Lampă-Lupu’-Băiatu’, din nou…

Am câțiva prieteni care mă întreabă de ce nu scriu mai des despre câinii mei. Mai des decat o fac?, zic eu nedumerita.

Nu știu, deja imi pare ca scriu prea mult și pentru că sunt surse inepuizabile de subiecte, mi-e teamă să nu devin „penibilă” amintind mereu de ei. Sau, poate, mi-e frica să nu „deranjez” prea tare acolo unde nu există înțelegere față de ceea ce am ales noi să trăim.

Azi am găsit textul ăsta, și am realizat că ar trebui să nu mă mai cenzurez ..atât. Pot fi ocolită ușor, la o adica…

Cum imi incepeam eu anul 2015. Cred ca toti stiti povestea cu creata, blondul și cainele lup gasit, imediat dupa Revelion. Asta e intermediara, scrisa atunci la cald. Ce paradoxal pare acum, cand totul a prins contur de obișnuinta:

”Aşadar, mâine (8 ian 2015) se va face o săptămână de când m-a mâncat undeva să umblu după lupuşori rătăcitori pe strada şi, cum nu aveam acasă decat cinci câini şi o mâţă (alta decat Fifi), mi-am zis să nu începem anul fără vreo faptă bună ce nu va rămâne nepedepsită. Si le-am mai adus un frăţior. Da, dar frăţiorul e cam mare, are vreo 11 ani şi vreo 40 de kile; era necipat, era nedormit, obosit, speriat şi aş putea-o tine asa mult timp. Dacă, în prima fază, am avut noroc şi i-am putut pune lesa, urcat în maşină, adus în pas vioi la reşedinţă; dacă contactul cu patrupedele personale a fost unul mai mult decat surprinzător, pe Bobiţă frumosul alegându-l ca partener de joacă; dacă din prima a intrat in cuşca vilă ce a meşterit-o Mihai cu un prieten, pe repede înainte, neştiind dacă la cât era de blănos va rezista la ”căldurile” din casa noastră; încetul cu încetul a prins forţă şi curaj.

 

Nu mai voia prea mult afară, mă lasa să-l mângâi, dar dacă exageram băga iute o mârâitură şi un nas creţ de uitam că mi-e drag. Câinele se dovedea a fi cu personalitate puternică. Prea puternică, uşor paradoxal pentru cat era de static. Totuşi, nu poate fi vorba a fi caine de pază sau iute, el isi face bine treaba, latră omul, intrusul, câinii străini, dar se mira de atenţia primită şi se straduieste sa ne raspunda eforturilor noastre. De asta nici nu răspund celor care cred ca frumusetea lui poate tine loc de giumbuşlucuri, dorindu-l pe post de companion. Şi totuşi, giumbuşlucuri ştie a face: timp de 12 ore a urlat ca lupul încontinuu, de mai aveam puţin şi regretam faptul că am ales să-mi complic existenta cu al 6 lea catel. Mi-a trecut repede cand am văzut că se urca singur pe canapea şi că imi mulţumeste cu privirea lui de fante tomnatic. Cand l-am mai văzut şi jumătate afară, din curte, căţărându-se pe gard, intr-un exercitiu de echilibristică, de circ, căci eu numai la tv mai văzusem astfel de faze, mi-am zis că e musai sa fie dus la sterilizat şi să-i tăiem avântul. Şi la propriu şi la figurat.

Azi, Lupu Băiatul a fost scutit de tandreţuri prin gard cu ochioase lătrătoare şi o dată cu cipul a beneficiat şi de o operatie ce se voia banală. Şi chiar credeţi că a fost banală pentru lupuşor? Ei, nu…s-a luptat pentru podoabele lui, neacceptând guler,injectii, mâini străine şi alte acareturi. Nu a fost după el, in schimb. Acum când scriu, parcă simte, vrea cu orice pret sa vină spre noi. Nu poate, dar va putea şi eu nu reuşesc decat sa mă uit la el cat de frumos, minunat, puternic şi perseverent e. Si desi postarea mea cu caine gasit, din 2 ianuarie, după ce a hălăduit trei zile in oras fără să-l oprească nimeni, are peste 500 de distribuiri, ştiu doar că cine a abandonat acest caine, nu cunoştea deloc ce comoară a avut la casă. Nu-i nimic, ştim noi, asa cum stim că perioada rea va trece şi el va urca din nou pe canapea, ca si cand acolo e din totdeauna. Simt că va muta mobila din casa cu al lui coif protector și deja are o nouă poreclă. Se numeste Lampă! Să ne fii sănătos, Lampă-Lupu-Băiatu!”

8 ian 2015

Trei ani și jumatate cu un caine minunat despre care as scrie de zece ori pe zi, sa nu uit, candva, ce frumoase pot deveni zilele cu un strop de ajutor….

Va salut. Atat.

 

Citesc sufletul în ploi

Citesc sufletul în ploi:

Noaptea, ploaia, toamna, somnul, ceai, divan și un pisic.
Lumea asta-i strecurată printre bețe de chibrit.
Care scapără-n povestea ce se scurge de prin cărți
Și-mi aprind inima toată, deschizând iubirii porți!

Toropită, prind iar viața și-o ascund în pagini moi:
Asta-i vremea așteptată – citesc sufletul în ploi!

citesc sufletul in ploi
sursa – pinterest.com, citesc sufletul in ploi

Poveste de seară, cu martori aleși…în leagănul florilor

Leagănul florilor:

Lumea ta se ascunde sub spaimele mele.

Se scurg singurătăți de cleștar pe puntea suspinelor.
Eu îți ofer o țigară, deși mereu te cert pentru asta
și te rog să nu o aprinzi până nu îmi caut și eu o palmă de cer
pe care s-o privesc cât fumul gândurilor tale 
albăstreste timpul nesfârșit și rece al muțeniei noastre.
 
Și atunci, fugim în lume să ne regăsim
 
 
Îmi pui flori pe trunchiuri de copac
și mă așezi în leaganul strâns cu funii;
mă privești cum îmi flutură părul 
și cum râsul meu inundă alei întomnite.
Țigara s-a fumat singură, iar eu mă gandesc 
să fac cumva și să mă legăn mereu,
poate așa te vindec de fumul albastrui.
 
 
Tu râzi și-ți plimbi palma pe fața mea,
încercând să îmblânzești o șuviță 
șoptindu-mi că mai bine să nu iau acasă 
pisicul tigrat ce s-a ascuns în brațele mele, căci îi stric rostul.
Și că oricum ne așteaptă șapte rosturi blănoase, acasă.
Uit că suntem mulți. Deh, metehne de om îndrăgostit de neam pisicesc.
 
 
E al nimănui, sau poate nu, deși tare vrea iubire și mângâiere de om
Doarme, toarce, mă privește pe furiș
și plânge de încerci să mi-l iei cu forța.
Mă părăsește, brusc, pentru mâța cea albă,
mamă neliniștită care nu-nțelege 
că am făcut schimb de iubiri, chiar acolo în creier de munte.
 
 
Acum, am motiv să mă-ntorc la bradul cu șase ramuri ciudate.
Mă așteaptă un leagăn, un pisic alintat
Și o vrajă al unui castel ce-noptează, mereu,
în muzică de Chopin, salutând Caraimanul.
 
 
Tu…ți-ai aprins o nouă țigară. 
Știu, e semnul tău că iei cu tine legănatul munților.
Adulmecând șoapte și nesfârșitul.
 
 
Ba nu!, îmi șoptești ghiduș.
Iau râsul tău din leaganul florilor
Și-l trag în piept.
Definitiv.
eu, în leagănul florilor cu martori Caraimanul si Castelul Cantacuzino
eu, în leagănul florilor cu martori Caraimanul si Castelul Cantacuzino
CE SA FACI, NENE, POZĂ, CU SOȚUL? E DE RÂSUL RÂSURILOR, NICIODATĂ NU TACE. ORI TACE, ORI RÂDE, ORI…fumează…
PISIC TIGRAT, ADĂPOSTIT ÎN BRAȚELE MELE

 

Tanti Ana….

Tanti Ana a murit aşa cum a trăit – de frică, nesiguranţă şi neîncredere în oameni. Acum, fie vorba între noi, mulţi avem „bolile’’ acestor vremuri. Paranoia a devenit chiar ceva la moda fără de care, parcă, nu mai poţi trăi şi de care ai vrea să scapi, dar nu scapă ea de tine. Când i-am văzut prima dată buletinul era prin 2009. Era să-l scap, de îndată ce i-am văzut scris acolo, 1 octombrie 1920. Mă blocasem. Nici nu puteam calcula. Nu credeam că fiinţa asta, gârbovită ce-i drept dar de-o coerenţă extraordinară, poate avea atâţia ani. Ea mă privea cu superioritatea ce i-o dădeau, clar, cei 89 de ani, de atunci. „Ce-i, nu crezi?”, mă întreba ea dojenitor. „Păi, normal, dacă domnul Moldovan n-are decât 69, e firesc să te miri, duduiţă!’’
Domnul Moldovan era bărbat’său; nea Petrică, aşa cum îl ştiau toţi. Nu părea cu mult mai tânăr decât ea, dar se pare că bătrâna avea dreptate. Din păcate era destul de bolnav, dar nu-l credea nimeni pentru că era prea falnic şi prea arătos, încât se credea că stă doar la adăpost de gura babei.  A murit după o insuficienţă respiratorie  în urma unei operaţii. Ar mai fi trăit mult şi bine, zic unii, dar tanti Ana nu a putut suporta pe nimeni, în preajmă, să-l îngrijească. Avea o manie –  dacă-i omoară cineva, le otrăveşte mâncarea, apa, le fură banii, şi le vinde casa? Ei ce se fac?
Era la sfârşitul lui ianuarie 2012 când doar câţiva oameni au fost acolo în ultima lui zi pe pământ. „Săracii! N-au! Au zis cu toţii. De unde sa aibă? Copii nu, mai  sunt și pensionari de prea multă vreme. Asta e! Biata tanti Ana, ce se face ea singură?!
Dar băbuţa noastră, de 92 de ani acum, nu voia să schimbe nicio regulă. Voia să-i fie săpată grădina, voia să nu i se gătească, dar să mănânce ceva totuşi; să fie din când în când ajutată, dar să stea în casa ei. Dar dacă nu avea pe nimeni, greu să găseşti pe cineva amator!
Era tanti Ana a noastră atât de lucidă şi clară la minte că ştia mai repede decât cel ce-i făcea cumpărăturile cât costă şi cât trebuie să mai primească înapoi. Avea şi ea o slăbiciune- pisicul vecinilor. Niciodată nu ţinuseră soţii Moldovan vreun animal, în afară de vreun porc sau găină. Câine, pisică? Nu, Doamne fereşte! Păi, mâncarea lor? Costa! Aşa că dragostea ei era oarecum bizară pentru ceilalţi vecini. O auzeai cum striga:„ Iar ai venit? Pezevenghiule! Hai, hai, Gheorghiţă, hai să-ţi dea mama sa mănânci ceva bun!’’Şi pisicul se unduia şi alinta, şi stătea cu ea toată ziulica. El torcând, iar ea citind psalmi la lumina geamului.
Toată vara a udat tanti Ana gradina, să se facă, să fie. Ba, mai lua şi sapa uneori, dar fără rost. Nu mai putea femeia. Stătea, apoi, singurică pe bancă. Acum n-am să vă spun câte certuri şi nemulţumiri avea băbuţa cu toată lumea ce încerca sa o ajute. Era veşnic „furată şi oropsită’’. Toţi aveau gânduri ascunse, iar ea scotea nişte răutaţi greu de suportat. Avea o simpatie pentru vecinul din dreapta casei:„ E un domn!, zicea ea. Păcat că-i tot timpul plecat!” La el a apelat şi când s-a îmbolnăvit, iar când au luat-o cu salvarea, doar în el a avut încredere să-i lase cheia să încuie. Doar atât!
Nu a murit în vara aia bătrâna noastră. Doctorii de pe salvare au spus că nu-i bolnavă decât de bătrâneţe, în rest era sănătoasă tun. Avea o răceală şi tocmai asta a speriat-o pe tanti Ana şi a făcut-o să plece din căsuţa ei,  pentru a trece iarna, la Huşi, la o nepoată. Nu s-a adaptat. Se revolta, se certa cu toţi, mânca doar noaptea, pe ascuns, visa la căsuţă şi la pisicul Gheorghiţă. Tocmea maşini să o readucă acasă, dar nimic, nici chiar vremea nu a ajutat-o defel. Viscolele şi troienele i-au luat orice speranţă. Intrase în 2013 cu mare supărare.
Cu toate astea, într-un 2 februarie, auzim că tanti Ana s-a dus la nea Petrică. Gata. Murise în somn, oarecum de inimă rea si de dor şi, ca un făcut, avea să fie înmormântată departe de tot ce iubise ea mai mult. Ii găsiseră un fişic de bani în rufele murdare. Cam cincizeci……de milioane, în bani vechi….numai buni de făcut înmormântarea cu ei.
A trecut puţină vreme. Pisicul Gheorghiţă încă o caută pe mama lui adoptivă. Nu înţelege de ce nu se mai deschide niciodată uşa aia verde. Miaună şi priveşte în gol. Cei ce-au rămas după tanti Ana, ca moştenitori legali, s-au pricopsit cumva. În afară de căsuţa cu gradină au descoperit ascunşi cam patru sute de milioane. Bănet, frate! Ce păcat! Sau ce bine, pentru ei! Dar oare cum ar fi fost dacă ar fi trăit tanti Ana a noastră împărăteşte cu ajutorul lor, în căsuţa ei şi, poate,  acum ar fi fost zărita, încă, prin grădină?
Din  păcate, nu a ştiut cum să facă asta. A adunat ban pe ban dintr-o obişnuinţă seacă. Degeaba. Nici măcar pentru alţii. Nu a lăsat nimic de bună voie. Totul a fost aşa la repezeală, dintr-o ură viscerală faţă de neamul lui Nea Petrică. Într-un fel, dreptate pentru ei s-a făcut. Nu s-au iubit în viaţă unul pe celălalt. Uite cum şi după moarte, Dumnezeu i-a aşezat în colţuri diferite de lume. Trist!
  Timpuri, oameni, poveşti. Ce a rămas în urmă? Un pisic mieunând a jale şi dor şi o poveste pe aici. Plus un gând inevitabil: „N-au! Auzi? N-au! Săracii! De unde să aibă?”
Of, Doamne!
Un gând bun îţi trimitem, tanti Ana! Pentru eternitate!