Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Libertate

Natângă sunt acum, în turmă mă nvârt;

Şi nu ştiu ce-am făcut, pe unde am trecut;

De ce privim în jos, noi ce-am doinit frumos,

Atunci, în ”douăjdoi”, când ei au tras în noi,

De am rămas în viaţă cu suflet de paiaţă?

Şi am în ochi şi-n minte o mie de cuvinte,

O mie de-ntrebări şi tot atâtea stări,

Caci am luptat pe stradă, dar am scăpat cu viaţă,

Chiar de eram copilă şi aveam atâta silă

De griul şi uratul, de mutele cuvinte;

Şi acum nu luăm aminte!

Eu m-am târât pe coate,

În neagra aceea noapte,

Dorindu-mi libertate.

Şi acum?

Nu uit, nu pot, nu vreau să-mi şuiere iar gloanţe

Din puşti ce măcăneau ca nişte cotoroanţe;

Nu vreau să retrăiesc puternice emoţii,

Ce le-am închis pe veci, dar ard ca nişte torţe,

Şi-mi ţine aprinsă-n mine recunoştinţ-adâncă,

Că am primit iar viaţă şi-o libertate frântă

De la-nceput. Caci sângele din stradă

Din mintea mea…nu pleacă.

Cred ca îmi fac un obicei de a-mi scrie postarea începând-o la Wordwasfirst, în comentarii, dar versurile ei mă inspiră teribil. Eu chiar am fost pe stradă, în 21 şi 22, prietenul meu de atunci a cărat un mort iar sangele de pe adidașii lui ne-a ramas pe retina si in suflet pentru totdeauna, am văzut puşti date cu …”buletinul”, ca acum credite; am făcut depresie, mai apoi, am păstrat hainele cu care m-am tarat şi nu pot vorbi prea mult despre toate acestea fara sa tremur la propriu şi să nu-mi vină în minte colbul ce se ridica pe strada din faţa Liceului Unirea Braşov, fără să văd imaginea morţii, a disperării, a haosului şi a bucuriei umbrite. De la început libertatea aceasta, atat de hulita acum, am primit-o cu dâre de sânge şi cu bucurie reţinută.

Postarea face parte din provocarea de luni, cu tema fixă: Libertate. Veţi găsi şi alte abordări la Eddie in tabel.

Mărgăritare pentru EI

Ciuleandra de neînţeles

M-am întors de multe ori în trecut cu gândul să-l rearanjez, niţel, să-i pun în ordine clipele neînţelese şi petrecute prea repede, prea degrabă şi prea fără de folos. Ce greşeală! N-am găsit nimic  de rearanjat. Nimic. Fiecare om, care-şi lua cu îndârjire bucăţica lui de poveste, era acolo. Nu voia să dispară, să plece. Degeaba făceam curat şi aduceam întruna amintiri mai frumoase, mai cochete, că cele rele tot acolo rămâneau. De neînţeles. De neînţeles a fost şi drumul lui prin viaţa noastră. Mi-l amintesc ca acum. Înalt, falnic, cu mustaţă şi clipiri dese, vii, zâmbind parcă şi cu ochii. Mândru, orgolios şi demn,până la final.
Ştia să se bucure de tot, să facă chefuri în doi, să celebreze viaţa şi ….. sa aprecieze iubirea. Și cea primită, și cea dăruită.  Atât cât a fost. Fără regrete, lamentări sau lacrimi. Dar i-a plâns sufletul. Mereu. S-a prins într-o horă în care a rămas prizonier până la sfârşit, ca într-o Ciuleandră ce te topeşte din picioare şi care e mai puternică decât tine, înlănţuitoare, trepidantă şi doborâtoare, într-un sfârşit. Cine să-l judece şi de ce?
Poate doar Dumnezeu, singurul care-i cunoştea slăbiciunea dar şi patimile! Omul-lup. Omul singuratic. Cine ştie? Dacă am mai trăi o viaţă, o viaţă în care să nu fii atât de ancorat în ale tale proprii şi să te lase să fii atent la cei din jur, cred ca aş lega altfel iţele unora, i-aş ajuta să şi le facă mai puternice. Dar aşa, eu nu pot fi puternică nici pentru mine, suficient. Poate de asta vreau să cred că Ciuleandra asta l-a topit pe picioare pe omul nostru. L-a mistuit, l-a ars şi l-a doborât într-un final. Poate că acolo unde e încă mai stă în cercul iubirii şi că Dumnezeu îl ajută de aproape  să-şi desăvârşească dansul. N-au mai fost oameni în dansul lui. Au fost doar vise, trăiri, neîmpliniri, iubiri pierdute şi tinereţea lui. Pe aceasta din urma o plângem noi, pentru că avea un nume şi un suflet. Pierdut acum. Pe vecie!
Cum spuneam, să-mi aranjez amintirile, da? Hmm…..au dispărut azi toate. A rămas doar una cu un nume nespus.
Să-ţi joci Ciuleandra, Tudore! Acolo în ceruri……