Mărgăritare prinse în cuvinte povești

Mărgăritare

M-adun-n astă lume, broboană cu broboană,
culeg perluţe vii pe aţă ca de plumb,
ce-or înţelege unii din lumea mea icoană
nu-i chip să știu mereu, ca-ntr-un ecou cam surd.

Mă-nclin în fața celor ce-mi lasă-n suflet semne
şi nu mă dau ca pradă mirărilor mărunte,
trăim oricum în lumea celor cu aparenţe:
o port şi eu pe a mea, pe aici şi, chiar, pe frunte.

mărgăritare
mărgăritare

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel.. :

Se agață pe cerul nopții cuvinte
și mă gândesc că le stă bine acolo, luceferi,
decât să le ascundem în sertare, să doarmă,
chiar dacă s-ar putea sa ne fie bucurie și surpriză,
într-o zi-narcisă.

Sunt momente când cuvintele stau sub tălpi,
se amestecă în lut,
se decoreaza cu inimioare, fluturi sau cruci,
se ung cu untul minții plânse;
prin oase se pitesc înțelesurile,
alea neînțelese, de mulți dintre noi,
căci, de atâtea adunări și scăderi,
de atâtea potriviri-nepotrivite,
s-au tivit literele pe poalele vietii
pe care, cineva, indiscret, le ridică ușor,
iar dintr-o exaltare la minut,
din marginea sa de inima,
se scutură câte un cuvânt-stea.

 

Ideea e sa ajunga la toți,
chiar daca uneori strălucesc perfect în
tăceri și muțenii primenite.

Eu mi-am bagat în sân câte au încăput,
apoi în buzunare am îndesat unele indecente,
din acelea legate cu fir de catifea roșie;
doar că iar s-au deșirat înțelesuri
și n-am mai apucat să însăilez nimic,
încât, obosită, le-am agățat, din nou, pe cerul nopții
să le fie altora lut, mir, balsam și apă vie.

Probabil, iar …voi dormi, o vreme, prin lumi
bântuite de alte vorbe –
unele ferme, rostite, cu glas tare,
…. fara subînțelesuri.

Cel mai greu e să caute cineva în slovele tale
ceea ce nu ai pus vreodată,
dar cel mai ușor e să și găsească,
și, uimitor, chiar să crezi si tu asta
observându-i convingerea,
chiar dacă tu știi că gândul tău e trubadur prin nori
și naște cuvinte care sigur se vor ascunde în alte sertare
de teamă să nu rodească
în goluri de suflet….
….iarba păcatului.

Pe cerul nopții, încă agăț scrisul inimii
ce va spovedi taina sufletului,
canonul primit fiind tăcerea literelor..

Sssshhh….cad stele ce se scriu singure.
Înșiră-te mărgaritare!”, îmi zici tu, mirat,
Iar eu știu că, din nou, ai citit ce ai vrut!

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel...
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel… (pornită de aici.)

Sub globul meu de sticlă

Trăiesc sub un glob de sticlă transparent, iar totul pare mai liniștit așa, chiar dacă în jurul meu cad focuri iar gălăgia lumii mă împresoară. Acolo nu trebuie să răspund întrebărilor la care nu am explicații facile. Lucrurile incomode dispar de parcă se ridică sub formă de fluturi. Roiuri. Acolo mă umplu de povești cu turtă dulce din care simt că fac parte, miraculos, căci prea tare seamănă cu frânturi din a mea copilărie. Doar numele diferă și culoarea pielii, dar citesc tot despre oameni multi și năcăjiți, care și-ar fi împărțit și ultima bucățică cu tine, decât să o mănânce pe furiș, fără poftă și vreo urmă de satisfacție. Globul meu de sticlă e colorat, fațetat, precum un caleidoscop din acela în care vezi părticele dintr-un vis impărtit in alte mii de fărîme și pe care-l sucești după bunul plac.
Sunt bine cu mine, nealterată de opțiunile celor care trăiesc după forme absolut firești, uneori convenționale. Nu mă împiedic de rezultatul ecuațiilor cu multe necunoscute, pentru că rezultatul îl accept cu seninul inimii. Bineînțeles că nu semăn deloc cu cea care dădea din coate, cândva, să se vadă, să fie, în rând cu lumea, cu job perfect dar inutil pentru nepriceperea-mi.
Sub rotundul lui perfect, oamenii nu mă ceartă pentru alegerile mele, nu-mi spun ce să fac, ce trebuia făcut – de parcă ar deține adevărul absolut și formula succesului garantat- și nici nu clatină din cap cu îngăduinta, țâțâind de neplăcere!  Nu așteaptă să apar alta decât sunt, acum, indiferent de ce-aș putea fi. Risipa mea e un alt fel de trăire, dar dacă ar trebui s-o explic prin viu grai…aș amuți. Nimeni nu vrea să audă nimicul omului care se ascunde sub globul de sticlă boem.  Acum e la modă  super-omul, (super-femeia, bărbatul),  cei care dărâmă zidurile viitorului. Dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa, deci s-ar putea să fiu defecta tuturor timpurilor. Hmmmmm..
Din cutele sufletului, pitit de zgomote și tumult și de lucruri care nu îmi mai sunt de mult  timp obișnuite, se preling dâre de lumină și tăcere. Sub clopotul meu de sticlă ele dau căldură. Acolo, alung activitățile care mă epuizează dar fără de care mecanismul acesta perfect nu ar funcționa. Le uit rapid, într-un ungher, cu geaca de piele, ghetele și poșeta lângă, cât să-ți echipezi urgențele și să ieși în aventura zilnică. Dar până atunci, mă pitesc cald în forme prietenoase cu o cană de cafea caldă și miros de cartofi copți, cât să nu uiti ce frumos și simplu e totul.
Știți povestea aia cu țiganul, iarna, aflat pe un mal și pe malul celălalt era un foc mare, iar el voia sa câștige un pariu cum nu va îngheta chiar dacă e atât de frig, iar el era într-o camașă sau nici aceea și spunea privind spre foc: „Doamne, ce cald e! Doamne ce cald e!” Și proiectia sa îl ajuta să nu moara de frig. Cand au stins focul, a inghetat pe loc.
Așa si eu, sunt conștientă că dacă dau globul la o parte încep să aud și să văd forfota lumii și sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri care oricum vor fi traduse de fiecare când filtrul său propriu intră în acțiune. Nici chiar eu nu pot sa  explic ușor ceea ce  nu stiu, cateodata, cum de au ajuns in anumite puncte:
Când au trecut anii, de mai am câțiva si numar unii de nici în vis nu credeam ca vor veni atât de repede. Sau că suntem un cuplu fără copii. Ori ca trupul meu nu mai e armonios, asa cum era cândva. Sau că am ales sa fiu omul literelor calde în detrimentul altor năzuinte. Ale altora. Nu ale mele. E drept că hrănesc altfel, ale mele, însă doar despre acestea din urmă pot vorbi, cele lumesti mi se par istovitoare, banale, ca intr-o zi a cartitei. Nici măcar nu-i pot invidia pe cei care fac lucruri mărețe. Am oameni în jur care reușesc asta atât de ușor și îi privesc cum strădania lor pare atinsă de aripă dumnezeiască. Și înțeleg perfect de ce mă așez în alte teritorii căci nu mi-aș putea însuși niciodată astfel de simțiri. Când totul iese atât de natural unora, tu știi că s-ar putea ca efortul tău să iasă în evidență. Și-mi doresc discreție, deși implicarea mea e totală. Dar cei pe care-i admir, nu-mi vor cere niciodată explicații. Ei știu. Ba, și pe cei carieriști de meserie, ambițioși cu performanțe uluitoare, siguri pe sine, pragmatici dar și vizionari, care silabisesc și se încruntă când îmi simt bătăile de ritm diferit, îi pricep bine. Știu cum e dar nu mai vreau a ști de ceva timp. Reușesc să îmbin planurile, dar mă voi simți cu adevărat bine când în loc de chipuri vad litere și povesti. Are însă grijă viața să echilibreze situatia și atunci normal că mă ascund cat pot sub umbrela albastra a bucuriilor mele.
Sau că în casa mea dorm prea multe suflete ale unor căței ce nu au mai fost doriti in alte părti. Ori că prefer o anumită solitudine zarvei normale, oricat de frumosi și buni, și oricât de recunoscatoare le-as fi celor cu care am stat candva în reuniuni voioase. Dar mai ales mi-ar fi greu sa mă alătur în crezuri pe care nu le simt, dar nevrând sa spun prea multe despre ale mele, căci e tare usor a fi combătut la infinit, când ție altele ți-s clare.
Si cum globul de sticlă e fictiune formală pentru a reusi sa ma scuz de toate neputintele mele îi sunt totuși recunoscatoare pentru că doar asa am reusit sa nu clachez in slabiciunile mele. Uneori îl iau cu mine și printre oameni, si fatetele de care vă spuneam la inceput mă ajută să asez lumii chip bland. Mereu aud ca ce gândesti, aia devii. Dincolo de preferintele mele, știu că niciodata nu mi-a fost mai clar ca sunt pe drum bun. Mi-a fost teamă ca anii maturitatii mele depline mă vor găsi cu regrete, căci multe nu mi-au iesit. Da, dar au apărut altele despre care n-as fi bănuit vreodată, iar mie mi-au asezat in suflet bucurie si adevar – ca primesti ceea ce îți e de trebuință. ÎNȚELEPCIUNE? Nu! Doar faptul că am învățat să mă iubesc mai mult, să nu mă mai raportez la cum sunt alții, ce simt, ce principii au, ce gânduri, cât de diferiți sunt. Când îți acorzi tot timpul din lume ție, îl împarți cum dorești, fără vinovății de fațadă. Se întâmplă să-ți pui clopotul deasupra basmului tău doar când crezi că nu mai ai timp să tot te explici.
Cand lipsesti mai mult dintr-un loc, atat de mult inca parca ai fi fost in povestea frumoasei din pădurea adormită, nu mai ai ce sa pui in loc decat o linie. Pe care o tragi după tine, in speranta ca nu va trebui să uiți unde ai lăsat capătul de care încă te ții bine și că, revenind, poți vorbi, ușor, nu despre ce  și de ce n-ai făcut, căci oricum nu poți schimba ceva, ci  despre azi, despre  mâine, despre cafeaua din ceasca, despre viața care se scurge indiferent că o asezi sub clopote de sticlă sau sub aripi de fluturi ce-ți duc visele departe pentru a se împlini. Parcă nu-ți mai simti oftatul cand privesti, peste umăr, discret, și te intrebi cat sa te auzi, doar tu: „Când, Doamne? Când?”
Si-ți bagi mâinile în buzunar ținând strâns pumnii, căci și-asa in restul timpului ți-s pusi la treaba. Cand zarva lumii se inteteste, peste mine, ca pe un platou cu tort, se asaza același clopot de sticlă. Tortul vietii  ramane neatins măcar pentru o vreme până cand  mi-l vor devora oricum…cei prea infometati de ….omisiunile inerente. Noroc ca-s camarile pline și ingrediente destule. Facem altul. Pot spera la unul cu bezea, lămâie si piersici? Simt eu că vremurile ce vor veni vor fi atat de pufoase și vor avea arme atat de naturale, incat nu cred că nu voi invita pe cei care le prefera sa le savureze discret. Dau eu cafeaua! Si un fir de floare, cât să ne îmbobocească povești noi în minte, căci gândurile oricum țes pleduri de cuvinte care ar fi zăcut cuminți sub alte clopote de sticlă dacă nu le-ar fi spart neprevăzutul.
Să-ți pui peste casa sufletului așternuturi de vorbe, toate ale tale, chiar dacă par la fel, tot te învelesc cu recunoștință, căci până nu demult, se tricotau doar în minte. Unul pe față, unul pe dos. Iar uimitor, cineva parca scotea andreaua și ochiurile fugeau singure, desirandu-se in minte. Ce noroc pe mine, cu locul acesta magic, alt glob de sticlă, unde să-mi înșir mărgăritare din gânduri ce altfel ar fi murit demult. Caleidoscop fațetat în imagini ce vorbesc despre mine, baloane de săpun pentru alții. Fiecare ce vede, fără supărare..

 

Jocul de-a versul, cu o neraidă

Dimineață, Aida Neraida, o fată a cuvintelor, pe care am găsit-o pe fb,  a scris niște versuri sub formă de ghicitoare și a promis, persoanei care va ghici, o poezie după o temă și cu ajutorul unor  cuvintele pe care le va alege „norocosul”
Eu am fost norocoasa și am găsit răspunsul: ȘTRENGĂRIȚĂ!

Tema aleasa pentru poezie a fost, cum altfel decât – „înșiră-te mărgăritare”.
Cuvintele: nuiele, mărgăritare, poveste, alune, bătătură, neștiut, neșoptit, albastru, inorog, măiastru, bunicie (cuvânt inventat de cineva drag) temelie, bolovan, coș, zăpadă, argint, eter, retro, lampă, foc.

                                                 Înșiră-te mărgăritare

de Aida Neraida

A fost odata,
ca in orice poveste,
o fata.
De fapt stai, ca n-a fost niciodata
si nici nu este.
Zic de poveste, nu de fata,
caci crosetam o realitate ingamfata.
Intr-o banala zi de joi,
cu un cos vechi din nuiele si genunchii moi,
Ea o pornise prin padure,
dupa fluturi si alune.
Nici n-a observat cand seara a cazut ca un noian,
ea framanta margaritare, cu sufletul pe-un bolovan.
In intuneric si-n albastru
fad si chiar deloc maiastru,
fata se facu mai mica
si chiar tremura de frica.
Inchise ochii si-si dori
ca pana-n miez de zori de zi,
pe nestiut si nesoptit
s-ajunga de unde a venit.
Si dintr-o data dintr-o zare
un inorog iesi in cale,
cu fire de argint pe piele
si zapada pe inele.
Inchise ochii si se simti ca intr-o carcasa,
ce apoi se transforma in casa,
cu temelie de argint
si urme fine de alint.
Pe masa mare de langa foc,
o lampa mare si un ghioc
asteptau ca un scutier
calatoria spre eter.
Cand mai privi in incapere,
zari cazut in somn adanc
printul zdrobit, fara putere
ce zumzaia precum un prunc.
Atunci ea si-a venit in fire,
A scos balsamul de trezire
A inhalat si si-a dorit
sa se ascunda de adormit.
Caci, eu v-am spus ca nu-i poveste
nu-i retro si nici englezeste.
E o scornire ca sa stiti
cum fug fetele de-adormiti.
Si e mai bine in batatura
decat c-un print de umplutura.

RĂSPUNSUL MEU pentru Aida a fost acesta, tot cu cele 20 de cuvinte, alese.

Poveste pentru o neraidă

Pe o zăpadă mare, cu albastru pe la tâmple,
Prin nopți de alabastru și umblet neștiut,
Știam că o poveste, cumva, o să se-ntâmple
Cu neraide, foc, și-un inorog plăpând.
Să-nșiri mărgăritare, e simplu pentru mine
Când neșoptit mi-e gândul și inima vorbește
Cu argint la temelie. Coboară către tine
Pe aripi de nuiele și strigă în eter: Uită-te aici, privește!”
Am un poem cam proaspăt și este de la mine,
Cu-alune, lampă stinsă și cu un vis măiastru!
Ți-l duc în bătătură, dar parcă nu îmi vine
Să nu-l păstrez, că-i retro, și-mi pare cam sihastru,
Și simt că sunt Scufița ce poartă-n coș cuvinte
Călduțe și plăpânde cu dor de bunicie,
Un bolovan cu vorbe, poate de luat aminte
Să-ți fie dragi mereu, așa cum îmi sunt mie!

Două moduri diferite, într-o singură direcție, bucuria cuvintelor! Mulțumesc, Aida. Mi-ai salvat ziua!

Înșiră-te mărgăritare pe coala albă a vieții

Plouă. Ploaie dragă mie care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, însă eu,  la ploaie, devin copil;  mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau  prinzi între degete literele tastaturii. Normal.
Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste,  momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă  organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei – despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere”
Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic  pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta.  Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc,  că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi; că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așază praful.
Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar,  cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt  cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi,  sunt povestitoarea.
M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.
Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.
Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt  înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine. Iar dacă veți citi aceste cuvinte, cândva, cu tentă de a fost odată, puneți-le la prezent, căci pentru unele  conjugarea nu există, timpul nici atât, iar acțiunile lor vor rămâne aceleași. Cu efect și scop, de a-mi aduce folos sufletului. Când acest folos nu îl voi mai simți ca pe o emoție, sunt convinsă că va rămâne povestea , mărturie că totul e posibil. Doar să vrei.