie să mă convingi rapid și eficient. Dacă în schimb strecori toate amănuntele pe rând, nu de-a valma, în poveste care să-mi atragă atenția, se schimbă datele problemei, însă, per ansamblu, sunt expeditivă și tot ce vreau ..e sa știu dacă vinul e… acru. Și nu, nu mă intereseaza dacă e acru si sec, dacă așa trebuie să fie, dacă e lemnos, pământiu, ciocolatiu și multe alte lucruri de marketing, eu nu sunt băutoare de vin și nu mă pricep. Dar devin pricepută când, din greșeală sau nu, soțul meu îmi spune „gustă-l pe ăsta”. Și atunci tac și simt cu adevarat și fruct și bun, și aromă și că nu e dulce, dar nici acru, și mă trezesc cum sunt sedusă Și cum intru în film perfect, acolo unde nu am personaje principale ci doar eu păstrez pelicula, să nu uit că am găsit un vin roșu potrivit mie. Nu la fel vorbesc despre cel alb sau roze.  Acolo sunt fan. Dar azi nu e vorba decît despre paharul cu vin roșu și…..
..un bărbat care iubea amănuntele. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai așezate și în ordine, cu atât era mai mulțumit. Când îi vedeai silueta perfectă, fără exagerări, dar ghiceai rapid cum e cu joggingul de dimineață sau seara, pantalonii fără nicio cută, cămașa de ziceai că acum a scos-o din dulapul cu haine călcate impecabil, părul mereu tuns atât cât trebuie, niciodată nefiind între două tunsori, adică zici că avea frizerul tocmit pentru momentul când primul fir de păr răzleț ieșea din armonie,  zâmbetul așezat pe chip cu o ușoara stânjeneală, cu alte cuvinte nu venea în mod natural, ci știa că e accesoriu musai,  …chiar nu puteai trece fără să nu mustăcești a neliniște.
Părea că lucrează în armată, căci toate gesturile erau cuminți, așezate și nu făcea uz de ceva lăbărțat și nelalocul său. Ochii negri și rotunzi, nasul mic, ușor cârn, părul închis la culoare, iar fața atât de albă încat ziceai ca e desenat de unul căruia nu-i plac culorile, făceau un om interesant din cel care părea bărbatul fără vârstă. Era trecut de 40, eu, pe atunci, neavand înca 30, iar curiozitatea mea era estompată de o preconcepție – că orice om care are ceva ani în spate, are și un „bagaj” cu el, dar mai ales are personaje care sigur s-ar introduce într-o eventuală poveste comună cât să te tulbure..
Într-o zi, îl văd în piață cumpărând gogoșari. L-am privit, fără să știe, cum, minute în șir, a cules și ales, de pe tarabă, cei mai armonioși gogoșari, cu o nonșalanță greu de descris, de parcă-i măsura să nu iasă cumva dintr-un anume diametru sau șablon. Femeia care-i vindea se uita la el ca la a opta minune a lume, incapabilă să mai rostească ceva. Părea mereu că nu se grăbește nicăieri și până nu era totul așezat cum își dorea nu trecea la altă acțiune. De câte ori ajungea în fața mea avea un nefiresc în râs, se așeza de pe un picior pe altul, se apleca parcă să m-atingă, ca în secunda urmatoare să-i vezi mâna rămasă suspendată-n aer, atingându-și buzele, de parcă alunga vreo idee ce tocmai  o retrogradase. Era imposibil să nu observi toate acestea, însă nu pot spune că nu era interesant în tot deranjul acela al lui.
Vreun an ne-am tatonat în schimburi de replici fără substanță, care mie îmi păreau false, eu fiind mai atentă la faptul ca omul era atât de meticulos în înfățișare, gesturi și cuvinte, încât chiar nu înțelegeam ce vedea la mine, eu cea cu sufletul vraiște și cu larghețe în desfășurare. Mereu când mă vedeai eram pe fugă, tropăind neplăcut, căci nu renunțam, nici în ruptul capului, la tocuri, chiar dacă munca mea necesita ceva… confortabil. Pentru mine, însă pantofii cu toc însemnau confort. Îi promiteam, deseori, că vom bea un pahar cu vin, cândva, dar eu spuneam asta trântind portiera mașinii, iar el rămânând, ca o statuie, în mijlocul drumului, fără să pară că mi-a înțeles mesajul.
Mereu am urât telefonul. Cât timp îl aveam pe cel fix, mă gândeam ce bine ar fi  fost să știu dinainte cine sună, iar când în sfârșit se putea vedea asta, mă luau agitațiile neștiind cum să mă eschivez. Mai aiurea era –  și încă e, aș spune – când dai nas în nas cu omul care a insistat cu apelul, iar tu nu știi cum să-i explici că nu suni înapoi, fără să ai însă un motiv concret pentru asta.
După 15 ani, văd că am reușit să nu mai dau explicații. Nu sun pentru că nu vreau să mă mai  confesez personal, nu vreau a spune amănunte nefolositoare altora și prefer genul acesta general de exprimare ca și când îmi asum orice lucru lăsat liber.  Sun doar de musai. Și totuși, omul cu fruntea bombată și tenul prea alb mă sună într-o zi și-mi spune că e în fața blocului meu și are o sticlă de vin cu el. Până să explodez puternic, știind din propria experiență că rar un bărbat asociază vinul doar cu o cină, omul îmi garantează că nu ar trebui să-mi fac gânduri în plus, parcă rușinându-mă, puțin, de exaltarea mea primitivă.
Găteam ceva ce n-am mai gătit niciodată, de atunci, pentru că nu mai știu rețetele –  o ruladă de carne și o varză fiartă întreagă cu nu știu ce sos alb. Terminasem de vreo jumătate de oră. Omul urcă, iar după două fâstâceli de poveste, în care ni se ating nasurile într-un pupat prietenesc, îl invit în sufragerie. Numai că el nu voia în sufragerie, ci, mai degrabă, bucătăria era locul pe care-l prefera. În mâini ținea două sticle. Una care avea nevoie de un tirbușon și alta, era un pet de vreun litru cu un vin negru care intimida doar privindu-l. Și așa a început una dintre serile pe care nu le-am uitat până azi și cred că nici șanse nu ar mai avea, dacă tot aștern ceva cuvinte despre.
Purtam o rochie bleumarin închis, cu o placă deasupra sânilor și cu guler școlaresc, evazată, lejeră cât să fiu sigură că mă fâțâi fără probleme prin fața bărbatului cu gesturi impecabile. El jurai că s-ar  fi dus la vreun eveniment, deși totul nu era prețios, dar modul lui de a fi dădea impresia asta generală.
Nu ai un tirbușon?, mă întrebă el uitându-se în jur de parcă ar fi căutat mai repede cu ochii decât aș fi făcut-o eu ca gazdă;
S-ar putea să am…, mă trezesc aproape șoptind, neconvingător, în timp ce cotrobăiam prin sertare;
Tu chiar nu bei vin? Uite, azi am venit să îți arăt două moduri de a te bucura de un pahar de vin. Dar mi-ar trebui tirbușon….
Găsesc  unul rahitic, îmi trimite o privire plină de compasiune, timp în care mă întreabă, doar din curtoazie aveam să aflu, ce am gătit.
Ruladă de carne și o rețetă nouă de varză. Vrei?
Nu!, îmi zice el. Ora mea de masă a trecut de mult!, iar eu cred că am căscat și mai tare ochii, căci departe era modul meu de a fi printre programări ale foamei.
Totuși, gust din varza asta că pare specială!,  timp în care se chinuia, de zor, să scoată dopul ce se încăpățâna să reziste.
Într-un final, sticla se odihnește pe masă, moment în care îmi cere două pahare:
Astea? , mă privește nedumerit, de parcă era la restaurantul Aro Palace si eu eram chelnerița neobrăzată care adusese pahare de apă în locul celor de vin;
N-am altele!, insist eu, fără să-l conving, de zici că-mi țineam zestrea ascunsă pentru musafiri buni, iar el nu făcea parte dintre ei.
Cum n-ai? E un sacrilegiu să bem vinul acesta în astfel de pahare.
No, bine că nu sunt de plastic!, încerc eu o glumă degeaba, căci cu greu a pus vin în pahare și cu mult mai multă greutate am reușit să sorb prima gură. O oboseală fără seamăn se instala în mine, iar omul din fața mea nu vedea, nicio clipă, că mă pierduse de când mă trimisese după tirbușon. A început să-mi explice istoria vinului, aromele, mirosul, mă punea să-l adulmec, să-l simt, să ..naiba să-l fi luat pe el de vin, că îmi trecuse orice chef de a simți vreo plăcere. De alte plăceri nici nu mai putea fi vorba. Cu greu am reușit să spargem gheața, dar tot nu am scăpat de teoria băutului de vin din paharul potrivit tocmai pentru a ajunge la tine efectul total. Și a avut dreptate, căci efectul a fost îngrozitor. Eu mă plictiseam și uram cu toata ființa mea sticla aia de vin, însă recunoșteam, politicoasă și nu numai, că avea dreptate – nu era acru, nu era dulce, nu era decât o licoare care nu mă merita în acea seară, dar nu-l merita nici pe el.
După un timp, mă întrebă dacă am miere de albine.
Iaca așa, de unde?
-Nici scorțișoara, cuișoare, arome?
-Nuuuuu!, spun eu cu o convingere si o exasperare…. evidente, deja…
Ah, ce păcat! Voiam să-ți arăt cum se face vinul fiert, perfect. De la arome, încălzit, miere, punct culminant.
N-am aflat,  punctul culminant fiind doar cel eliberator, când, realizând că nu mă interesa nimic din pasiunile sale introduse cu forța, s-a grăbit să plece.
Ne-am întâlnit peste mulți ani, într-un moment dificil din viața mea, el de mână cu fiul său. Am împărțit o înghețată, o poveste caldă și un zâmbet neformal, bucurându-ne că viața ne-a dat fiecaruia drum, pâine și vin.
Din vinul lăsat, atunci, în casa mea, am băut o săptămână și mai bine..câte o înghițitură. Mi-am cumpărat, pentru prima dată, pahare pentru vin și am realizat, totuși, că vinul bun nu e pentru oricine. Unii se nasc cu gusturi rafinate, alții le cultivă, iar câțiva ca mine îi invită pe ceilalți la un pahar de..prietenie vorbită. În schimb, am devenit expertă cu…tirbușonul. Am unul deștept. Soțul meu e băutor doar de vin roșu, însă, exact ca mine, nu reușește mereu să facă din această plăcere mai mult decât e. Pentru el, vinul, fie că e într-o cană imensă de lut sau ceramică, poartă alte simboluri – de acasă, de relaxare, de vorbă tihnită, de prietenie și de zi încheiată în gust de viață roditoare.
Poveste simplă cu gust de vin v-am lăsat azi. S-o sorbiți din orice pahar doriți.
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea - poveste simplă
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea – poveste simplă

Cinci obiective, cinci visuri YO naufragiate în valuri virtuale

Mereu credem că avem tot timpul din lume. Locuiesc într-un oraș de smarald, la poalele Tâmpei, care îmi arată, anotimp cu anotimp, că nimic nu se schimbă, aparent. Ehehe, ce bine ar fi să li se întâmple asta și oamenilor, să acumuleze dar să arate ca și când abia acum pornesc cunoașterile.
Ies din casă; îmi așez în inimă o nouă frunză, o veche cărare, pășesc și mă uit în jur:„Doamne, ce norocoasă sunt!” Brașovul meu e același, are miros de cetate, foșnet de pădure – aceeași pădure – are umblet de fecioară și privire de om înțelept trecut prin multe, dar rămas ferm, cu șarm, puternic, dens, emanând iubire, cunoaștere, experiențe și dăruire. E doar petrecut de alți oameni. De mulți ani și de mine. Câinele meu cel mic, Toto, se luptă cu niște frunze arămii. Pe bancă, la popas, ne luăm răsfățul clipelor tihnite – puțin pandișpan și un strop de licoare din sticla umblăreață, cum numesc eu recipientul pe care-l umplu cu te miri ce, atunci când plecam în expediții știute.
Azi, mama mi-a pregătit o surpriză, așa că cele două bunătățuri au gust de mama, au gust de acasă. Desfac recipientul și râd în hohote – limonadă! Doamne, doar ea mi-ar fi putut pune în loc de cafea ceva atât de …nostalgic. Iau o gură și recunosc, instantaneu, siropul Yo fresh lămâie, roiniță & mentă, care nu-mi lipsește din bucătărie.  A diluat perfect în apă minerală câteva picături și a strecurat și câteva felii de măr, numai bune de pescuit cu degetele, înlăturând dopul-pecete.
csm_header_yo_cc647f0fe3
SIROPUL YO -ÎȚI UMPLE VIAȚA DE FRUCTE
Îmi trece prin minte că mama are puțin peste 60 de ani, exact ca siropurile YO. Practic s-au născut împreună. Asta îmi dă o stare atât de familiară încât mă ia nostalgia și mă poartă în toate segmentele vieții mele. Exact cum spun, unele lucruri, indiferent de trecerea timpului, par la fel. Și mama e la fel de mamă, are dulceața siropurilor și efervescența boabelor coapte de fructe. M-a făcut la 16 ani, motiv pentru care  vârstele și cu mine suntem destul de certate. Aveam aere de domnișoară, pe la 14 ani, când mama nu avea decât vreo 30, însă eu nu știam ce mică de ani era mama mea mare.
Și din nou mă cuprind gândurile cum că eu am trăit atât de diferit, sărind peste etape, căsătorindu-mă târziu, după ce am împlinit 35 de ani, adunând clipe, bucurii și încercând să recuperez, ca într-o cursă cu obstacole, tot ce au făcut alții până la acea vreme. De asta spun că mereu credem că avem timp, iar când observi  oamenii sau lucrurile care împart vârste pline, realizezi că nu ar fi rău să te gândești că ai putea să-ți așezi pe hârtie măcar 5 obiective de îndeplinit până împlinești și tu frumoasa vârstă. Mai iau o gura de sirop magic, plimb cățelul bucluc și îmi spun că fiecare zi trăită e un obiectiv, pentru că, din păcate, anul acesta, mulți oameni dragi au plecat definitiv, atât de devreme, și de tineri, încât ei nu vor ști niciodată cum e să ajungi acolo.
Vă recunosc, deși cred că v-ați dat seama, că am primit această  provocare nouă de la Blogal Initiative și siropurile Yo,  care-și aniversează 60 de ani de existență- 60 DE ANI DE EXPERIENȚĂ și cu această ocazie vă invită pe pagina de facebook, să le redescoperiți. Nu-i rea ideea să vă notați dorințele și eventual să  ascundeți hârtia într-un recipient pe care să-l găsiți atunci când gongul bate 6o. Am să consider blogul, sticla visurilor mele naufragiate în valuri virtuale, sticla celor cinci obiective YO, care sună cam așa:
  1.  Să rămân sănătoasă, fresh, cu dulceață în inimă, plină de viață, suplă, energică,  exact ca starea de bine pe care mi-o dau aceste siropuri care par noi cu fiecare zi care trece.

  2. Să am curajul să mă mut la țară, undeva tot între munți, unde tradițiile se duc mai departe și astfel să particip la șezători, ateliere de pictură, seri de colinde și povești,  cum văd eu la prietenii din Covasna. Tot la ei văd cămări pline de fructe și legume, din gradini proprii, ceea ce mi-aș dori nespus să am și eu.

  3. Să reușesc să învăț a merge pe bicicletă și să înot. Poate par lucruri banale, dar de mine nu s-au prins până acum și dacă mă gândesc la viață la țară, atunci și mersul pe bicicletă mi-ar prinde bine.

  4. Să văd Irlanda. Si asta pentru că acolo trebuia să muncesc eu înainte să-mi cunosc soțul, dar și pentru că visez de când eram mică – pe bune și repetativ – niște țărmuri înalte și pășuni tare verzi, pe care le atribui acelui ținut, dar înainte de asta vreau să bifez și niște locuri sau orașe românești ,unde n-am ajuns încă: Timișoara, Oradea, Maramureș, Bucovina, Enisala și ar mai fi. 

  5. Să scot o carte cu versuri, dar și să continui să scriu despre lucrurile frumoase, despre experiențele zilnice,  despre iubirea matură, cea  a celor 60 de ani, astfel încât să pot spune lumii cum e să fii fericit mereu, indiferent că trece vremea și să păstrez senzația aceea cu care am început articolul „că uneori parcă nimic nu se schimbă, ci doar prinzi contur de om împlinit”. 

E suficient să o privesc pe mama și să știu că bucuriile se bifează alături de cei dragi. Că poți fi iubit, vesel, dornic de lucruri noi, de seri de dans în doi, de canastă cu prietenii, de mers pe munte căutând banca și frunzele arămii de pe aceeasi cărare de sub Tâmpa, de unde mi-au plecat mie, azi, aceste idei. Dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac toate acestea lângă soțul meu și oameni dragi, știu că aș fi mulțumită. În definitiv, cu o limonadă YO cu mentă și roiniță și puțin pandișpan…pot întoarce timpul oricând. Stiu eu, însă, că adaugand și puțin alcool, parcă cocktailurile vietii se pot savura printre aventuri care se vor trăi cu efervescență și intensitate. Totul e să îndrăznim, păstrând esențele trecerilor noastre în sticle perfecte ce ne-ar purta numele cu mândrie, pentru eternitate. Le-ar recunoaste oricine, așa cum se recunosc siropurile Yo.
coctail
Hugo cocktail, pentru că tot vorbeam de scriitori, vise și eternitate.
Poate uneori avem nevoie de provocări venite de unde nu ne așteptăm pentru a ne opri din vârtejul clipelor ce par a ni se cuveni pentru a rămâne puțin pe gânduri, realizând că nu e rău să te mai gândești cam ce ai vrea să faci cu viața ta dincolo de lucrurile materiale în care suntem ancorați cu totul. Voi? Ce ați vrea să bifați în viața asta?