Povestiri din București, să ne trăiești!

Povestiri din București
Povestiri din București, să ne trăiești!
Anul 2012.  August 2012. Cu o lună înainte îmi făcusem cont de facebook. Zici că descoperisem America. Zilnic, mă minunam câtă informație trecuse pe lângă mine fără să mă fi gândit vreodată că am nevoie de ea. Voiam să mă bucur de timp liber, de natură, „nu să mă expun prin virtual”, cum aveam să aud,  după o vreme, de la  un om din juru-mi, tare mirat de cât dădeam eu din casă, să zic așa.
Numai că magnetul acesta mă atrăgea cu fiecare zi și deveneam din ce în ce mai nemulțumită, culmea.  Inevitabil, dupa foarte puțin timp, m-am plictisit și când eram pe punctul de a  renunța și  a mă-ntoarce în obișnuitul meu cel de toate zilele îmi apar în cale niște scrieri de care m-am îndrăgostit instantaneu.  Nu mai făceam nimic altceva pe facebook, nu interactionam, nu tu un  like, o impresie, o măslină, nimic,  ci citeam, ca pe o carte cu imagini vii, articol după articol. Îmi provoca o oarecare forfotă interioară totul, prin subiectele alese, dar mai ales prin  faptul că aveam senzația ca o simt în fiecare literă și pe cea care le scria, iar amalgamul acesta era ceea ce căutam eu, cu adevărat. Habar nu aveam, atunci, câți oameni de acest gen aveam  să cunosc, însă, pentru o vreme, ea a fost prima și singura.
La un moment dat, însă, am început să-mi las impresiile și să îmi doresc  să o felicit pe autoare, căci deja o simțeam ca făcând parte din mine. Nu era personaj să nu-l cunosc, să nu-l adulmec  si să nu-l simt trecut prin filtrul ei, apoi prin al meu. Am avut surpriza nu doar sa-mi raspundă la fiecare lucru lăsat  pe pagină, dar să și îmi sugereze unde sa caut, ce, și care mi-ar putea fi preferințele în funcție de ce îi arătam eu că m-a fascinat. Și din citit nu mă opream.
Ce mă uimea pe mine, de fapt, era modul în care își structura textele, cum făcea ca personajele sa pară într-un foileton, cu întâmplări adevărate, care se derula perfect în fata ochilor mei. Fiecare în episodul potrivit. La asta se adauga si faptul ca îmi doream a citi și oameni ce păreau că merg la piață cu mine, că în fiecare dimineață ne trezim în împrejurări asemănătoare și dăm drumul grijilor, iar ea, chiar, reușea să le pună în forme care nu mai semănau deloc a corvoadă și stres, ci o bagatelă a vieții, deși ironia era la colț de inimă, iar amarul se mai strecura pe alocuri chiar și în hohot de râs.   Lumea sa interioară se împletea perfect cu cea exterioară, iar cuvintele ajungeau exact unde le era menirea. la noi.
Cu cateva zile inainte de ziua sa de naștere, în august, Dana Fodor Mateescu, căci despre aceasta era vorba, mi-a intrat în suflet definitiv. Atunci am vorbit prima dată si,  brusc, s-a născut în mine o admiratie care nu m-a mai părăsit niciodată.  M-a îndrumat, mai apoi, spre Viorel Ilisoi, om care are un proiect minunat cu a sa  carte de reportaje, în prezent, și, de ce sa nu amintesc, tot ea a fost prima veriga in ceea ce se numeste „scrisul meu de azi”.  E lesne de înțeles că pe atunci nu știam nimic despre bloguri, da?
Că Dana Fodor Mateescu e mai mult decat un scriitor se stie deja. E un om fără astâmpăr,  un  jurnalist ce-și caută subiectele și în cele mai banale desfășurări ale vieții, care știe perfect cum să înfășoare un personaj în  hățiș de umor, ironie, descrieri amănunțite, insistând pe aspecte delicioase și neratând esențele care, de multe ori, sunt din cele mai surprinzătoare.
Cum am devenit informatoare și Povestile lui Daniel Ciripescu” au fost  picăturile ce m-au făcut fanul declarat al dragei mele, însă cu „Tembela până la moarte”…am atins apogeul, suferind de fiecare dată de câte ori descopeream textele sale furate de diversi care și le însușeau ca pe o pereche de șosete. Fără regrete.
Dana Fodor Mateescu a fost cea care m-a sustinut din prima clipă când a observat că mă bântuie gând de mâzgăleală creativă, a fost mereu cea care m-a încurajat chiar si când exprimarile mele nu erau din cele mai corecte sau inspirate și chiar daca îmi scriu propriile povești, acum,  o citesc cu același drag de parcă abia acum o descopăr, deși, recunosc, că multe scrieri  i le stiu și i le simt în mine, în amănunt.
Ea spune despre sine astfel: „Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori mă îmbracă de sus până jos, mi se prind de păr, la gât și de fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste. Atât”
Nu, nu e atât. E mult mai mult, e culoare, hohot de râs, e strigăt de mamă împlinită, e fiica unor fluturi de noapte plecați în eternitate, e parte dintr-un întreg; e un întreg, e om făcut din povești, din amintiri, din trăiri de azi, de ieri, de mâine, e  durere pusă în zâmbet amar, e fascinantă și intră în noi, toți cei care o iubim prin poveștile sale. Și nu mai pleacă.
 Iar dacă ar pleca, ar fi treaba ei, dar mie mi-ar rămâne copertă și miros nou de cerneală și de alte povestiri. Unele din Bucuresti, zice ea. Poate asa mă  va face să iubesc Bucurestiul din nou, sau sa-l iubesc, acum, caci niciodata nu am fost prieteni, nici măcar când locuiam acolo. Mi-ar rămâne litere tipărite, într-un sfarsit, desi ea nu e la prima sa aparitie, având alte patru volume de proză aparute la Editura Mateescu. Si pentru că tot ce scrie  e cu zâmbet, dați-mi voie sa zâmbesc si să ma bucur pentru ca, mâine, 27 mai, la Bookfest,  între 14.45 – 15.45, draga mea va avea lansarea cărții ,,Povestiri din Bucuresti”, iar eu vă spun atât – dacă sunteți pe acolo, nu ratați o fotografie cu ea, măcar, cât să-mi faceți în ciudă că nu-i pot vedea  surâsul de Muchinuță fericită. Despre carte nu am ce spune, decât atât..că dacă o citești..parcă simți arome, vezi străduțe și descoperi oameni rătăciți prin desișurile vieții.
vă las un promo făcut de Nicușor Stan, prieten și sustinător al Danei noastre:

Draga mea, cartea ta a ajuns la mine și de azi…nu mai pleci. Rămâi cu mine, mereu, dar îți aștept poveștile vii,  fie că le simți pe tălpi, în degete sau le privești în ochi. Câtă vreme ni le dăruiești, totul e minunat.
Felicitari și succes, Muchinuță!

De la eșec la bucurie, printr-o lalea aurie

Mereu m-am întrebat de ce să fac treaba altuia când există oameni care pot să-ți vină în ajutor cu ceea ce au acumulat în decursul experienței lor. Așa alegem. Alegem colaboratorii, alegem servicii bune, alegem profesioniști care se dau peste cap, zilnic, să-și adauge afacerii lor un plus, să diversifice și să nu creeze emoții de nereușită sau de îndoială în inima clienților. Alegem nu din întâmplare, căci timpurile nu mai vorbesc de întâmplare, ci de recunoaștere. Așa am ales eu, nu demult,  Golden Tulip Times  din București.

Perfecțiune venită de la sine și rețeta desăvârșită pentru oricare eveniment de afaceri, și nu numai. Un loc fabulos, cu „înălțimi” impresionante, despre care vă voi povesti cu drag, însă nu vreau să vă enumăr lucruri sau programe, ci să vă spun o poveste despre armonie și colaborare surprinzătoare.

 Nu știu dacă a fi căsătorită cu cel care îți e șef e un avantaj sau dezavantaj. Avantaj e când ai de spălat vase și făcut curat iar el știe asta și îți dă liber, dezavantajul constă în faptul că nu mereu îți permiți să amesteci aburii căsniciei cu responsabilitățile stas pentru care, altfel, va fi altul angajat și, sigur, se va simți la buget. Pretențiile sunt și mai mari, pentru că dacă pe un șef îl ghicești, uneori, ținând cont de tabieturi, toane sau indicații clare, ca soție nu ai nici măcar o șansă să te faci că nu-i știi gusturile. Poate vă întrebați ce profesie are șeful. Ei bine, e unul dintre aceia care lasă oamenii cu gura căscată, îi emoționează, uneori, până la lacrimi, îi face să tremure când de teamă, când de nerăbdare, ca, în final, să fie îmbrățișat cu bucurie. Nu, nu e actor, e dentist, iar eu, ca fost tehnician dentar, actual „manager- în traducere liberă – om bun la toate” observ toate acestea și le contabilizez, când pe plus, când pe minus.

Acum ceva timp, însă, mi-a cam pierit cheful de contabilizare a reușitelor căci mi s-a comunicat, brusc, că e rândul nostru să-l primim pe André, reprezentantul unei firme de estetică dentară din Liechtenstein, care, între două avioane, ar fi avut timp să ne prezinte câteva dintre noile metode de endodonție. Citeam mailul primit și nu înțelegeam cum voi face față tuturor pretențiilor. Zici că era vedetă rock: voia transport de la aeroport, un hotel în București, primitor, modern, central, cât să poată vizita câte ceva și să aibă parte de meniul lui obișnuit, căci mâncarea românească îi fusese prezentată suficient, la Sibiu, anul trecut. Mai dorea …… multă lumină naturală în sala de prezentare și o cameră romantică și confortabilă.  Venea cu logodnica, o asiatică mititică de zici că era o ghindă aurie. Au primit o cameră Deluxe; dar vai, iar încep cu sfârșitul.

intrare (1)

Credeți că „soțul-șef” a schițat vreun gest de ajutor? Nu. Era treaba mea să scot totul din belea. Dar ce să găsesc și unde? Mi-am amintit că, anul trecut, pe când priveam Superblogul de pe margine, mi-au atras atenția niște fotografii făcute  la gală, undeva la Golden Tulip Times, și păstram, detaliat, în minte, ce anume pot oferi. Amplasați central, pe b-dul Decebal, cu fire perfecte spre toate pretențiile lui André, nu-mi rămânea decât să reușesc să îi conving  că evenimentul nostru de afaceri e la fel de important ca oricare altul. Acum altceva mă obsedează: își pune cineva problema ce anume poate oferi un asemenea complex? Sau aș formula altfel întrebarea: oare ce n-ar putea?

conferinta

Și m-am edificat repede: nu se puteau multiplica. Pentru că, firesc, erau ocupați mereu. Chiar și acum, cât era de mare Centrul lor de conferințe, de la etajul 9. Sălile de conferințe:Ronda, Belvedere și Panorama”, cele care abundau și de lumină naturală, de echipamente de sonorizare și prezentare, și de aranjare diversă, erau solicitate de diferite firme cu workshopuri și conferințe. Mi s-a scurs sângele din vine când mi s-a spus că, evident, nu au nimic pentru mine și mă roagă să revin. Organizatoare? Eu? Doamne ferește! Dădeam chix din prima. „Soțul-șef” era dezamăgit, André nu putea amâna nimic, disperarea era starea mea de spirit.

Mda, dar eu făcusem planuri și nu puteam renunța ușor, făcusem liste, agende, schițe pentru pliante. „Nu eram bună de nimic!”, îmi răsuna în minte glasul eșecului; doar că nu era eșecul ci sunetul telefonului. Un reprezentat al hotelului  mă anunța că avem servicii Vip și vom fi primiți în clubul Skyline, situat la etajul 10, că toată cupola aia de sticlă îi devenea lui André, vedeta noastră, relaxare și inspirație, iar noi dovedeam că Bucureștiul poate fi la fel de strălucitor ca oricare oraș pe care-l tranzita, printr-un singur nume Golden Tulip Times.  Era magic, reușisem primul pas, dar simțeam că totul e câștigat.

photo

aplicație google

 Și am avut dreptate, căci de ce să vă spun că am muncit mai mult decât am făcut-o, dacă nu a fost așa. Bine, poate puțin. Am pus la intrare, lângă recepție, agende cu motive românești și pixuri de la André, și am notat, pe prima pagină, tot programul  evenimentului de afaceri, de la întâlnirea cu iz de șampanie, până la cafeaua ce urma a fi băută în seara aceea de vineri, la cafeneaua cochetă, Cafe Times. De la micul dejun al dimineții de sâmbătă, până la prezentarea lui André, cu pauza de cafea, pretext general. Făcusem până și schița complexului să-i ajute să găsească totul rapid, de la terasa cu povești de vară, până la camerele pe care reușisem să le rezervăm pentru 46 de persoane și de care eram tare mândră, căci eram impresionată de spațiul generos al acestora și facilitățile speciale, cu pachete cosmetice premium sau  wireless, de exemplu. Invitatul nostru cu ghinda lui aurie nu au fost văzuți până dimineață, semn că au fost și ei subjugați de confort.

Vă mărturisesc că datorită clubului Skyline, absolut încântător, am sărit peste prânz, așa cum ar fi putut fi el comandat, a-la-carte, în restaurant, mulțumindu-ne cu pauză de gustări și cocktail. Cina festivă, cu bufet suedez, unde soțul meu insistase să ne vedem cu toții pentru a ne cunoaste mai bine, a fost vis, vă garantez, căci ambientul și surprizele adevăraților organizatori nu încetau a ne uimi. Așa s-au semnat colaborări noi și s-au făcut promisiuni de revenire. Restaurantul Good Old Times e locul care seduce iremediabil, făcându-ne să uităm că eram acolo ușor presați de responsabilități, iar atenția lor, de a avea un meniu cu teme amestecate, ne-a amintit de sintagma „mâncare cu suflet”.

photo (1)

Din nou fac treceri succesive între ce s-a întâmplat, final și începuturi, dar farmecul și emoția s-au împletit grozav. Eu eram cea stângace, știind că doar cu ajutorul unor pliante, trimise înainte, invitații noștri au găsit ușor locația și au ajuns relaxați, bucurându-se de parcarea gratuită, iar André a fost adus de la aeroport ca un oaspete de seamă ce era. Eram, însă, sigură de ceva: cei de la recepție erau mereu dispuși să ajute cu orice amănunt pe care eu l-aș fi omis, zâmbindu-mi înțelegător și ajutându-mă să scap de tracul neobișnuit pe care nu-l avusesem niciodată.

Noutățile stomatologice aduse de André, cel încântat că oriunde se afla în clădire avea parte de lumină naturală și priveliște deosebită, că era totul elegant, flori la discreție și personal gata să-ți observe orice doleanță, ne-au cam ținut captivi, exact cum bănuiam. Din când în când, îi citeam uimirea privind prin domul ăla de sticlă care dădea sentimentul de liber, de afară, de cer, de oraș cosmopolit.

sky

Era totul ca un city break ….. de afaceri, deși nici măcar unul nu uitam de implicarea profesională, iar eu participasem la asta cu toată forța mea, oamenii aceștia atât de ocupați, în viața lor de zi cu zi, îmi zâmbeau recunoscători, bucurându-se de aerul capitalei. Era greu să lași cu „gura căscată” pe cei care au parte frecvent de astfel de evenimente, știut fiind faptul că, în stomatologie, trainingurile și conferințele, cu teme de specialitate, sunt destul de dese; și vă spun că își doresc ca deplasarea lor să adune elemente de studiu, dar și de relaxare, iar aici logistica se împletea perfect cu răsfățul, devenind o combinație între afacere și vacanță! Primisem însă pachete perfecte de servicii care parcă ne citiseră gândurile și asta era minunat căci puteam convinge și alți colegi de breaslă de eficiența locului.

Totuși, deși trebuia să mă pun în valoare, cu riscul nerespectării acestor cerințe, am bucuria să spun că prefer să rămân „om bun la toate” în cabinetul stomatologic unde lucrez, căci oamenii de la Golden Tulip Times sunt suficient de drăguți să te facă să te simți organizator special, dar ei sunt, de fapt, adevăratele rețete de succes, partenerii de afaceri ideali.

imagedk3_0

Ați observat că de „șeful” meu nici nu amintesc prea mult, prins oricum în vârtejul acelor zile importante. Doar că, în final, în  una din camerele „Deluxe”, cu vedere spre micul Paris, furam zâmbetul „soțului-șef” mulțumit de „soția-subaltern”, și de faptul că toți au plecat încântați, dar mai ales de răsfățul Golden Tulip Times. O lalea albă îmi primenise perna, pe cea aurie o priveam cu admirația …. perfecțiunii.

Ps. Fac față stresului, primesc oricând propuneri de colaborare organizatorică, dar vă recomand profesioniștii fără de care toate aceste amănunte ar părea poveste mai mult sau mai puțin creativă.

Cu acest articol am avut bucuria să îmi propun evenimentul special pentru proba 11, din Superblog Spring 2016.

8888-golden-tulip-times-300x107

Tupperware și 22 martie, Ziua Apei..

tupTupperware România ne aduce la cunoștință că în zilele de 19-20 martie in București, și pe 22 martie in Brasov, Brăila sau Constanța la sediile lor de distribuire, oricine aduce cinci PET-uri și cumpără o sticlă ECO, primește gratuit încă o sticlă Tupperware, în cadrul unei campanii de reciclare. Acesta e modul lor de a puncta Ziua Mondiala a Apei, care a fost propusă in cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, în urmă cu 20 de ani,  a se sărbători pe 22 martie.

Să vă povestesc despre importanța apei sau a reciclării? Nu. Am o idee mai bună, dar înainte de asta vreau sa va spun că am 3 sticle Tupperware, 2 mari și una mică, că sunt făcute din plastic pur, nereciclat, că le car cu mine oriunde merg, ba cu suc, ba cafea, ba apă, nu capătă miros, sunt etanșe și colorate fain, iar in acest mod știu că pot contribui și eu la reciclare și la un mediu mai curat.

Pe 22 martie in Brasov îi gasiti pe strada Tâmpei, undeva în cartierul Răcădău, intre orele 12-20. Eu vă invit sa mergeti acolo, dacă vă pasă de  igiena apei  sau economisirea de energie, caci se spune că  reciclarea unui pet înseamnă functionarea unui bec de 60 w timp de 6 ore. Habar nu aveam de asta. Voi?

tupere

Am și un concurs pentru promovarea acestui eveniment. Am de dat 4 sticle ECO Tupperware, (2 sticle mari si 2 mici) și pe care, în funcție de cel mai interesant, haios sau inedit raspuns, voi vedea cum le împarțim, ori dam unei familii întregi totul, așa cum a fost gîndită campania, pentru a stimula întreaga familie să nu uite de importanța reciclării, ori bucurăm doi oameni cu 2 sticle (una mica și alta mare), dar pentru asta, iată ce vă rog:

1. Cum participați fiecare, în tăvălugul ăsta al vieții, la reciclare, economisire de apă și energie electrică, dar mai ales a pet-urilor. Le aruncați pur și simplu? Cu alte cuvinte, chiar vreau să știu ce faceți cu ele după ce beți sucul sau folosiți apa din ele.

 2. Mi-ar plăcea ca pe lângă răspuns, pe pagina voastră de facebook, să distribuiți postarea cu acest concurs cu #Tupperware

3. Ce știți despre produsele Tupperware?

tuper

Mi-ar plăcea să văd bifate toate trei opțiunile, dar mai tare mi-ar plăcea să vă încânte ideea celor de la Tupperware și să folosiți centrele lor de distribuire din Bucuresti, Brasov, Brăila și Constanța. Știu că această companie organnizează petreceri Tupperware în anumite orașe, în care îți prezintă produsele făcându-i pe oameni să înțeleagă importanța, calitatea și siguranța pe care ei o ofera. V-ar plăcea să participați la astfel de evenimente?

În data de 21.03.2016  voi anunța câștigătorul, și fiind primul meu concurs de pe blog sper sa citesc măcar răspunsuri drăguțe, și vă voi spune cum mă disperă soțul meu cu această reciclare. Vă aștept cu drag și nu uitați de zilele menționate.

Bucureştiul unor toamne trecute

Bucureştiul de dinainte de ’89 nu era nici frumos, nici urât, nici primitor, nici vesel. Îmi furase deja 4 ani din adolescenţa mea şi aşa plină de frustrări şi căutări de sine, în care mă intersectam cu întâmplări în care mi-aş fi dorit să nu fi păşit vreodată. Mi-aduc aminte ca azi. Griul Gării de Nord, unde primisem  un prim salut al oraşului pestriţ în care aveam să locuiesc, era parcă coborât, fix, din hornul vreunui combinat de la Copşa Mică. Cărucioarele mari de bagaje mă fascinau însă, ca un element nou, nemaiîntâlnit de mine, un pui de om plecat de acasă prea devreme. M-am trezit când râsul isteric al unui hamal de ocazie, ce se credea un saltimbanc de succes pe un peron aglomerat, mă dădu la o parte din calea lui. Rămăsesem pironită, oarecum extatic, privind tumultul şi angrenajul liniilor de cale ferată cu cel al reţelelor electrice de deasupra.
Când am ieşit în zgomotul firesc al Bucureştiului stradal, mi s-a părut o muzică de Bach în comparaţie cu Beethovenul gării. Habar nu am avut unde să merg prima dată. În ce autobuz să urc, ce traseu să aleg până acolo, unde aveam să-mi petrec ceva ani. Totul părea ascuns şi alambicat, în rezolvări ce ţineau de hazard mai mult decât de cunoaştere. Nimereală ar fi cel mai potrivit cuvânt. Mi-am lăsat la bagaje de mână tot ce aveam pentru a mă mişca în voie. Am plecat spre centru şi-mi amintesc că primul lucru care m-a lăsat fără cuvinte a fost Intercontinentalul, ca mai apoi stilul eclectic al Ateneului Român, descoperit într-o plimbare ameţitoare, să mă lase fără cuvinte. Griul se lăsa uşor şi descopeream un muşuroi în mişcare, în care oamenii păreau mici iar clădirile se căscau în faţa ochilor mei ca într-un puzzle necompletat, negăsind uşor piesele lipsă.
Teatrul Naţional, Palatul Telefoanelor, Calea Victoriei, Magheru…erau nişte nume pe care le completam în carneţelul meu de bal, pentru nişte dansuri viitoare. Cofetăria Scala mi-a oferit cel mai bun desert din viaţa mea de până atunci: un cataif cu frişca veritabilă. Mă mânjisem toată ca o pisică ce descoperise oala nesmântânită şi nepăzită. Tot centrul devenise explorabil şi nu mă săturam să compar, să adulmec şi să mă bucur de noua mea experienţă de provincială ajunsă în capitală. Doar că visul frumos avea să devină coşmar, când noua mea casă, din acea vreme, avea să mi se înfăţişeze într-o zonă periferică, dubioasă, sătească, dar fără nimic idilic în ea, cu miros de boală de la spitalul cu bolnavi incurabili …aproape, cu viaţă ţinută de un fir de noroc.
Toată adolescenţa mea  vira spre o fundătură într-un aliniament al sorţii nefiresc şi neînţeles nici măcar acum după 25 de ani. Cât de neinspirat să fii să laşi un oraş de munte, curat, frumos şi primitor pentru o văgăună de cartier din care am ieşit rar, cu teamă şi cu peripeţii, la un îndemn neinspirat al unor adulţi atotştiutori? Viaţa mea timp de 4 ani a prins contur de om trist, cu zbateri printre străini neprimitori şi de unde amintirile nu ţâşnesc aproape niciodată. Sau rar, aşa ca într-o încercare de împăcare târzie.
De Braşov mi-a fost dor continuu, iar din Bucureşti aveam să ţin minte frumuseţile esenţiale pentru un timp în care să le regăsesc cred că ar fi doar un joc de-a baba oarba, insistând în a recunoaște semnele trecerii mele pe acolo. Și deși am încercat de câteva ori să caut anumite locuri, am sfârșit tot în aduceri aminte, cuminți și plicticoase, numărând pași pierduți și ani tineri cât o părere.
A fost odată, în vremuri în care Ceauşescu exista şi viaţa noastră era influenţată de acest lucru.

1971-hotel-intercontinental