Ronţăi vise albastre

Şi disec curcubee.

Mi-a rămas unul

De la Paris

Pe când împodobea turnul Eiffel,

După o ploaie de vară,

Şi l-am luat cu mine acasă.

N-a încăput în valiză,

Şi mai bine aşa

Că mi-l luau ăştia la vamă,

Ca marfă de contrabandă.

L-am ascuns într-o cutie.

A încăput tot.

Curioasă treabă, mi-am zis,

Dar am tăcut chitic

Să nu-l găsească.

Şi am uitat de el…

Vreo câţiva ani.

Acum, să nu vă mire că ronţăi albastrul din el!

Celelalte culori erau

La un party

Dat în cinstea eliberării din cutie.

De ce ronţăi vise albastre?

Ca să capăt aripi spre cer senin

Şi să fug departe.

As fi vrut să duc curcubeul înapoi în Paris

Dar mi-am zis că n-am viză pentru el,

Asa că ronţăi vise albastre

Şi poate-mi cresc aripi..să zbor,

Şi să mă poarte iar acolo,

Căci… mi-e cam dor.     În tabel veţi găsi unele mai actuale. Eu am trişat, din motiv de vacanţă, cu o scriere mai veche.

Scrisul alină, scrisul dezbină;

Scrisul te-nvaţă şi te înalţă,

Scrisul e dor pus pe covor,

Covor cu vorbe ce sunt doar slove.

Scrisul atinge, dar  te şi frânge,

Căci n-ai cuvinte

De luat aminte;

N-ai nici silabe noi şi cuminţi;

Cu scrisul tău poţi chiar să minţi.

Cel ce citeşte, de drag sau silă,

Prinde cuvântul sau poate  milă.

Nu-i important ce scrii şi cum,

Tu ştii că-ncerci să ai alt drum,

Drum nepăşit, curat, senin,

Lasa-ţi afară al lumii venin.

Iar tu ce vii să citeşti printre rânduri

Vei aduna doar mirare şi gânduri,

Căci de-ţi prinzi ochii pe litere scurte,

Nu ai să vezi decât o mulţime de puncte;

Vei confunda autorul cu scrisul,

Vei căuta peste tot compromisul

Şi cand vei simţi liniştea prinsă-n tăcere

Vei şti că e o mască… de ascunsă plăcere;

Şi că scrisul ce-l cauţi cu adevăr şi lumină

E sortit altuia, deci nu-i nimeni de vină

Că tu treci  să vezi ce mai e de vânzare

În cămara de vise a unui om oarecare.

Tot cuvântul, cuprinsul, început şi sfârşit

Au scris alţii demult într-un vers neclintit,

Ce-i deja pus în ramă şi-n coperţi de hrisoave

Şi nimic ce-i de azi nu încape-n ceasloave;

Căci puterea stă-n tihna slovelor adormite

Ce le porţi şi în suflet ca pe o masă de umbre.

Umbre ce trec peste cuvintele tale

Şi-atunci ele-nfloresc ca bobocul de floare;

Şi e clar că nu ai parte de  o mie de-atenţii,

Deşi ai spus-o mereu…că esti făr’ de pretenţii;

Şi ca semeni a vers, dar eşti doar încercare

Din cămara de vise a unui om…oarecare.

 

 

Lumea mea tace.

Tace şi ascultă

Şi prinde din zbor

Cuvinte ce mor,

Cuvinte de dor.

 

Lumea mea e mută.

Nu-mi spune nimic,

Nicio vorbă de alint,

Nici cuvînt smuls din ea,

Parcă nu e lumea mea.

 

Lumea mea nu m-aude.

Nici şoaptele, nici trecerile,

Nu-mi aude plânsul, nici râsul.

Lumea mea e pe mute,

Nu vrea să asculte.

 

Lumea mea doarme.

Şi atunci plec şi eu,

Să-mi ascult dorurile,

Şoaptele, trecerile,

Să le prind în cunună,

Să le trimit spre lună.

 

Ploaia ce cade,

Cade cu frământările

Şi mirările mele,

Şi, poate, va aduce lumii mele

O nouă lumină.

Divină.

Va auzi, vorbi şi va spune

Că lumea-i minune!

 

 

 

•  Duzina de cuvinte:
  

 

Monocromatic verb,

ce gându-mi îmi seduce

însufleţit de lacrima ce piere

furată de un pirat

fără speranţă,

corăbier cu dependenţă amară

de-o armonie albastră de ocean,

de un siaj şi valuri ce-i străbat,

prin vene, lichidul cald al sângelui

mirare, că-i pe uscat,

m-abandonezi sau nu-ţi mai ştiu silaba

ce mi te-aduce în cerc

de alcov suav?

 

Mărite verb cu litere de-o şchioapă,

ce porţi prin alipire a mea cântare,

spune-i piratului, ce-i pe uscat,

că drum spre mare a cules

cu a lui chemare,

că m-a sedus c-o fluturare de batistă

în portul inimii ce ţine,

ca-n scorbură, o amintire vie,

dintre-un atunci

şi ziua ce-o să vie

când voi privi

cu fluturări de gene

trecutul unui pierde-vreme

pe-uscaturi fără de folos;

că-i norocos

să simtă briza-n faţă

şi romul pe mustaţă.

 

Şi-n amalgam de vise şi cuvinte

fii verbul potrivit

care închide

cutia mea cu praf de scoici şi stele,

de mare, ascunse printre ele.

 

Eu sunt piratul fără de corăbii,

ce port cuvinte-n scorbura adâncă,

voi flutura batiste şi voi strânge

o lume în umila mea……. valiză.

 

Postarea face parte din duzina de cuvinte a aceluiaşi club psi. Şi azi avem un tabel.

 

 

 

 

 

Îmi port gândul pe umbre de vis

ce stau în timpul mort al lunii strâmbe,

dorinţă ascunsă a unui astru prea fierbinte,

cu pasiuni de om cuminte;

e-nceţoşare-n ideea fixă,

ce umblă prea lălâi prin mintea-mi vie,

adună ace moi de păpădie

şi glasuri de o lie-ciocârlie,

dar se amestecă turbat cu dor înalt.

 

Cuvântul bântuie ascuns printr-o mulţime,

ce n-are loc de tine şi de mine

şi are stele fixe,  ce nu cad;

nu-s călătoare-n marea din înalt

şi poartă-n ele gust de nemurire

curbată dintr-o veşnică iubire.

 

Eu călătoare sunt, neliniştită,

cu libertatea-n băţ şi fără frică;

mă zbat în lumea  rece, fără spor,

cad pe petale simple de amor;

le-adun pe toate,

mi le prind de piept

şi apoi încerc:

să zbor,

să dorm,

să cânt,

să râd,

să prind

iubirea

pe pământ!