Când arhiva nu e accesată, scoatem poveștile din ea. Tanța, azi..

Tanța, e povestea mea de suflet, iar dacă arhiva nu e accesată, venim noi și o reașezăm pe prima pagină, măcar pentru o vreme:
Azi, m-am trezit cu niște amintiri dintr-o zi de marți și nu m-am putut abține să nu mă gândesc că în unele zile banale, din care cu greu ai scoate cuvinte precum serviciu, griji, responsabilități, am reușit să fac o întreagă colecție de întâmplări fantastice. Într-o joi m-am cununat civil și deși am avut o nuntă perfectă la vreo trei saptamani după, acea zi de joi mi-a rămas în suflet precum un voal alb ce flutură liniștit, uitat într-un colț de fereastră deschisă.
Asa că m-am gândit să vă las o frântură către o scriere veche de-a mea, pe care sigur nu o caută nimeni prin arhive. O vreme, când eram pe blogspot, a fost una dintre cele mai accesate. Sper sa va placa.  V-o așez aici, cu drag și bucurie, si zambet, si putin soare in inimă, asa cum vad ca e si afara. Lucru rar cu soarele prin Brașov…

Tanța, mireasa rock dintr-o zi de marți, poveste din arhiva sufletului meu

„Încăperea mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să…(mai mult aici)
Tanța, mireasa rock dintr-o zi de marți, poveste din arhiva sufletului meu
Tanța, mireasa rock dintr-o zi de marți, poveste din arhiva sufletului meu, când arhiva blogului nu e suficientă…

 

Excentricități în alb-roșu

Excentricități în alb-roșu

Nu-mi cad așteptările, cum îmi cad faldurile rochiei de pe umărul drept, cel pe care mereu îl prinzi precum mărul tău preferat. Roșu, zvâcnind de bucurie, încleștând maxilarul în oasele mele, pe pielea mea ce miroase a păcat și a miere. Tu miroși a viață și a cireșe amare, de la țigările tale de foi. Nici nu știi cât de sedusă mă simt doar adulmecându-te.
Albul dinților tăi nu-mi lasă atâtea urme cum îmi lasă tristețea instalată în alte albiri de gând. Niciun bărbat nu mi-a știut vreodată răspunsul întrebărilor  nerostite.  Roșii și ele, pline de păcat. Tu mă ghicești, pe sărite. Dar nu te lași.
Mă privești atent, iscodind, încercând să-mi domesticești lumea interioara și-mi scrii în palmă poeme ce încep alb-roșu.  Eu mă zbat între cald și rece, între uimire și alint, între îmbrățișări și tăceri care-mi desenează pe chip trandafiri roșii, cu tot cu spini. Tie nu-ți pasă; smulgi totul ca într-o cunoaștere subtilă, biruind cu tandrețe și ultimul mărăcine înfipt de necunoscuții timpurilor din care tu nu știi decât pasaje albite. Mă albesc și eu în iubirea-ți și mă scutur din nou de așteptări, de tristeți, de întrebări, roșind…sub privirea ta…
alb-roșuÎn definitiv, singurele noastre excentricități alb-roșu stau în duminicile în care alungi, cu rugăciuni de gând, orice urmă străină. Un pahar cu lapte lângă o prăjitură roșie de atâtea fructe ne sunt răsfăț și extravaganțe molcuțe.  Ai închis poarta cu cheia și mi-ai promis solemn că o vei vopsi în roșu, pentru mine, doar. Știi că sunt castelană și iubesc lemnul, piatra, sticla, cărămizile arse de soare și fierul înroșit cândva în alte albiri de vise înflăcărate. Eu îți spun că mă mulțumesc cu niște obloane, roșii și ele, însă tu deja ai trecut în altă dimensiune, mai îndepărtată.
Îmi șoptești că m-ai visat micuță, cu un sarafan roșu și bluză în dungi, cu pălărioară albă și cizme roșii, din cauciuc lucios, și un prieten câine, alături. Cât de bine mă știi. Mereu am fugit de lume, preferând companioni ce sigur vor merge pe același drum cu mine. Chiar și tăcând.
Apoi îmi cânți, afon, melodii pe care nu le-am găsit în niciun repertoriu. Ba îmi zici de lumină lină-albă, ba îmi spui de generația folk – roșie de sănătate și bucurie, ba mă faci sa râd murmurând cuvinte care nu par ale tale, alb-roșii, din nou. Când te întreb dacă ai vreo melodie care să mă facă să roșesc, tu ajungi în registre care mă uimesc teribil, albindu-mă de dragul tău. Flori de măr mi se scutură în timp ce te ascult. Ninge cu flori. Alb-roșu, din nou.
Râd în neștire. Ce răvășire de idei și emoții. Doar tu poți trece atât de ușor de la alb la roșu, de la sobru la joacă, de la complicat la simplu. Și iar râd, de-mi amintesc cum te-am luat de bărbat căci mă dureau obrajii de atâta râs. Unele poate și-au dorit bărbați bruneți, blonzi, cu bani, cu repere care mai de care mai sofisticate. Eu am vrut unul care să mă facă să râd, căci m-am născut prea încruntată, prea cu ochii adunați în cuta frunții, cea pe care tu o vezi semnul meu de distincție. Și iar râd…, de bucurie..alb-roșu..
Deja mă simt sedusă, fără să fi făcut, de fapt, nimic extravagant. Cu roșul buzelor mele pecetluim albul inimii tale. Dacă nu le avem cu excentricitățile, măcar ne scuturăm de florile din noi, și-mpletim fire, ca-ntotdeauna, unul pe față, altul pe dos, dar mereu….răsuciți în destin alb-roșu. Și cânt.
Stii ce mi-as dori acum de la cititorii mei? Să nu ne mai ureze nimic când scriu despre noi sau despre închipuiri cu noi.  Ci doar sa citeasca cu inima, asa in excentricitati...albe roșii și să și le imagineze doar cuvinte de topit obișnuitul. Normalitatea nu cunoaște extravaganțe, dar noi ne încăpățânăm să le descoperim, chiar și în litere ce tac…alb-roșu, mărțișorite…indiferent de anotimp. Suntem unici, invârtiți într-o poveste cu miros de cireșe amare, distincția ta, slăbiciunea mea. Adorm, mărțișorind…

*din ciclul – Momente cu tine…

Baba mea este…

cea'[

 

Baba mea e azi, pe 9
Si afară stă să plouă,
Pare ceață și-i cam rece,
Dar eu tot mai sper că trece;
Caci mă uit in depărtare,
Parcă văd sclipiri de soare,
Cum adică, mi se pare?
Trebuie sa fiu posacă,
Așteptând cumva să treacă
Gândul bun spre ăla rau?
Nu, ferească Dumnezeu!
Dacă baba e ca mine,
Un pic rece, mai spre sine,
Inteleg, că n-am ce face,
Dar sa știu că anul tace
Si că n-o să fie tot
Ca n-am baba pe un opt
Martie strălucitor,
Cand e toiul florilor,
Mă revolt și chiar îmi pasă,
Caci vreau an ca de mătasă,
Vreau să fiu și eu om-floare,
Să am an de sărbătoare,
Și să nu imi spună „baba”
Cum imi va mie soarta!
Ei, am gând de primăveri,
Să-nflorească totul…ieri,
Muntele să nu mai doarmă,
Să văd flori de măr pe coamă.

Cu acest text, particip la provocarea de luni, din cadrul clubului celor 12 cuvinte. In tabel, la Eddie, găsiți babe mai frumoase, caci tema este „Baba mea este…”

Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi


Încăperea  mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe  pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două  plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să ies. Mă văd împinsă în lateral de un om corpolent şi grăbit prea tare pentru liniştea ce domnise mai devreme în încăpere. Din slăbiciune cedez. Dar mă aruncă, înspre mijloc, un tânăr ce fornăia deja de nervi. Mulţumesc cu privirea. Nu apuc prea bine, că ies direct în curtea interioară.
Ploaia stătuse de douăzeci de minute. Mă aşez pe o bancă semi-udă. Pun umbrela şi sacoşa cu acte la adăpost şi privesc în gol. Forfotă mare şi aici. Tăvi cu pahare cu şampanie pluteau pe lângă mine fără să desluşesc chipuri. „Se mărită cineva!„, gândesc, chinuindu-mă să prind cu privirea cuplul. Nu vedeam nimic. Dar marţi? Cum să te măriţi marţea? Nu-s cele trei ceasuri rele? Ce mai conta? La ce veselie era nu cred că se gândeau la asta. Sau la ploaie!
Pe neașteptate, însă, în mâna mea dreaptă aterizează un pahar de şampanie, iar în cealaltă trei prăjituri cu bezea şi nucă. Preferatele mele!, gândesc. Mi-era foame, aşa că nu întreb nimic şi le înfulec repede, să nu se prindă vreunii că nu-s nuntaşă. Dar tocmai când mestecam de zor apare acelaşi domn cu mustăcioară şi pălărie, roşu la faţă şi un pic cam vesel pentru ora aia de prânz. Cămaşa lui albă se asorta cu a mea. A mea mai mustea încă de ploaie.
Eşti prietenă cu mireasa, nu? Faină fată Tanţa! A avut băiatul meu mare noroc!
Ştiţi, eu nu…, dar nu apuc…..

Socrul mare îmi mai îndeasă doua fursecuri şi-mi umple paharul cu şampanie: „Pentru copii! Se vede că eşti ca Tanţa! Fete fine!” Dispare înainte să apuc să-i zic ceva. Mă grăbesc să fug până nu vede nimeni că-s intrusă şi remarc amuzată că toată lumea are ţinute sport, mai puţin pălăriosul. Tot nu văd mirii. Iar încerc să plec, dar tatăl socru mă potcoveşte cu mormanul de flori al miresei zicând scurt:

Ţine-l tu! O încurcă!
-Ştiţi, eu…!, încerc iar….
Degeaba! Vorbeam singură!
În fundal, într-un sfârşit, văd mirii. Cei mai miri de i-am văzut eu vreodată. Cu pantaloni de piele amândoi. Cu lanţuri de rockeri şi cămăşi albe! Realizez că sunt în tonul lor fără să vreau. Mirele era cuminţel. Fără plete sau ţinte în plus, dar cu un aer de fermitate şi masculinitate numai bună de ţinut o Tanţa. Mă gândesc că e o glumă şi că socrul doar o alintă aşa, dar aud în aer: „Să trăiască Toma şi Tanţa!” Remarc ceva extrem de special. În momentul ăla încetez să mă mai mir de ceva: în mâna fetei trona un mănunchi de ramuri înflorite de măr, roze. Excelent! Mireasa asta nu putea fi altfel! Clar. Încerc să-i înapoiez mormanul de flori şi  cu o naturaleţe demnă de Hollywood bag repede nişte urări de bine. Pac fotografii pe noi! Stăm la poze, oarecum…natural. Observ priviri întrebătoare, sprâncene arcuite a mirare, dar până să aibă timp de mine îmi recuperez lucrurile şi ies din clădirea ce ţinea loc de tot felul de evenimente, se pare.

măr

 

Uitasem de întâmplare când, la câţiva ani după asta, pe o terasă în Sighişoara, la un festival medieval, observ un cuplu cu aceiaşi pantaloni de piele şi cu aceeaşi fericire cunoscută pe chip. Îmi chinui mintea şi mă îndrept spre ei cu un nume pe buze: „Tanţa?” Dacă pentru mine era o confirmare a faptului că acea zi fusese cu adevărat, ei se tăvăleau de râs în amintirea nunţii lor: eram fata cu mormanul de flori în braţe. Mi-au promis fotografii, întâlniri. Parcă niciunul nu voiam să stricăm vraja. Ne-am îmbrăţişat cu grijă, cum tainic şi magic o mai poţi face, eu fiind pentru ei un martor al iubirii lor de atunci. Martorul de nicăieri. Ei pentru mine erau încă frumoşii rockeri, miri de o zi de marţi cu flori de măr şi pantaloni de piele.

4 iulie 2013