Tristețea de după tristețe

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Când deschizi ochii și privești în jur, și auzi somnul murmurat al celui drag, zgomotul de la coada pisicii, care face ca mine, când vedem că e prea devreme să ne trezim – ea își suge coada, cu zgomot, ca un copil cu biberon, hazliu pentru mine, și adoarme instantaneu, cu ochii pironiți pe mine; eu respir sacadat, inspirând și expirând zgomotos și adorm lin, ca o zi de mai fără griji.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Amar când înghiți, cap greu ca după o mahmureala zdravănă, oftat prelung, gând bun strecurat cu pipeta: „No, avem treabă. Punct și de la capăt!”

Nu dispare mahmureala din cuvinte, dar primesc leac de beție blândă din cozi roșcalii de pisoi care dorm unul peste altul în coșul lui Toto. Doamne, înduioșător Toto asta al meu. Nu a înțeles de ce coșuțul lui nu îi mai e loc de odihnă. Era piticul din poveste care întrebă, cu ochii de astă dată, „cine doarme în patul meu”? Și iar privea în jur, așezat lângă coș, uitându-se când la ei, când la noi, așteptându-și rândul. Rândul nu venea, dar el nu știa asta.

Și îmi anulez amarul cu amarul unei cafele și privesc orașul întomnat roz și pufos ca un tablou unde nu a mai ajuns culoarea. Spre pădure, aburi de viață îți dau speranța că așa se vor ridica și aburii negurilor din tine.

Mă cunosc, însă. Îmi trebuie motivație puternică să reușesc a fi cea cu dor de bucurii noi și cuvinte dăruite. Pe acestea din urmă le simt grele, de plumb, risipite aiurea, găsite prin colțuri, de lume, de pădure, de virtual aglomerat, chiar.

Mereu am nevoie de o motivație puternica să vad ceea ce nu văd cu ușurință. Sunt că Toto lângă coșuț. Înțeleg dar nu pricep. El nu renunță. Eu, da. Pun punct și caut alt punct să îmi trasez linia drumului. Alt drum, cred. Sună telefonul soțului. Eu iar nu mai am. Sunt fata fără telefon în secolul telefoanelor. Nimeni nu ar crede, dar nu îmi pasă. Am renunțat la abonament după 15 ani. Mereu renunț la câte ceva. Uneori e bine, alteori nu. Vorbesc cu prietena mea de lângă Roma. Îmi zice că dacă nu vin de bună voie, îmi ia bilet de avion și mă obligă a veni. Tac. Nu promit. Nu știu să promit. Eu port cu mine niste aripi de-alea drepte, cu lucruri făcute corect. Doar că aripile alea nu mă ajută să zbor, ci doar sa mă împiedic în jur și mai tare. De oameni, situații, întâmplări.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, când totul e vesel în jur și tu zâmbești forțat, că așa e corect cu cei din jur care nu te vor tristă. Lumea e veselă și de nu e. Lumea vrea culoare, vrea să râdă la bancuri, ca acela pe care i l-am zis altei dragi mie, și care e de fapt chestie reală a unui om din vechile mele vieți, alea trăite demult: „Sunt așa de obosit că m-aș culca cu oricine!”

Deja zâmbesc, mă trezesc, verific pisica dacă a ieșit din grevă. Nu a mâncat de vineri, de când am adus pisoii-spectacol. Mă lasă să o mângâi. Ne trezim de tot și promit sa fac doar ce mă bucură.

Sunt prea bătrână pentru tristeți continue, dar insuficient pentru a trece ușor de la o stare la alta. Viața mea e frumoasă. Nu o voi umbri, așa că trasez punctului meu drum. Primul, la brutarie. Îmi premiez perseverența. O tarta cu prune și o felie de pâine cu maia sălbatică.

Al doilea drum nici nu va mai conta. După masă, pe la șase, am o întâlnire de taină. Scutur, așadar, ziua de ieri și îmi prind în piept mărțișor de frunze. Ce dacă e toamnă! Eu marțișorez începuturi. Mi-a rămas mie septembrie mic, dar cui ii pasă? Punct și de la capăt.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, dar și mai greu ar fi să nu văd ce oameni frumoși am în jur, ce lăbuțe fericite sunt acasă, ce sănătoasă sunt și câte bucurii îmi zâmbesc oriunde aș privi. Deci cum sa las o tristețe să învingă multul binelui?

Voi? Citiți de vreți și nu mă bateți, bărbătește, pe umăr! Azi, nu! Azi, dați-mi leac din zâmbetele voastre, realizările voastre, bucuriile voastre. Molipsiti-ma și pe mine! Rog, frumos!

 

Toamna in curtea mea! – foto.

Fifi, pisica clopoțel.

Episodul 1: Aritmetica pisicii

As vrea să alunec pe o risipire de cuvânt, să mă rostogolesc în lumea hohotelor de râs, să mă sprijin pe zâmbetele celor din jur, să-mi dau cu roșu grijile, iar așa, făloase, să plece prin oraș și să-mi lase inima goală. Jur că găsesc eu ceva cu care s-o umplu. Până una alta, giumbușlucurile celor din jur îmi ridică moralul instantaneu. Si un alint de pisică-clopoțel care nu știe diferenta între noapte și zi; ea mă învelește mereu cu trupul său, aproape de gât, ca nu cumva să-mi fie frig sau să mor de plictiseala.De n-ai pisic, nici nu știi ce-ți lipseste. După ce inspectează bine toate preșurile din dormitor, să vadă dacă sunt la dungă, i se pare  ei că nu mă pricep deloc la design și le asaza cum îi plac. Mulțumită, se pitește, delicat, să vadă tot patul, de unde ar putea începe o nouă strategie.

O auzi, dar n-o vezi, o ghicesti dar n-o simți, o iubesti si ea te lasa, cuibarindu-se toată ca un ghem lângă inima ta. Te doftoricește la degetele de la picioare. Ti le numara, unul cate unul. Dacă nu-i iese aritmetica, o ia de la capat. Ce dacă tu dormi? E doar un amănunt. Dacă degetele de la picioare i se par inventariate, trece la botul lui Toto, care e tot langa tine. Simti toata lupta dintre ei, deși ai putea crede că visezi, căci doar dormi, nu? Tarziu, obosit, pisicul intra sub plapuma, face două ture sa vada daca respiri, apoi se culcușeste ușor, iar tu aproape ca nu te misti sa nu deranjezi mogâldeata.
 
Ce ziceam de inima mea? Că ar putea fi goală? Da, de griji. Pe alea le alung și pun în loc bucurie simplă, iar de mai rămâne vreo urmă de neplăcere un clopoțel de pisică face vrăji și le alungă. Miau…

Libertate

Natângă sunt acum, în turmă mă nvârt;

Şi nu ştiu ce-am făcut, pe unde am trecut;

De ce privim în jos, noi ce-am doinit frumos,

Atunci, în ”douăjdoi”, când ei au tras în noi,

De am rămas în viaţă cu suflet de paiaţă?

Şi am în ochi şi-n minte o mie de cuvinte,

O mie de-ntrebări şi tot atâtea stări,

Caci am luptat pe stradă, dar am scăpat cu viaţă,

Chiar de eram copilă şi aveam atâta silă

De griul şi uratul, de mutele cuvinte;

Şi acum nu luăm aminte!

Eu m-am târât pe coate,

În neagra aceea noapte,

Dorindu-mi libertate.

Şi acum?

Nu uit, nu pot, nu vreau să-mi şuiere iar gloanţe

Din puşti ce măcăneau ca nişte cotoroanţe;

Nu vreau să retrăiesc puternice emoţii,

Ce le-am închis pe veci, dar ard ca nişte torţe,

Şi-mi ţine aprinsă-n mine recunoştinţ-adâncă,

Că am primit iar viaţă şi-o libertate frântă

De la-nceput. Caci sângele din stradă

Din mintea mea…nu pleacă.

Cred ca îmi fac un obicei de a-mi scrie postarea începând-o la Wordwasfirst, în comentarii, dar versurile ei mă inspiră teribil. Eu chiar am fost pe stradă, în 21 şi 22, prietenul meu de atunci a cărat un mort iar sangele de pe adidașii lui ne-a ramas pe retina si in suflet pentru totdeauna, am văzut puşti date cu …”buletinul”, ca acum credite; am făcut depresie, mai apoi, am păstrat hainele cu care m-am tarat şi nu pot vorbi prea mult despre toate acestea fara sa tremur la propriu şi să nu-mi vină în minte colbul ce se ridica pe strada din faţa Liceului Unirea Braşov, fără să văd imaginea morţii, a disperării, a haosului şi a bucuriei umbrite. De la început libertatea aceasta, atat de hulita acum, am primit-o cu dâre de sânge şi cu bucurie reţinută.

Postarea face parte din provocarea de luni, cu tema fixă: Libertate. Veţi găsi şi alte abordări la Eddie in tabel.