Înșir, deșir, cos, descos cuvinte
Cobor pe linia vieții
Și mă trezesc suspendată pe un gând.
E subțire, prea subțire,
Ca un fir căruia nu i se vede capătul.
Nu mai fac niciun pas,
Nu mai trimit nicio undă de visare.
Ramân agățată de un cuvânt,
Altul decât cel așteptat.
E totuși un cuvânt și parcă nu mai imi e teamă.
Astept salvatorii, mai bine,
Dar devin stire de interes național
Într-o dramă care nu exista.
Imi pierd echilibru
Si cad inainte să aflu
Că misiunea oamenilor de bine
A fost indeplinită cu succes.
Cum o fi sa te ridici inainte sa cazi?
Nici acum nu știu;
Stiu doar sa ma impiedic de amănunte
Sau sa raman suspendata
In margini de lume
De cuvant,
De idee.
Sunt la știri,
Dar nu intereseaza pe nimeni,
E doar o altă cădere nereușită..
As vrea sa scriu un poem de dragoste,
Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.
Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,
Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang
Sau drept, sau pe amândoi,
Sau pe la tample, cu dureri pulsative;
Amor demodat, direct, mușcat din plin,
Dar mai ales mestecat, nemestecat,
De tine, de mine, de amândoi.
As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,
Trecute, aspre, dulci, frivole,
Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.
Asa ca nu voi scrie niciun poem!
Si stii de ce?
Pentru ca fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,
Va fi inlocuit, de orice om care va citi,
Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.
O vor aseza in locul cuvintelor
Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!
Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!
Il voi scalda in lapte curat,
Îl voi primeni cu flori de măr,
Il voi insiropa cu miere,
Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;
Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,
Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,
Si in soapte de amor fără imagini,
Să mă citesti și să mă guști
Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,
Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.
Dar cine are nevoie de cuvinte
Cand dragostea ti-e servita la pat?
Stiu, vorbesc cu păcat….
…uneori…