Răni, nu cicatrici

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, în locul acela durut. E negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie, cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot și a mutat-o în zilele noastre. Parcă e un deja vue, cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă”.

Când m-am târât pe jos, atunci în 89 și când am văzut strada de la Prefectură…”plumbuită” și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului, scoțând la suprafață praful alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie, pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar, de varsta mea de atunci, care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

Mi se amestecă lucruri în suflet. Personale cu cele ale tuturor, gânduri vechi, cu cele noi. Eu nu m-am vindecat nici acum de zgomotul cartușierelor de la revolutie. Imi suna si acum. Eram in piata cand s-a tras. Purtam o jacheta roșie, pantalon negru, o bluza bleu, croșetată de mama, cu niste mâneci clopot perfecte și botine albe. Eram tânară, un amestec de fată dornica de nou și libertate, cu puțină frivolitate sau cochetarie, cum s-o numi, apropo de cum eram imbracată. Mă dusesem să fac și eu Revoluția, deși habar nu aveam că o vom numi astfel.

Cand au inceput sa traga m-am ascuns sub o banca după prefectura. O bancă de aia clasică, cu zăbrele.Aveam impresia că sunt ascunsa bine, nu mai gândeam ca eram și mai expusa. M-a tras cineva de acolo, aproape ca m-a scos de par, in disperare. Am fugit, dar nu ne-am dus acasa. Plangeam și priveam Brasovul. Ni se păreau umbre peste tot. Teroriști pe teatru. Era nebunie. A doua zi, am fost surprinsa sa vad urme de gloante dincolo de locul in care vedeam eu ca se plumbuieste soseaua. Si acum mi-e enigma. Multe lucruri nu le-am mai vrut a le ști, doar sa le uit. Nici acum nu pot.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta. Ca o răsplată, parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas. Si uite, cum nedrept, totul se repeta. Oameni sacrificati pentru interese meschine, dezbinare și ura.

De cativa ani sotul meu mă roaga sa-i povestesc sau sa scriu despre asta. Nu reușesc niciodata sa povestesc tot, mă învinețesc și rămân fără aer, de asta nu sunt entuziasta cu aceste mișcari de stradă.

Inainte ne faceam cruci pe ascuns de frica comuniștilor, acum ne impiedicam de biserici și cruci facute, lucruri pentru care oamenii au ales, nu statul și vedem dușmani acolo unde nu sunt în loc să privim spre cei ce sunt cu adevărat vinovați. Mi se pare inimaginabil.

 Mă întreb șoptit: ”Ce-am sa fac cu atatea rani? Le duc până mor?”

Pe facebook, oamenii m-au provocat și am mai scos câteva lucruri din memorie, asa ca dacă gasiți un pasaj intr-un alt articol de al meu, nu vă mirați. Tot nu e complet, dar mai las loc pentru o altă dată. Mulțumesc

Cuvinte necenzurate

 Cel mai greu lucru care mi se pare mie, în scris, e cenzura gândurilor. Stai că nu pot scrie ce îmi trece prin minte că o supăr pe mama, pe sora mea, pe x-ulescu, pe vreun prieten drag sau ne-drag, că pot atinge subiecte inflamate deja sau pot da senzația, unor discuții purtate timid, de volbură de cuvinte care transmit mesaje subliminale. Și de ar fi asa, inspirația și declicul exista, căci nu ne putem desfășura decât plecând de la ceva sau cineva și doar întâmplător pot avea substrat comun.

Mi-aduc aminte cum m-am necăjit, de vreo câteva ori, crezând că ironia și subtilitatea unor vorbe îmi erau adresate, în afară de cele în care chiar îmi erau destinate, bineînțeles. Lovindu-mă de asta, spun răspicat că niciunul nu mai punem coada la prună, că tot ce s-a inventat în materie de cuvinte au făcut-o, perfect, mulți alții înaintea noastră și  că e imposibil să nu neregăsim în mesajul omului. Până la urmă inspirația de aici vine, de la ceea ce trăiești sau ai trăit, vorbit și simțit, trecând apoi ca un tăvălug, prin filtru propriu, fiecare fărâmă, sperând că nu pui presiune pe mintea vreunui apropiat.

Ce facem noi? Nudism. Plajă în piața publică, fără să tăiem bilete la intrare. Liber. Unii mai discret, păstrând bucăți de veștminte, unele dichisite, chiar prea curate, fără nicio scamă în plus sau minus, de te apucă invidia,  iar alții mai rău ca Adam și Eva, întrucât și hăinuțele tip frunză lipsesc, câteodată. Mi se pare greu să păstrezi individualismul consacrat de fiecare când suntem atât de vizibili, expuși și exuberanți, pe alocuri.

Am trăit în câteva săptămâni, cât n-am trăit într-un an. Cum a fost posibil? Prin cumul de emoții, neprevăzut, împlinire, dezamăgire, construcție, miracol, decădere, urcare, eliberare. Și mi-a fost bine. Un bine cu un cuțit răsucit în mine, dar nu-l pot numi altfel. Mi-am dat seama că nu sunt și nu vreau să fiu mereu aceeași, că pot descoperi despre mine lucruri la orice vârstă. Nu sunt foarte tânără, dar nici nu au bătut la poartă ani de trecere liniară.

Mi-aduc aminte de mine, cea care bâjbâiam în lumea asta ce mi se căsca grotesc și în care înotam  cu urme senzuale în inimă și pe trup. Mă lăsam ghidată de dorințe și fiecare clipă o treceam iute în capitolul neîmplinire, pentru că îmi aducea bucurii mărunte sau doar plăceri cât un surâs sau o pereche de botine pictate cu trandafiri, visul meu continuu. Nu  le-am găsit nici acum, pe ele, botinele perfecte, dar încă le caut ca pe  o dorință posibilă și vinovată. Prostii de femeie fără minte!

Acum sunt reclădită și din cărămizi șubrede, dar le-am făcut să se susțină între ele prin liant dumnezeiesc, care poartă numele soțului meu și nu numai. Am avut șansă. Una pe care n-am mai ratat-o. Am observat că, încă, pot pune cărămizi și, miraculos,  mai îmi sunt cuvintele prietene, căci le pierdusem pe drum și datorită faptului că mă întovărășisem cu nepotrivirea.

Am căutat adânc în mine și am răscolit resursele, am fost ajutată să le găsesc. Nu știu dacă a așterne ceva pe coala asta a virtualului înseamnă altceva decât o găselniță a descărcării de plin, dar dramatizez voit și spun că îmi place să creez confuzii, uneori, chiar dacă simplitatea lucrurilor nu vorbește decât de un grăunte de nisip care se decimează până devine invizibil. Asta îmi bântuie des prin cap să fac, precum mulți alți bloggeri dinaintea mea care sunt și acum înaintea tuturor prin ceea ce scriau, dar au ales să dispară.

Să devin invizibilă și astfel  ce scriu acum nu va mai fi amar, câteodată, în sufletul celor care simt că gustă din vorbele mele. M-am gândit și să-mi pun restul articolelor pe linie privată și să las la liber doar ce scriu în luna în curs. Nu știu dacă se poate asta, faptic. Poate vă întrebați de ce as face-o acum după ce am fost în sistem perfect, aparent? Pur și simplu. Cu un gând  ca un capac de protecție, de grijă, de răspundere sau pur și simplu pentru că asta mă bântuie de ceva vreme. M-am gândit și că oricum sunt invizibilă pentru mulți și atunci acest gând e un paradox. Nu e, vă asigur! Eu mi-am mai mutat o dată blogul de pe blogspot pe WP, iar cu tehnica pot spune că sunt așa de nepricepută încât nici nu știu să-mi închid comentariile acolo unde nu cred că omul ar avea sau ar trebui să spună ceva.

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, e negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot. Parcă e un deja vue cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă„.

Când m-am târât pe jos, atunci, când am văzut strada de la Prefectură…plumbuită și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului scoțând praf alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie,  pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta, ca o răsplată parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas.

După cum vedeți, de o vreme, din mine vin cascade de cuvinte. Libere, încă. Necenzurate, încă. Fără direcție spre cineva anume chiar dacă se strecoară prin ele bucăți de conversații. Treceți peste. Nu pot să-mi separ gândurile. Eu scriu, precum vorbesc și uneori nu știu să zic stop. Și rar, mai revin asupra textului, așa că e posibil să gresesc in multe. Am înțeles, în schimb, că pentru unii contează asta, pentru alții nu.

Ca în Titanic Vals, spun simplu: „Nu mă citiți!” E mai simplu pentru toți, eu rămân cu vorbele, voi cu ideea că oricum vorbesc prostii de care nu are nimeni nevoie în afară de mine. Și nu vă cenzurați, e un drept obținut greu, așa cum am primit și altele odată cu acesta.Singura mea cenzură e că nu  mai primesc pe toată lumea în viața mea, chiar și numai conversațional. Nu merită zbuciumul. Am bâjbâit mult, încă voi bâjbâi, dar măcar acum mi-am alungat din fantome. Ar fi cazul să ne scuturăm de ele. Asa cum aș prefera sa nu mai fiu fantoma nimănui, oricum toți primim ce merităm. Și eu, și tu. Nedreptățile cele mari sunt cele colective, cuvânt blestemat, cuvânt înger, cuvânt cu speranță, cuvânt cu amintiri de cenușă.

Tavalug,scama,botine,sistem,foarfeca,tip,bilete,intuneric,operare,capac,comun,ziar, presiune, sunt cuvintele cu ajutorul cărora am adus din nou clocotul din mine. La Eddie, în tabel, veți găsi și alți participanți la duzina de cuvinte, din cadrul clubului celor 12 cuvinte.

Binele tuturor

-Ce faci?
-Scriu despre binele tuturor…

-Ah, despre acela care există dar lipseşte cu desăvârşire, nu?

-Cam aşa ceva! Oare îmi iese? Nu am nici o idee. Îmi vin în cap lucruri amestecate…

-Păi, atunci spune cum zici tu că e spre binele tuturor să mergem duminica la masă la maică-mea!

-Ei, nu-i tocmai subiectul potrivit, dar dacă tot ai adus vorba să ştii că aşa e! E spre binele tuturor din familia noastră să facem asta! Altfel nu ne mai spală nicio apă! Şi nici sponsorizările nu mai vin!

-Tocmai ce ai direcţionat binele tuturor pe un segment – familia noastră!

-Sigur!  Bine că îţi direcţionezi tu atenţia spre detalii! Nimic nu-ţi scapă!

-Nu! Ţi-am zis că nu există binele tuturor! E un şablon! Binele tuturor, dar pe segmente.

-Ştii teoria mea că lumea trăieşte din şabloane, nu? Dacă îi spui ce nu vrea să audă, hop…ieşi din şablonul lui, şi gata conflictul!

– Hai, lasă, că nu mă ajuţi! Sau mai ştii?

Binele tuturor nu există. Ce rost are să demonstrăm că sunt segmente, că expresia este un şablon, că binele meu poate fi doar al meu sau de grup, că atâta timp cât nimic nu mai e neînsoţit de material, deşi toţi ne dorim să fim îmbogăţiţi  spiritual,  conceptul devine o idee filozofică ? Care „noi ne dorim”? Câţi facem parte din acest grup pentru care iubirea aproapelui, oricum ar fi el-aproapele, devine parte din binele tuturor? Şi unde testăm sinceritatea cuvintelor?  Şi îţi mai iubeşti omul dacă dă de necaz şi nu te mai însoţeşte pe drumul comun? Când binele nostru are nuanţe de gri, te oboseşte, îţi aduce probleme, nu cauţi un altul să propovăduiască cu tine binele tuturor?  Şi ăsta e doar un exemplu. Venit în context.

Dar de „binele tuturor” cu forţa aţi auzit?

Normal! Ni se face bine cu forţa mereu. De câte ori nu mi-au rezolvat alții lucrurile crezând ca aceea era cea mai bună soluție pentru mine. Fără să se țină cont de ce vreau, ce-mi place cu adevărat, unde mă potrivesc. Era spre „binele tuturor” să fac așa și nu altfel. De câte ori nu am rămas în relații doar pentru că era spre binele nu știu cui sa nu faci din povestea ta un foileton de care să afle toata lumea. Mereu a fost așa. Acum e doar cu mai mult curaj, lumea pare mai deschisă, însă mulți purtăm încă stigmatul anilor trăiți înainte de  ’89 când era spre binele nostru să nu scoatem cuvinte din gură că altfel ajungeai într-un întuneric forţat, cu zăbrele, la propriu. Pentru că în întuneric erai oricum. Și ne trezim încorsetați încă într-un bulgăre de bine din care te chinui să ieși la fiecare rostogolire. Știu, însă, că în tăvălugul lucrurilor obișnuite viața mi-a arătat forma ei de bunătate și fiecare zi trăita de după revoluție, pentru mine, a purtat stema libertății de a vorbi, de a te exprima, de a-ți striga fără teamă convingerile. Ah, că te părăsesc vreo doi pentru asta sau că ești luat drept nebunul de serviciu, și ce dacă! Tu simți cum respiri …eliberarea perpetuă.

Binele nostru prin cuvinte…libere. Ce privilegiu despre care mulți nu cunosc nimic.  Cei născuţi după ’89 ştiu doar la nivel teoretic tot calvarul pe care îl trăiam atunci, fără libertate de mişcare, fără căldură, mâncare, fără net, radiouri, televiziuni, spectacole libere, nimic.

Indiferent cât de greu o vom duce acum, avem ceva care formează binele comun, care circulă indiferent de problemele individuale – cuvântul, vorbele, libera exprimare. Fiecare cum poate, pe tarlaua lui, dar fără frică și fără grija uitatului peste umăr.  Cenzura tot există, dar e altfel, parcă mai puțin periculoasă. Tu iți asumi vorbele, credințele, putințele, viziunea, iar dacă nu aștepti confirmări și aplauze poți oricând accepta punctul, căci până în acel moment ai reușit să golești o parte din tine care mocnea a tăciune fără să poată deveni foc vreodată.

Binele e tot pe segmente, dar adunat devine binele tuturor. Simbolul libertăţii ar putea fi măcar ideea că, în vremuri calde sau tumultoase, în agonii sau extaz, fiecare putem lăsa semnul cuvântului eliberat din închisori de gând, spus, rostit, scris, adunat în forme diferite care sigur intrigă pe unii și relaxează pe alții, care ne adună, ne risipesc, ne sfâșie sau ne alină ca, în final,..să bănuim, pentru o clipă, ce bucurie simplă avem cu toții, împreună.

 Binele tuturor nu se vede, nu se simte, nu e palpabil, dar e mereu pe buzele noastre ca un liant eteric, ca o parolă primită pentru a desfereca idei și concepte generale.

Si chiar dacă nu-l simtim la fel, nu-l conștientizăm în aceiasi parametri, mi-aș dori să nu fie doar o expresie de evitat. Nu de altceva, dar sunt prea multe cele pe care le ocolesc …deja. Eu vă doresc să primiți tot binele lumii și să-l dăruiți mai departe ca pe o ștafetă fără de sfârșit. Nu vă împiedicați de punct, puneți virgula chiar forțat și veți vedea că locul în care veți da drumul cuvintelor va fi cel potrivit, căci nimic nu e veșnic, iar uitarea intervine cât să facă loc altor și altor litere. Bine ar fi ca cei care le vor folosi să facă din ele adevăruri de neuitat.

binele tuturor