Surâsul meu, precum înghețata de fistic

Surâsul meu, precum înghețata de fistic:
Sunt oameni care au rătăcit drumul,
Sau erau pe alte drumuri
Când le bătuse la poartă norocul.
Stim cu toții asta,
Dar, uneori, e bine să-ți mai aduci aminte,
Căci, nu știu cum, dar daca privești pe fața unora
Observi mulțumirea,
Vezi licărul acela ca și când te-ai topit
De drag când ai primit înghețata ta preferată
La cornet, fină și cremoasă,
Dar sesizezi și faptul ca multora le tună și fulgeră
Chiar si când e soare, de parcă regretă că în ziua aceea
Nu au stat acasă să-și aștepte binecuvântarea promisă.
Ce nu știu ei, e că o primesc oriunde s-ar afla,
E suficient să se uite pe colțul de cer potrivit
Sau sa stea liniștit pe o bancă, sub o umbrelă roșie,
Ori să se plimbe lejer, împiedicându-se de vreun alt trecător
Care tocmai ce i-a predat, ca la ștafetă, printr-o atingere întâmplatoare
Dar neîntâmplătoare, în esență,
Șansa de a simți și observa bucuria.
Uneori, oamenii merg pe drum împreună.
Văd aceleași stele, simt adieri din aripă de înger,
Se simt părtași în fericiri neînțelese de alții. Vibrează la unison.
Și totuși, stelele cad; pe umerii unora îngerii își strâng aripile;
Fericirile se împart – unul încă le simte, generos, ca parte a lumii,
Altul și le adună și le vrea doar pentru sine, egoist,
Să-i coloreze zbateri mărunte.
Sunt tot felul de oameni pe drumurile noastre,
Dar  habar nu aveți că dacă îi privești din față
Multora le vei sesiza harul, darul, seninul și chiar păcatul
Însa tot ce îți va ramane ..va fi
Zâmbetul de catifea
Ce închide, ca o cortină, scena trecerilor noastre.
Pe drumul meu, mulți actori
Și puțini cei care nu amestecă plânsul lumii
Cu plânsul inimii lor.
Dar noroc că sunt și cei care zâmbesc
Ca și când au primit cornetul lor cu înghețata preferată.
A mea e de fistic, mentă si ciocolată cu lapte…
Precum surâsul meu.
Surâsul meu, precum înghețata de fistic
Surâsul meu, precum înghețata de fistic

Catchy și povestile mele. A treia și cu păreri împărțite…

friedsrich-nitzsche1
citate.club
„Îndoiala însă se strecurase discret, ca un fir blond așezat pe reverul unui sacou negru, dansa tango cu iubirea ta, a lui, a voastră, dar simțeai pe umărul drept o prezență nouă, un fulg de inimă în plus. Purtai o stare care venea de nicăieri, ca o ispită, ca o iscoadă, ca o neliniște ce nu mai părea pasageră, ci se instala încet și sigur. Nu mai era o părere, era o constantă ca un tremur care nu voia să dispară. Te uitai în ochii lui și nu vedeai nimic nou, nimic rău, dar asta pentru că era bărbatul tău pe care ți-l doreai același, neschimbat, cu torente de iubire în ochi. Toată pentru tine, doar pentru tine. Ce dacă trecuseră anii? Unde scrie că expiră ceva? Că expiri chiar tu, ca persoană? Că cele două riduri în plus sau colăceii așezați strategic nu te-ar mai lăsa să te bucuri de privilegiul de a fi iubită?
Simți în tine orgolii: „Nu mie! Nu nouă! Nu! Eu nu vreau să iscodesc! Nu vreau să caut indicii de care m-aș lipsi bucuroasă!” Dar de ce ai fi mai specială? Doar pentru că ți-a promis că nu va face din iubirea voastră una banală? În definitiv, tu faci ceaiul dimineața, el face cafeaua, vă împărțiți sarcini, responsabilități, lucruri care obosesc, care te transformă. Nu mai ai filmul în care tu cobori din pat pentru un alt sărut înainte de acțiunea zilei, nu mai porți cu tine dorința de a nu te ști obosită, tracasată, adusă de spate de griji. Poate nu trebuia să lași toate acestea să te copleșească și să trăiești, în viața ta casnică, aceeași poveste din filmul personal, cu peliculă zgâriată doar de lacrimi de bucurie.
Ei, aș! De unde atâta concentrare? Ai avut regizor bun, dar, deși te crezi divă sau vrei să crezi ca ești diva lui, de ceva timp, tu ai devenit o actriță de mâna a doua care….( vezi mai mult aici)

Mi-e dor de tine, tată!

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spune timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng de mult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.
De ce să plâng? Mai bine mă joc. Mă joc pe seară cu steaua ce luceşte pe cer şi-mi închipui că eşti tu. Când te-ascunzi după nori, îmi spun că pleci să mai aduni poveşti, de acolo, de la Dumnezeu. Când sunt multe  stele pe cer te cred la un bairam de noapte. Ce le cânţi, tată? Romanţe sau şansonete? Mie cântă-mi cântecul ăla rusesc de mă făcea totdeauna să plâng. Nu, acum nu plâng! Ai o idee fixă că voi da apă la şoareci! Nu ţi-am spus că mi-e dor? Păi, să irosesc bunătate de seară cu lacrimi?
Să vii în visul meu astă seară… tată! Dacă vii, îţi voi spune tot ce nu mai ştii de când ai plecat. Cum? Le ştii? Pe toate? Hai, măi… tată, că ţi-o fi lăsat Dumnezeu şi ceva nespus în joaca asta a voastră! Cum? Dumnezeu nu se joacă? Iartă-mă, tată, … dar parcă tot aș crede că te-a luat să-i fii stea în jocul lui de-a vesnicia, pe cerul uitat al vieţii şi al morţii. Cum? Tu eşti doar stea căzătoare? Şi atunci cu ce stea mă joc eu seara de la fereastră?  O fi Dumnezeu!
Ştiu, ştiu, Dumnezeu nu se joacă; nu joacă viaţa nimănui, şi nu cerne prin sită …praf de stele. Nici chiar de stele căzătoare. Dar dacă nu se joacă, roagă-l tu, tată, să mi te-aducă în vis, aşa… ca într-o joacă,  o singură joacă, măcar o dată!
Mi-e somn, mă duc …să te visez…tată! În stele!
Eu am stele pe pământ şi în cer. Pe una mi-o odihneşte Dumnezeu. Pe celelalte le are în grijă şi le face să strălucească mai tare. Cum să separ amintirile…dacă mi-e dor?

imagine