Rătăciri fără scuze

Rătăciri fără scuze:

Nu vreau să mint, căci nu țin minte,
Uit orice invenție de gând,
Iar de mă cauți prin cuvinte,
Iese adevărul tremurând.

Nu vreau să inventez motive
Că n-am știut să-ți fiu aproape,
Am doar risipe emotive,
Scuze naive fără fapte.

Nu știu cum să-mi încep salutul,
Când rătăcită am fost vreun an
Printre nimicuri cu amănuntul,
Vânzând himere fără bani;

Iar de îmi reproșezi sarcastic,
Chiar de îți demonstrez eroarea,
În colivie-mi întorc pașii
Și uit pe buze și urarea.

În viată-s repetiții clare,
Trăit-am eu vreo câteva,
În armonia viitoare,
Vreau să exist în legea mea;

Să pun doar stele aurite
Pe timpul ce-l împart prin jur,
Iar de-mi par clipele grăbite,
Dă-mi voie-ncet să mi le-adun.

Primește-mi vorba ca și când
Ieri, am schimbat-o în cuvânt!

 

rătăciri fără scuze
rătăciri fără scuze
Continue Reading

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel.. :

Se agață pe cerul nopții cuvinte
și mă gândesc că le stă bine acolo, luceferi,
decât să le ascundem în sertare, să doarmă,
chiar dacă s-ar putea sa ne fie bucurie și surpriză,
într-o zi-narcisă.

Sunt momente când cuvintele stau sub tălpi,
se amestecă în lut,
se decoreaza cu inimioare, fluturi sau cruci,
se ung cu untul minții plânse;
prin oase se pitesc înțelesurile,
alea neînțelese, de mulți dintre noi,
căci, de atâtea adunări și scăderi,
de atâtea potriviri-nepotrivite,
s-au tivit literele pe poalele vietii
pe care, cineva, indiscret, le ridică ușor,
iar dintr-o exaltare la minut,
din marginea sa de inima,
se scutură câte un cuvânt-stea.

 

Ideea e sa ajunga la toți,
chiar daca uneori strălucesc perfect în
tăceri și muțenii primenite.

Eu mi-am bagat în sân câte au încăput,
apoi în buzunare am îndesat unele indecente,
din acelea legate cu fir de catifea roșie;
doar că iar s-au deșirat înțelesuri
și n-am mai apucat să însăilez nimic,
încât, obosită, le-am agățat, din nou, pe cerul nopții
să le fie altora lut, mir, balsam și apă vie.

Probabil, iar …voi dormi, o vreme, prin lumi
bântuite de alte vorbe –
unele ferme, rostite, cu glas tare,
…. fara subînțelesuri.

Cel mai greu e să caute cineva în slovele tale
ceea ce nu ai pus vreodată,
dar cel mai ușor e să și găsească,
și, uimitor, chiar să crezi si tu asta
observându-i convingerea,
chiar dacă tu știi că gândul tău e trubadur prin nori
și naște cuvinte care sigur se vor ascunde în alte sertare
de teamă să nu rodească
în goluri de suflet….
….iarba păcatului.

Pe cerul nopții, încă agăț scrisul inimii
ce va spovedi taina sufletului,
canonul primit fiind tăcerea literelor..

Sssshhh….cad stele ce se scriu singure.
Înșiră-te mărgaritare!”, îmi zici tu, mirat,
Iar eu știu că, din nou, ai citit ce ai vrut!

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel...
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel… (pornită de aici.)
Continue Reading

O jucărie de poezie

O jucărie de poezie:

Luna sta să cadă,
prinsă într-un colț,
se agață de norul
ce stătea-ntr-un cot,
clătinând misterul 
nopților de plută,
luna pare-ntreagă
dar de cer cusută;
o privesc din nou,
iar de sub sprânceană,
tabloul se mișcă
negrul se destramă,
lucesc mii de vise,
luna cade iar,
dezechelibrează
somnul meu hoinar
care-și cată semne
pe o zare stinsă,
aprinzând senzații
ca pe-o plită-ncinsă,
unde ia foc luna
și vreo două stele,
norul plictisit
și visele mele;
pare că ma văd
cum le iscodesc,
se ascund de mine,
să nu le privesc,
fac bairam cu toții,
iar stau într-un cot,
relaxați în clipă,
într-un nobil scop
de a lasa să cadă
peste fruntea noastră
poezii ce mâine
or înflori în glastră;
ca-ntr-o baba oarba
au jucat un rol –
să ne fim tovarăși
când în pat …e gol.

o jucărie de poezie
o jucărie de poezie
Continue Reading

Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci

Pentru că văd lucruri, dar mă prefac că nu le văd pentru că nu sunt eu în acele ecuații, revin cu un subiect dezbătut de mine deseori. Nu am devenit mai înțeleaptă sau sufăr cumva mai puțin în urma multor lucruri întâmplate de-a lungul vieții, dar am aflat  pe propria-mi piele că-i poți iubi și pe cei  pe care nu-i simți total în suflet. Cum? Simplu. Te pui în locul lor o clipă, apoi iar în al tău, în al altuia pe care-l adori, iei omul care-ți este simpatic de mori, dar in afara de „salut și cum e vremea” nu va spuneti, faci și puțină contabilitate prin durerile pricinuite de cei plecați DEFINITIV, acolo Sus, și, vă garantez,  vă iese o combinație de suflete, astfel încât printre cei cu care îți porți ușor gândurile, intră și cei care îți dau senzația aia călduță, cu urme dacă e, foarte bine, dacă nu, viața oricum se derulează în același sens.
 E o mare realizare daca poti să nu-ți privești prietenii cu privirea de acum, ci cu cea de atunci, de cand păreați legati pe viață, iar dacă nu poți, așază-i într-o stea, să sclipească mereu și să nu uiți că nu poți fi prieten cu toată lumea. Cel care e prietenul tuturor, nu poate fi prietenul nimănui, zicea cineva. Nu mai dați acest cuvânt la liber. Păstrați-l pentru sine. Mie îmi e teamă de el, nu-l merit, chiar daca mă straduiesc mult. Insa tocmai aici e buba. Ne straduim, unde trebuie sa fie firescul. Nu cereti nimic altuia, dați voi, necondiționat, iar dacă nu mai poți face asta, nu te învinovăți. Ești defect? Ok. Spune-o, asumă-ți asta. Dacă ți se pare că ai dat și nu ai primit la fel sau, cum spuneam chiar eu, ai dat-o în bară în regulile importante ce tin doi oameni aproape, gândește-te că celălalt nu e rău, doar că s-a terminat firul. Că l-ai taiat intentionat sau s-a desirat pe parcurs, veti vedea, in timp, ca nu va mai conta. Sau va conta, dar altele iau locul acelui om și aproape ca te rusinezi de ceea ce te-a indepartat. Am telefonul, de exemplu, plin de numere de contact. De folosit nu le folosesc decat pe ale celor fara de care nu pot trai. Unii îmi sunt chiar incomozi, chiar daca-i iubesc de mor, dar m-am saturat sa raspund acelorasi intrebari, cand de fapt se vede clar care-mi sunt preocuparile cele mai dragi. Eu nu mă plicisesc niciodata. Mereu exista ceva de facut, de creat, de gatit, plimbat, vorbit. Oamenii care nu-și gasesc locul și te invadeaza pe tine nu-i inteleg. De asta zic..ca firele compatibilitatilor sunt subtiri, asa cum și caracterele noastre nu par cele mai frumoase, totdeauna. Eu știu asta, dar mai stiu ca asta-i viata, părti din ea cu bune si rele.
Și cum am trait destul de mult din ea, știu sigur unde am gresit și CÂT DE TARE, în unele relatii, dar oamenii aceia conteaza si acum. Sunt ascunsi in amintirile mele. Uneori, chimia dintre oameni chiar e importantă, dar mai e important un lucru …tu însuți. Când rămâi singur, fără oglinzi, doar cu oglinda sufletului, fii cinstit și realizeaza cât de tare nu-ti plac gesturile vreunuia, stereotipurile altuia, alinturile, văitatul, apropourile, dincolo de ce crezi tu că ar sugera acestea: ipocrizie, fățărnicie, superficialitate, egoism, duplicitate. Apoi întorce-te și realizeaza daca tu faci la fel vreodata și cu ce ocazii. Acum, adună. Imparte. Daca tot nu te simti aproape de acel om și nici nu-l poti accepta, asa, ca parte din decorul vietii, renunta sau ignora.
Am invatat ca si cei mai buni oameni nu pot fi iubiti mereu. Pentru ca suntem făcuți din bine și rău, iar uneori..răul se așază acolo unde nimeni nu se asteapta. Eu l-am lasat pe al meu sa se lăfăie, câteodata, dar, măcar stiu ca port cu mine oameni simbol. Cand oamenii dispar, simbolul se duce cu el cu tot, intr-o stea. Nu-i alung de tot, fug dar raman ancorata in realitati purtatoare de amintiri comune. Care nu vor disparea orice ați face voi. Si intr-un fel, e bine asa. A fost o vreme când mă alarmam la orice zvon, orice șoapta primită gratuit, uitand ca am facut si eu, poate, acelasi lucru cu alte ocazii. Am avut momente când mi-am umbrit micile succese doar pentru că au ajuns la mine niște replici ale unora care aveau alte păreri personale vizavi de ce trăiam eu. Apoi, m-am scuturat și mi-am zis că-s o proasta, ca ceea ce traiesc acum nu voi repeta curand, ca, indiferent ce simt altii, nimeni nu poate pune realitatii mele alt văl, altă lumină. Si dacă o face, e despre el, nu despre mine. Asa cum și cele spuse de mine despre alții, sunt de fapt …despre mine, despre faptul că n-am știut să mă prețuiesc mai mult, încât să rămân verticală. Acum, privesc uimită cum nimeni nu-și mai face nicio grijă pentru nimic. Contabilitatea e cu rest. De multe ori tu ești restul, deși, din nou, e doar în percepția celuilalt acest lucru.
De când soțul meu are tot felul de activități frumoase unde lumea e unită, blândă și are un crez adevărat, am realizat cât de important e sa crezi in tine, fără insa a derapa in „prea multă stimă de sine”. Măsura contează.  E minunat să fim diferiți, dar nu despre asta vorbesc eu aici. Sunt destui cei plictisiți de faptul ca eu măsor de patru ori, timp în care ei au ajuns deja la destinații și s-au și întors, plini de sine, gata să exploreze și altceva. Eu nu mă știu curajoasă nici măcar în cuvinte și nici nu îmi place prea tare când cineva se  împiedică de felul meu de a fi.  Prefer să fiu ciudată, decât să fac lucruri pe care să le regret.  Am deja o colecție întreagă. Mereu mi s-a spus că sunt prea modestă, cand stiam clar ca e de fapt nesiguranta pasageră. Dar nu era o nesiguranta a omului care nu stie cine e, in ce crede, ce vrea, ci doar o formă fireasca de a explica unora că-mi cunosc locul, și că nu tind spre al altuia, caci ce am eu e special, chiar daca nu suna fanfare și nu dau pe afara cu exaltarea. Am atat cat sa separ lucrurile, sa le imbin cand trebuie, sa le potcovesc să sune frumos și să le dau cu roșu in obraji de sănătoase ce mi-s. Cu ele plec la drum, și azi, și maine. Si de mă insotiti, zic sărut mâna, de plecati din diferite motive sau plec eu de langa voi, imi caut de acum steaua sa pun simbolul acolo. Din păcate, definitiva e doar moartea, iar stelele acestora stralucesc altfel. Te salut, lume!

Continue Reading

Nici stelele nu mai sunt ce au fost

  • Magia unei zâne bune:
Vântul mișcă perdelele casei ca într-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâie, ascunși prin crăpături nevăzute; miroase a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și a mușcate pitite sub streșini. Cățeii dorm, în poziții care mai de care mai ciudate. Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu mă privește curios, ca un suporter care nu-și scapă jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu e lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumeste cu persoana mea. Își mișcă ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce m-a cuprins.  Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii.  E special, bătrânelul nostru.
Astia pun romanțe viței de vie, să crească mulțumită și să dea rod!, aud un om că spune asta, în trecerea sa grăbită de pe alee..
Râd cu poftă, ascultând muzica ce se aude din vecini, dar care se sfârșeste, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun. Dor de tata; el cânta romanțe.
Cerul pare întreg azi. Puzderie. Totul adunat ca la armata stelelor nu-mi lasă loc pentru negru tăciune. Mereu m-au amuzat filmele în care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus.  Și i le prezintă celuilalt de zici că a lipsit cu o zi înainte de la cursul cu…stele.  Nu m-aș pricepe deloc. Ei, Carul Mare, Carul Mic…astea le mai bunghesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne. Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, frate, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar bunghi unde e sud-vestul punctului de întâlnire.
Cand eram mică, mă furișam după ora zece la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. De ce nu făceam asta în curte, nu știu. Nu, nu aveam companie și nici nu trecea lume pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea își ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat. Pe bunica o curtau mereu negustorii și o îmbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba cu un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua, ce stătuse două veri pe scândura dulapului. Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă. Apoi se fălea. Tare se fălea.
Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea încet, se așeza pe colțul patului, cu un picior în aer, cu unul sprijinindu-se de podea, adunată toată în lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța simplă, care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai ca ne cântă „preferata”!” Preferata satelor era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la Viata satelor, dar la prânz. Nu se rata niciodată. Denumirea aia, însă, se împământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie. Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe o comoară. Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă.
Eu aveam o mulțime.  Eram obsedată de cifra 10. Da, mi se băgase bine în cap că acești decari ar fi semn de răsplată a unor strădanii. Așa că număram și eu 10 stele și încercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi sa nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare, și cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să nu aud de o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin. Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.
Și totuși, cer mai plin de stele ca în copilaria și adolescenta mea, nu mi-a mai fost dat să văd. Uneori mă întreb de ce, dar știu că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești, aici lângă perdelele care se mișcă sub adieri noi.
Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă demult pe nume, dar mamaia mea a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.  O simt și în interiorul meu și în exterior. Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald, de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!, mi-a zis cu glas de domnișoară. O port, deși ea nu-mi știe soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS. Si parcă încă o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”
Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost……..

stele

Cu ajutorul acestor slove: popularitate, suporter, verde, ecosistem, asortat, arsita, decari, balon, pene, franjuri, curios, frustrat, care formează duzina de cuvinte în cadrul clubului celor 12 cuvinte, având ca temă fixă magia unei zâne bune, mi-am lăsat aduceri aminte, moi și calde. Vi le dăruiesc. În tabelul lui Eddie puteti găsi și alți participanți care au folosit cele două provocări.

Continue Reading