Mi-s pietrele tăceri

Lumea tace,
Ascunsă sub muguri de salcie blândă,
Se sparg broboane de viaţă în sunet surd,
Cad urme de gând
Dintr-o carapace
A unui vânt ce-a plecat spre pământ.

Dar lumea tace,
Şopteşte printre pietre albe,
Încă nearse de soare, anul acesta.
Şi ce dacă!
Păstrează în ele toate verile trecute
Şi vorbele spuse, atunci,
Ascunse-n tăcerile de azi.

Şi-ascult tăcerea
Ca pe o simfonie
Ce-mi cântă numai mie dorul ei;
Nu tace lumea, ci îmi tace mie
Potopul de păreri de nicăieri.

Îmi prind cuvinte-n păr
Ca pe podoabe
Să-ncerce a zbura cu adieri de vânt
Şi-atunci, poate-or striga,
Căci nu se face
Să lase loc tăcerilor de ieri.

E ”azi” şi nu mai tac!
Deşi nu am nimic de spus,
E de ajuns.

pietre

 

Niște alinturi

Am făcut un test. Cât de fidelă îți sunt.

Am picat la toate întrebările, pe rând.

Și mi-am zis că nu-i a bună!

Că în zbor de cuvinte,

Sigur, m-ai lăsat tablou

Cu vreo replică efervescentă;

Cu siguranță, aceea mi-a dereglat graficul.

Sau poate niște muguri cu verde roz,

Ori, poate, vreun parfum de corcoduș mirat, ce zici?!

Ba nu, cred ca niște sunete venite din pădure

M-au preschimbat acum, la maturitate, în alta!

Da, privește-mă!

Am cristale argintii pe pleoape:

Când clipesc aud iarna,

Când dorm visez vara,

Când te privesc te văd într-un copac, după zmee tricolore.

Ce cauți acolo?

Nu vezi că-i deranjezi coroana?

Da, știu, stă în natura ta sa te cocoți spre Înalt.

Atunci de ce te miri că am picat testul?

Nu mă pot ține după cei Aleși,

Îmi sunt fidelă mie și Lui;

Cu tine merg umăr la umăr,

Căci încă mă-nveți acceptarea.

Cercul? Nu! Azi lasă-l, nu mi-l aminti

Suntem în el.

Auzi? A sunat telefonul,

Nu era testul meu;

Au greșit,

Noi..suntem în cerc.

Pentru totdeauna.

Cuvintele de adineauri?

Ei, aș! Niște alinturi!

Aveai vreo îndoială că e altfel?

noi

 

 

Duzina de cuvinte cu numărul 77 e azi aici prin cuvintele: muguri,verde, coroana,parfum, cristale, natura, tablou,  zbor, efervescenta,maturitate,, sunete, test. Veți găsi și alte variante în tabelul găzduit de Eddie. Eu am vrut sa imi țin promisiunea că nu mai sar peste duzine, dar tot m-am rătăcit prin desiș de preocupări ciudate.

Lacrimi de crocodil

Lumini străbat difuz spre cerul-copil, ce are pete roz şi violet şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu care răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!
Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul care tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de „la revedere”. Nu-nțeleg de ce circul e atât de trist; ei au vrut să mângâie pe creștet animăluțele din cartea lor de povești. Se simt păcăliți. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute pe bieţii comedianţi să se ridice și să vadă cerul ăla colorat, de zici că fluturi mov de bezea, care au încremenit în văzduh.
Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază violet,  cu un semn sigur, din aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”
Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!
Copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, și piti sub haină o rază colorată care tocmai îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară care semăna cu niște fulgi fără trup.
Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.
Sunt îmblânzitoare de cuvinte, de o vreme și mult am câştigat  în acest timp perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un timp al  scrisului, care îmi amintește de șovăieli amare de când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază, și care a curs fascinant în marea de litere a lumii noi.  Cu fiecare zi v-aţi adăugat şi voi, picurând în mine ce ați avut fiecare de dăruit şi mi-aţi transformat mugurii în floare, mi le-ați pus în buchete cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să prețuiesc  lucrurile simple, să observ fluturii din vată de zahăr mov, sa adun florile cuvintelor roz și să mă gândesc mai mult la sufletul meu care nu mai vrea să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi; iar în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. În suflet, însă, păstrez câte ceva din ceea ce mi-ați dăruit, mă umplu de frumos, iubire și sunt recunoscătoare că vă am alături. Nu știu spre ce mă îndrept, dar tot ce îmi doresc e ca fiecare cuvânt să pară scris acum cinci minute. Oare voi uita regula asta în timp? Sau mă voi încurca în ițele colorate din arena circului ..ce-și spune viață?
  Aici sunt lacrimi de crocodil veritabile.