Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Eu? Eu n-am făcut nimic!

copac

Pentru acest copăcel am suspinat mult. Nu fac parte dintre norocoșii care se pricep să îngrijească plantele, care știu ce pământ să le pună, când trebuie schimbat, pus vitamine, îngrășământ, udat fix atunci cand trebuie, adăpostit pentru iarnă. Merg la noroc și la mulțumiri adânci…. când îmi iese. Am avut un palmier superb, îi mergea grozav, avea loc potrivit, mă mândream cu el, nevoie mare.
L-am găsit căsăpit de căței și, oricât am încercat a-l obloji, a murit definitiv. Afară, în curte, am piatră, stâncă adevărată, munte curat, umed și umbros, iar pământ la liber prea puțin. Sunt mulțumită de cât verde e, dar mi-am promis să mă îngrijesc mai mult, de cand mi-au dovedit vecinii că se poate, cât de cât, la câtă iederă se întinde prin prejur.
În fine, vorbesc mult, scriu la fel. Tata, Dumnezeu să-l ierte, până-și expunea ideea trecea prin Brăila, ajungea la Pitești, cobora pe Rucăr – Bran și abia de poposea la Brașov, în ideea propriu zisă: „Iar ai luat-o cu Internaționala, Iosife!, îl dojenea mama, dând din cap a supărare minoră. „Vezi că plictisești omul!”
Tata nici că o auzea. Își continua povestea, introducând în ea, tacticos, fiecare element. Așa și eu. Parcă a duce mai departe moștenirea primită, în loc să vă zic ce e cu acest copăcel din imagine, mă tângui a verde lipsă.
Deci, am primit trandafirul japonez de la mama prietenului meu cel mai bun. L-am adus cu greu să nu se rupă crenguțe, am înapoiat ghiveciul, deci l-am mai chinuit puțin, l-am mutat la fereastră, să vadă Brașovul din înalt, ca un privilegiu. Părea că-i place. Până într-o zi, când l-am găsit și pe el maltratat. Tot, dar tot pământul era scos pe podea, iar lângă el cu botul plin de dovadă neagră și umedă, rotweillerița privea în altă direcție de parcă ea nu, nu. Ceilalti. Dacă ar fi fost doar atat nu era nimic, dar crenguțe fragile zaceau prin mormanul acela care mă ingrozea la gandul ca trebuie sa-l si curăt.
Am proasta inspirație să-l cocoț pe o măsuță care mie îmi place enorm dar care, recunosc, mi-era total nefolositoare. Bre, da măsuța era pe rotile iar cățeii mei zici ca luasera lectii de împins-tras astfel de mese. Iar s-au rupt crengi. Atunci am sângerat puțin. Bun, i-am gasit loc. Loc perfect pe barul care a devenit bibliotecă, din motiv de musafiri lipsă, care musafiri nu se pupă cu prezența cățeilor și tot așa. S-a relaxat copăcelul. S-a relaxat și și-a văzut de verde și de frunze, și de crescut frumos, de îmi crescuse și mie sufletul cât o pită coaptă pe vatră – slăbiciunea mea.
fifi1
Si-a apărut Fifi. Care Fifi a ginit, de cum a venit, tufa umbroasă, dar nu neapărat pe motiv de cățărare ci pe motiv de coșul de lângă, care îmi întregeste mie colecția – cine nu cunoaste ca cel mai frumos cadou pentru mine e un cos de nuiele, va zic acum. Asa, s-a bagat in el, cautat pisicul 2 ore, descoperit pisicul, certat, baricadat coș, în fine. Pardon, la a doua incercare de coș, a cazut cu el cu tot ceea ce a făcut ca o perioada sa uite si de copacel. De trei zile incoace, insa, zici ca e turbata. Se urca de se crede in salcami, și se aud cum trosnesc crenguțele fragile. Se agață ca o omidă cu fiecare gheruță și nu se lasa pana nu se joaca cu cel putin cinci frunze diferite. Orice încercare de a o cobrî se lasă cu tatuaje naturale pe diverse părti ale corpului. Ultima oara am cam zgâlțâit-o putin, nu de altceva, dar pe partea cealaltă a „barului” e hău, in sensul ca e scara spre bucătărie, iar de pică din varful cu verde, mi-e teamă, la cat e de mititica, sa nu se franga, saracuta.
fifi3fifi2
Va veni toamna si vor poposi și alte plante in casa. Vai și amar. Fifi va fi zana neîncoronată a plantelor cățărătoare. Și uite așa, tânjesc eu a verde și mă las subjugată de priviri inocente care par a spune: „Eu? Eu nu am facut nimic! E la liber, aici e pădurea mea!”
Mărgăritare festive · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Copilul abţibild

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze crescute pe ea, viguroasă, dar oricând predispusă a se frânge sub greutatea unei intemperii. Sora mea e creanga puternică, aia de care aminteam mai sus, din care pornesc altele şi, chiar dacă pe ea mai apar şi noduri de timp sau  de vremuri, le va purta ca nişte decoraţii. Mi-e drag modul ei de a fi, e fantastic cum rămâne prinsă de trupul familiei mari simţindu-i puterea luată tocmai din rădăcini şi dusă, departe,…spre înalt. Totdeauna are cu ea un mesaj pozitiv şi o forţă pe care o împarte cu dărnicie tuturor. Doar să fii acolo, să întinzi mâna şi să prinzi. Uneori pare că ne intersectăm firile, deşi cred că suntem două  asimptote, ea fiind totdeauna linia ce trece prin curba fiinţei mele, nelăsând-o, totuşi, să se apropie de abisurile mele. Acolo stau eu singură, cu închipuirile, cu basmele citite pe când încă nici nu mergeam la şcoală, cu angoasele, cu stăruinţele mele spre o încăpăţânare absurdă, într-un recurs amar spre amintiri uitate dar vii, cu trecutul creionat în cuvinte noi, dar vechi în nuanţe, cu vorbe dragi şi pierderi într-o lume a mea, desprinsă parcă din nişte reguli proprii, pe care puţini le-ar accepta fără să cunoască parola sufletului meu. Gustul salin al lacrimilor mele nu l-a simţit nimeni, dar discul de aur pentru singurătate l-am primit amândouă,  cu ani în urmă. Cu toate astea, viaţa e minunată având o soră drept prietenă. Şi îmi e suficient!
Iar dacă soţul meu e aproape în fiece scriere de-a mea, nu uit că, de fapt, eu sunt un întreg format din părţi ştiuţe şi simţite.  Părţii mele de sânge şi inimă curată, surorii mele, copilului abţiblid, azi, îi mulţumesc: mulţumesc, Sanda! Mulţumesc că eşti forţă, eşti gând şi cuvânt, eşti putere şi bucurie!  Te iubesc din suflet! La mulți ani, să-mi trăiești sănătoasă și fericită, mulțumită de bucuriile simple ale acesti lumi. Să rămâi la fel de tânără, veselă, optimistă, grijulie și iubitoare, ambițioasă și plină de viață, să crezi mereu în tine și în forțele tale, tu, nașa de profesie – nășica Săndica, sora de profesie, omul de profesie, copil etern cu vise transformate in realitati de jucărie!
La mulți ani, Conofeti Cocoto, sora mea dincolo de cuvinte și sentimente!
surioara mea
Scrisa in 21 dec 2013, actualizată azi, 24 ianuarie 2016, dedicată surorii mele în orice aniversare de om mare sau de vesnic copil, cu care cresc incă ..și desăvârșesc..zile.