Iar pun roșu-n amintire,
să-i dau strop de zvâc și stare
să o fac să pară jună,
când de fapt s-a învechit,
dar roșeata se disipă,
pare-ngălbenită toată,
sub o umbră ruginie,
amintirea s-a topit.
Am în minte o simfonie,
bate în mine ritm și grabă,
noaptea îmi cântă o romanță,
vântu-suflă-n saxofon
și cu roșul de la tâmple,
îmi induc o stare bună,
lumea-mi pare mai aproape,
amintirile iau foc.
Par picată chiar din lună,
mor de ciudă că-s uitucă
sau amnezică, în fine,
cum vă place, am să zic,
dar se pare că machiajul,
chiar și peste o amintire,
de ascunde adevărul,
nu ajută la nimic.
Mă plimb printr-un regat însingurat
Și mă simt în împărăția frunzelor neînfrunzite.
Se ating poveștile de copaci,
Iar gândurile se odihnesc pe pietre de hotar.
Al cui hotar? Al regatului însingurat, normal!
Cel care nu permite gândurilor rele să treacă, clandestin.
Nici măcar cu viză. Deloc.
Cine a mai văzut un gând rău circulând precum un turist?
Sau în interes de afaceri?
Mai bine să stea dincolo de granițele înțelegerilor mele.
Nu știu cum să vă zic, dar, de când nu le-am mai permis unor intruși accesul,
Inima mea bate firesc și zâmbetul se zbate lin spre dreapta sau stânga.
Ce? Nu știați? Eu nu pot zâmbi drept.
Buzele mele lasă semn care parte din mine e tulburată.
Uneori e dreapta, câteodată e stânga, alteori…
Dar mai bine să nu vorbim de centrul Universului meu
Caci pe acolo, cum spuneam, se trece cu pașaport special.
Omul meu îmi spune Gioconda, cică surâd prea mult
Și tare-mi vine să-i dau și lui viză la vorbe,
Prea i se zbat pe hotar cuvinte nepotrivite mie,
Dar potrivite lui, imi sopteste iar, spre disperarea mea.
De vă simțiți uneori ciudat în preajma anumitor oameni,
Ascultati-va intuiția. Nu dă greș niciodată, chiar dacă tu o înfrunți.
Mai bine faceti-va hotar, puneți o piatră, descuiați poarta
Și vedeti cine se lovește de piatra-capcană, cine e senin ca o zi de mai și nu se împiedică de amănunte
Și cine apasă pe clanță, natural, chiar dacă tu ai decretat că locuiesti într-un regat însingurat.
Unora nu le va păsa de strategiile tale,
Te vor salva, cu zâmbet centrat pe inimă și cu un buchet de gânduri bune, rostuind bucuria.
Un dram de răbdare de ai așeza între noi,
Dacă tandru-ai lega fedeleș niște vorbe,
Poate aș strânge între ploape foșnet simplu, nu ploi
Din petale mirate, ce-ar cădea în cascade
Peste clipe înserate, legănate de vânt,
Zumzăind în uimiri răvășite de plâns,
Nu-i așa că mi-ai spune două vorbe, pe rând,
Să mă facă să uit că mă simt iar în plus
În povestea de-o șchioapă rătăcită amar,
Îmbrăcată într-o armură, ruginită de vremuri,
Să nu fiu iar soldatul ce păzește un hotar
Dezertând din povestea în care singură tremur?
Încă uimești lumea întreagă cu focul din tine
Și încă mă ții prizonieră în amintiri și cuvinte,
Te-aș opri din urcare, așezând lângă mine
Doua nopți, dimineți și o amiază cuminte.
Aș rosti un descântec și aș strânge și-un gând,
Le-aș traduce în vorbe, să îți țină de cald,
Le-aș vopsi cu mult roșu să îndure un amurg
Iar în șoaptele noastre, în iubire, să ard.
Nu mai știu să te pierd, nu mai știu să te am,
Păstrez, tainic, povestea-ntre coperți aurite,
Se-nvechesc pasiuni, dar mai bate în geam
Ploaia inimii zdrăngănind peste noi simțăminte.
Lumea-nvârte în pumni aer cald și banal,
Mai oftează, pe rând, câte unul ce simte
Că doar vremea se trece, că e fără egal
Doar secunda ce-apare și că timpul nu minte
Și că e prețios fiecare minut așezat într-un lanț,
Fără aflări în zadar sau rămâneri forțate,
Bucuroși de ne suntem soldăței devotați
În cadențe știute, apărând cazemate
De iubiri fără fală, chiar de-n noi mai purtăm
Un duel rătăcit, bătălii și războaie,
Nu știu cum, dar c-un zâmbet reușim s-alungăm
Orice negură strânsă și dansăm iar în ploaie.
indigo, ghimpe căzut dintr-o iluzie spulberată;
indigo, ademenire de cuvânt pierdut în așternut;
indigo, amăgire suavă așezată pe coama sufletului;
indigo, tivire de gând răzleț într-o lume fără culoare
indigo.
indigo, acoperire cu un vis sângerând a teamă;
indigo, mirare dintr-un zâmbet fugit din roșu;
indigo, negură turbată dintr-o iubire apusă;
indigo, plâns tulburat de un dor rătăcit,
indigo.
indigo, cădere și taină, mantie de vânt ce povestește
indigo despre goliciunea cuvintelor cu tentă blue,
dintr-un poem fără nume,
dar cu un titlu sec – INDIGO.
indigo, schimbare în sine, din tine, de tine, în bine,
simțire albastră așezată cuminte, banal,
în poveștile de mâine,
ademenind neînceperi
indigo.
Iar pun roșu-n amintire,
