Categorie: Mărgăritare versificate

Mărgăritare versificate

Poem pentru mine (călătoresc singură, o vreme)

Adriana2 comentarii

 

Călătoresc singură o vreme:

Ce faci când te simți prins în capcană?
Într-una cu dus și întors
care îți rupe sufletul și trage din tine
amintiri clădite pe fundament nisipos?

Ce faci când te scrii cu fiecare cuvânt doar pe tine,
iar mâini comode te scriu pe ziduri,
de rămâi, așa, nudă, în piața publică
și parcă vrei să îmbraci vorbele
și să le pui măcar o eșarfă albă;
să-ți predai acuarelele,
stiloul și chiar agenda aia cu coperți de piele,
pe care o adori și pe care ai așteptat-o cam mult?


Ce faci, când îți mor apropierile
și nu mai poți iubi decât ceea ce îți e comod și firesc?
Când ești iritat și de vorba bună,
aruncată ca mantie, tot pe zidul public;
iar trecerile sunt de la bine la rău,
într-o clipă ce-ți pare eternitate,
căci are în ea apăsare de plumb?

Ce faci când…?

Dar ce mai conteaza ce faci?
Fugi cât te țin picioarele!
Lasă tot și uită caruselul acela de vorbe,
de vinovății fără substanță,
de întreg bâlciul
în care ai uitat ca intrasei
de bună voie.

Alege sa fii liber! E mai simplu,
Chiar dacă pentru asta trebuie chiar să renunți
la ce ai scris în agenda cu coperți roșii de piele.

În definitiv, e bună și memoria, mai ales cea selectivă.
Te face să te simți mai puțin păcătos.
Rescrie ce vrea și nu uita:
„Fii special prin diferențe, nu asemănări”

Eu mă vreau fără fire, nelegată de Omul cu mască de Om.
În superficialitatea mea, aleg să nu mai împart ofrande de pace

Și să nu mai las pe nimeni să creadă că se pitește în cuvintele mele!

Călătoresc singură, o vreme!

călătoresc singură o vreme
sursa: pinterest, călătoresc singură, o vreme

 

Viața nu e făcută pentru a o explora de una singură, însă, uneori îmi place să călătoresc de una singură! Asa te aduni din multe angoase. Călătoresc singură, o vreme sau mă dau în leagăn ca lumea să îmi para catifea de octombrie!

Mărgăritare versificate

Mă jur să mai rodesc o dată!

Adriana
Ma jur sa mai rodesc o data:
Măceșul de pe stâncă tace,
Se uită cum pier frunzele-n răzor,
Lumina din oraș nu-i prea dă pace,
Și-i cresc imaginații despre zbor.
 
Ar învața să plângă, poate-l vede
Vreo inimă ca el, însingurată;
Iar spinii lui n-ar mai răni, căci poate-ar crede
Că-i demn de-o aventură adevărată.
 
Se-ntinde pe tot mușchiul de pe piatră,
Însângerează clipe, din ambiții, dar nu-i pasă;
Bobițe roșii tremură să nu se piardă
Într-o suavă amintire de dulceață.
 
Măceșul nu cedează. Se întinde tare.
Nu își găseste aliat în cățărări eterne,
Iar uită că în primaveri e roz în floare,
Născând aplauze și-admirații efemere
 
Și se retrage. Totul se usucă.
Bobițe, frunze, vrej, se adună-n adormire,
În visul lui, de-o iarnă, e pe ducă
Privind orașul, pe sub spini, în amorțire.
 
Precum măceșul și noi oamenii simțim;
Zvâcnim frumosul tinereții înflorite,
Rodim păcate, dar și binele-l dospim,
Apoi visăm înmugurări tomnite
 
Pe roz de inimă-nghimpată
Mă jur să mai rodesc …o dată!
ma jur sa mai rodesc o data
ma jur sa mai rodesc o data
Mărgăritare versificate · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tăcerile pot fi înțelepte

Adriana4 comentarii
Tăcerile pot fi înțelepte.

Usucă, pe rând, semințele vrajbei,
Iar furtunile nu mai apar.
Mai ales cele de suflet
Sau cele dintr-un pahar cu apă
Pe care mai bine-l bei,
Să-ți ude și să-ți înmugurească
Gândurile bune!

Vârtejul sufletului se poate potoli ușor
Făcând ce-ți place;
Plecând printre suflete calde,
Unde nu-ți mai cauți, singur, locul
Și nici nu-l găsești ocupat
Pe cel pe care credeai că stai comod.
În definitiv, viața nu e statică
Și nici nu o duci cu ocheanul ridicat,
Pregătindu-te pentru inamici.

E de preferat să lăsăm simțurile
Să adulmece parfumul frumosului.
Uneori, e posibil ca altul să nu-l mai simtă pe-al tău.
Bucură-te!
E pregătit de alte esențe
Mai intense, diferite,
Care să nu plafoneze
Și care, indiferent de ce ai fi făcut,
Tot mai frumoasă decât erai
Te vedea, te simțea.

Tăcerile vindecă,
Dar nu și revenirile după tăceri
În același loc primejdios.
Mai bine treci și explorează
Ceea ce ești,
Ceea ce vrei,
Ceea ce te face pe tine diferit!

Scutură-te de ce împrumuți,
Cu voie sau fara voie,
Și rămâi cum te știi,
Dacă te mai știi;
Cu sufletul plin de dorința
De a citi în stelele cunoașterii.

Ce dacă nu crezi în fericire?
Ea crede în tine!

tăcerile mele, tăceri de pisic
...o parte din fericirea mea, pe care o prefer infinit celor cotropitoare, tăcerile mele, tăceri de pisic
De-a lungul timpului, mi s-a spus că sunt mulți care se regăsesc în cuvintele mele.  Adevărat, în simplitatea mea, nu spun nimic nou, ci spun în felul meu. Sunt situații care mă inspiră, dar niciodată nu am vorbit despre niște convingeri, ci posibilități. Mi-e mult mai simplu să mă rup de situații și să privesc dincolo de ele. Așa, drumul, devenirea, contează.  Sunt momente când orice nimic  te poate face fericit și clipe când, deși în vârtejul succesului, nu poți simți măreția, căci pe munții tăi se vede alb de îngrijorare sau e plin de grijile cotidiene. Apoi, vine o zi când realizezi…că „vinovații fără vină”  fac parte dintr-o chimie pierdută în esențe ce nu mai satisfac. Și gata. Însă degeaba traduc eu stări, dacă memoria revine cu parfum dens. Aici, fiecare e liber să aleagă. Eu nu privesc peste umăr, niciodată. Ci doar…înainte. Senină. Si fericită de nimicurile care mă adună în zâmbet. Tăcerile vindecă mereu.
Ps. Pentru cei care mai trec pe aici, mă scuz și spun că toată avalanșa asta de cuvinte, o las aici, în păstrare. Sper să nu vi se pară  „prea mult”.  Tac cu lunile și recuperez cu clipele. Să fiți bine, fiecare cu ce îl face fericit! Mașa, mulțumesc pentru conversație. Uneori, muza vine din lucruri neașteptate. Acum, de la tine…
Mărgăritare versificate

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…

Adriana
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel.. :

Se agață pe cerul nopții cuvinte
și mă gândesc că le stă bine acolo, luceferi,
decât să le ascundem în sertare, să doarmă,
chiar dacă s-ar putea sa ne fie bucurie și surpriză,
într-o zi-narcisă.

Sunt momente când cuvintele stau sub tălpi,
se amestecă în lut,
se decoreaza cu inimioare, fluturi sau cruci,
se ung cu untul minții plânse;
prin oase se pitesc înțelesurile,
alea neînțelese, de mulți dintre noi,
căci, de atâtea adunări și scăderi,
de atâtea potriviri-nepotrivite,
s-au tivit literele pe poalele vietii
pe care, cineva, indiscret, le ridică ușor,
iar dintr-o exaltare la minut,
din marginea sa de inima,
se scutură câte un cuvânt-stea.

 

Ideea e sa ajunga la toți,
chiar daca uneori strălucesc perfect în
tăceri și muțenii primenite.

Eu mi-am bagat în sân câte au încăput,
apoi în buzunare am îndesat unele indecente,
din acelea legate cu fir de catifea roșie;
doar că iar s-au deșirat înțelesuri
și n-am mai apucat să însăilez nimic,
încât, obosită, le-am agățat, din nou, pe cerul nopții
să le fie altora lut, mir, balsam și apă vie.

Probabil, iar …voi dormi, o vreme, prin lumi
bântuite de alte vorbe –
unele ferme, rostite, cu glas tare,
…. fara subînțelesuri.

Cel mai greu e să caute cineva în slovele tale
ceea ce nu ai pus vreodată,
dar cel mai ușor e să și găsească,
și, uimitor, chiar să crezi si tu asta
observându-i convingerea,
chiar dacă tu știi că gândul tău e trubadur prin nori
și naște cuvinte care sigur se vor ascunde în alte sertare
de teamă să nu rodească
în goluri de suflet….
….iarba păcatului.

Pe cerul nopții, încă agăț scrisul inimii
ce va spovedi taina sufletului,
canonul primit fiind tăcerea literelor..

Sssshhh….cad stele ce se scriu singure.
„Înșiră-te mărgaritare!”, îmi zici tu, mirat,
Iar eu știu că, din nou, ai citit ce ai vrut!

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel...
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel… (pornită de aici.)