Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Umbra unei iubiri

Mă ţinea de mână şi-mi spunea vorbe, zgomot nedescifrat de creierul meu care încă se minuna de moment. Trecuseră zece ani şi omul din faţa mea îmi vorbea de parcă mă văzuse ieri. Aş fi dat orice ca scena să fi fost cu mult timp în urmă, însă învățasem că nimic nu se desfășura într-o planificare de soartă. Îl priveam, aparent detașată, și fiecare celulă din mine zumzăia să acopere gălăgia, fără noimă, făcută de bărbatul din faţa mea. Flirta, flirta şi vorbea apăsat, rârâit, fâţâindu-se prea mult în fotoliul din sufrageria mea. Era singurul om care făcea ca acel mastodont, piesă de mobilier nepotrivit pentru un apartament de bloc, să pară firesc şi comod. Cu toate astea se învârtea atât de mult în el, încât părea  aşezat pe ace fine.

Eu nu auzeam nimic şi datorită faptului că purtam cu mine o preocupare trufaşă  ca omul din faţa mea să nu ghicească, o clipă că, de fapt, în tot intervalul ăsta, nu făcusem nimic notabil, nu iubisem pe nimeni cu adevărat, nu mă trezisem nici mai completă, nici mai incompletă, nici cu experienţă, nici fără. Trăisem fără el, doar, şi îmi era ca şi când nu-l întâlnisem, niciodată, în drumul meu. Mai mult pe catchy.

                                                                                                              ***

Uneori, când trec pe acea stradă şi caut din priviri locul, ştiu că şi el a ajuns o „umbră a unei iubiri”, un loc de poveste fără poveste continuă. Nu mai se vede niciun semn ca acolo se striga libertatea aparentă. Si zâmbesc. Viaţa vindecă perfect, iar cicatricile uneori nici nu se mai zăresc. Doar zgomotul poveştilor se mai aude în inimi şi memorie, semn că au avut rolul lor.

24 aprilie 2015

Mărgăritare versificate

Povestea lui

Povestea unui om ce a scris
Cu litere de viaţă o epopee,
În care inima e prinsă în idee
Şi-n focul viu, în focul stins.

Povestea unui om muncit de vise,
De vise preschimbate în ambiţii,
Cu sevă luată adânc din premoniţii,
Ce l-au salvat din lucruri nepromise.

Povestea unui om cu mâini trudite:
Un om oricare, adunat din drumuri,
Cu viitorul măturat de fumuri,
Ce are talisman norocul de pe frunte.

Poţi fi chiar tu, pot fi chiar eu;
Poate-i povestea ce acum se scrie,
Deşi eu ştiu că e poveste vie
Despre trecutul unui tată. Tatăl meu.

Mărgăritare versificate

Echilibristică într-un pahar cu vise

Toarnă! Toarnă de sus, să iasă bulbuci!
Toarnă, toarnă…că nu dai de la tine…!
Umple până la semn, nici mai sus, nici mai jos!
De ce nu torni? De ce te-ai oprit?
Cine te-a încremenit într-un gest de poveste
Din cel al frumoasei din pădurea adormită?
Dacă ai şti cât am stat în acest basm?!
Un an? Crezi tu! Vreo cincisprezece!
Am stat în lumea viselor mult, prea mult,
Şi am plutit, şi m-am făcut că trăiesc…
Când, de fapt, îmi purtam paşii de somnambulă.
Niciun sărut nu mă trezea, nicio bucurie nu mă făcea să tresalt,
Eram ca într-o zi a cârtiţei.
Doar cei din jur erau alţii, iar uneori…visul rău se transforma,
Iar cel bun se sfârşea din faşă.
Dar ce fac? Ştiti deja povestea!
Aşa că soartă: umple, umple acum paharul!
Dă-mi licoare spumoasă, ca viaţa mea de acum!
Prinde-mi în cupa mea de cleştar visele viitoare,
Desi eu nu ştiu să citesc în ele!
Nu pot să le urmez:
Jumătatea mea bună e la fundul paharului!
Aşadar…umple-l, umple-l să nu stea gol nicio clipă!
Aruncă-ţi stropii tăi pe visele trecute
Şi şterge amarul din ele.
Mi-am primit demult sărutul
Şi de asta acum, nu mai fac…echilibristică în paharul cu vise al destinului!
Ups, l-ai scăpat! Sunt mii de cioburi aici!
O fi noroc? Sau nu? Ce bine că totul e doar o închipuire!
N-aş fi putut să mă zbat între vis şi realitate!
Prefer clipa. Clipa iubirii primite…
Ps: După aproape 4 ani…găsesc poezia mea, cu aceasta fotografie, cu etichetare facebook, ce e drept, dar fara link catre blog, pe pagina Smarald. Cine știe cate altele sunt preluate fără sursa, asa cum gaseam des, texte ciopartite, cu un autor pus gen: Adriana T sau chiar lipsa.  Dar na, asta e….virtualul, pe alocuri…
sursa: facebook Smarald
Mărgăritare versificate

Te plac aşa cum eşti (sau povestea mea romanţată)

 

Cam toată viaţa

Am aşteptat un semn.

Un semn amar,

Un semn normal,

Un semn care să-mi spună

Ca-n poveşti:

Te plac aşa cum eşti!

Dar el întârzia

Să vina,

Nu-i era timpul

N-avea lumina

Nici potrivire inchipuita

Cam greu sa simti

Ca esti iubita.

La început

Nu m-a plăcut total,

Că el era

Precum un amiral,

Pe-un vas ce mări

Și oceane străbătea;

Și cum să aibă el

Și grija mea?

O tona de amenintari

Se abateau:

Oare-l mai vreau,

De bântuie prin lume

Cu al meu nume

Pus la rever

Mereu stingher?

Pe căpitan de vas

L-am salutat

Și am plecat!

 

Trecut-am iar

Prin vise frânte

Prin inaltimi

Cu buze mute,

Ce mă iubeau

Pasional,

Dar cam brutal.

Şi am plecat,

N-am stat.

Desi pastrez in amintiri

O tentativa cu iubiri

Fara substrat

Pe sub mustata

Pastra mereu o aroganta

Ca sunt a lui orice ar face,

Asa, ca l-am lasat in pace!

 

Să spun

Povestea

Unui om

Ce mă plăcea

„Prea mult”,

Dar domn,

Aşa cum  el

Nu  prea era,

Mă păcălea?

Şi nu stiu cum

Făcea,

Măi, frate,

Avea şi mult

 bagaj in spate.

Şi am plecat!

Desi cam greu a acceptat.

Și mult război am prins

Până …l-am stins!

 

 

Unde-am plecat,

Nu mi-a plăcut,

Și cel ce-a vrut,

Eu nu l-am vrut;

Și am intrat

Obositor

În alt registru

De amor,

Cam cu păcat

Iar am plecat!

 

Un june prim

Am întâlnit

Nici vorbă,

Aiurea, de iubit.

N-avea cuvintele

La el, să te fereşti!

Te plac aşa cum eşti?!

Tot în poveşti.

De exista vreun fir

Mereu subtil.

Că am plecat,

Se înţelege;

Caci firul nu părea

Să lege

Niciun cuvânt,

Ca amănunt.

 

Dar firul mi-a ramas 

Ca o idee

Ca n-ar fi rau 

Sa tin sub cheie

Un timp, si inima

Si trupul

Sa nu iubesc

Din nou

Cu amanuntul

Si nici pe bucatele asa

Ca-mi place prea mult viata mea

S-o daruiesc ametitor

Pastram ca pețitor destinul

Si-n inimă mereu seninul

Sperand ca-n viata viitoare

Voi fi cumva o-nvingatoare!

 

Dar cum povestea,

Nu-i poveste fără,

Un happy end

Sau un sfârşit de horă

Mută,

În clipa cand doar 

Inimile-asculta

Istoria unei poveşti cu

Suflet de poveşti,

Simti cum se leaga 

Un tango si-un vals

Dai drumul celor 

Ce nu ti-au fost in pas

Si-asculti cuvinte-n timp

Ce tu zambesti

Ce-ti spun atat:

Te plac aşa cum eşti!

 

Şi atuncea…creşti!

Versificarea asta naivă o dedic soţului meu, singurul care a văzut până şi în greşelile mele un potenţial. Nu credeam în dragoste necondiţionată şi în lucruri ce nu se vor schimbate!