Privire de divorţ sau privire de orfan?

Când eram în generală, în clasele 5-8, trecusem deja prin mai multe locaţii. Făcusem clasa 1 lângă Braşov la Timişul de jos, a doua la Liceul Pedagogic, a treia şi a patra într-un loc impropriu spus corp de învăţământ, şi abia din a cincea m-am mutat în şcoală nouă. Curios, nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Vreau să-mi amintesc de anumiţi oameni cunoscuţi atunci. Nu ştiu în care clasă, dar cred ca în asta, a cincea, ne-am trezit cu o noua colegă . În scurt timp mi-a devenit colegă de bancă. Mariana era o fată firavă, cu o voce caldă, blajină, cu un bun simţ ieşit din comun şi cu nişte poveşti autentice. Am îndrăgit-o imediat.

Din vorbă-n vorbă, aflăm că locuieşte gard în gard cu o alta colegă de clasă. Nimic deosebit. Doar că, noi ştiam că acolo, în casa aia, trăiesc doi copii necăjiţi, un băiat şi o fată, fără tată. Murise în împrejurări necunoscute mie, şi totdeauna mă frapa modul dârz în care-şi continuau viaţa. Dintr-o dată, lucrurile s-au lămurit şi am realizat că prin mutarea ei acolo, Mariana, le devenise soră vitregă. Nu eram înceată la minte, dar cum eu ştiam că soră nu poţi fi decât dacă te naşti în familia aia, mi-a luat ceva vreme până am înţeles ca dacă tatăl Marianei s-a căsătorit cu mama celor doi, s-au înrudit, fără a fi fraţi de sânge.

Ce naivi şi inocenţi puteam fi, dacă nişte lucruri clare, ni se păreau sf uri prin nerepetabil. Rar auzeai de oameni divorţaţi, şi, pentru asta sigur ajungeai la întrebări suplimentare. Atunci la 10 ani am aflat prima oară de diferenţa dintre o privire a unui copil care e orfan de un părinte, şi  privirea altuia care a devenit ” orfan” prin strămutare de domiciliu şi din despărţirea părinţilor. Mariana venise tocmai de la Zimnicea. Curios, am senzaţia că nu mai avea nimic acolo. Tatăl venise în Braşov cu ea, iar maică-sa se mutase la Ploieşti unde locuia şi bunica maternă, şi sora Marianei mai mare.

În primul rând mi s-a părut nedrept, pe urmă m-am mirat că a ales să-şi însoţească tatăl. Cu timpul am înţeles de ce; iar în al treilea rând, de la ea am învăţat ce înseamnă iubirea necondiţionată, toleranţa, grija dar mai ales puterea unui copil. Vorbea frumos de noua sa casă, dar nu uita niciodată să pună în aceeaşi propoziţie şi familia ei, trunchiată. De la ea am auzit prima dată de mâncarea de bame pe care o pregătea maică-sa, sau cea de gutui a bunicii de la Ploieşti, dar şi de prăjitura lu’ tanti x, mama ei vitregă, pentru că din păcate nu-i mai reţin numele.

Fata asta ne povestea cum nu trebuie să uiţi de nimic, dacă vrei să fii fericit în continuare, chiar dacă mori de dorul celor ce nu sunt lângă tine. Multă vreme, Mariana a fost singurul copil cu părinţi divorţaţi, iar noi o priveam cu respect, pentru că niciunul dintre noi, nu-şi vedea viaţa fracturată pe nedrept. Mai târziu, am remarcat o fetiţă care nu purta acelaşi nume cu al mamei sale, dar care nu cunoscuse alt tată decât cel care o crescuse de când avea un an.

Acum divorţul aproape că nu mai iartă pe nimeni. A intrat în obiceiurile noastre, de parcă-l purtăm în ADN, când de fapt, iată, cât era de rar, că aproape, nu-i înţelegeam noţiunea. Spre adolescenţă, m-am mai lovit de un caz în care, fetele au preferat să rămână cu un tată, al cărui defect  era  acela de a fi prea frumos şi pedant, pentru o lume gata să-l catalogheze ca fiind superficial, decât să locuiască cu o mamă fără caracter , dar mai ales cu un viciu de neiertat pentru ele….alcoolul. Nici măcar când şi-a pierdut fetele nu a reuşit să-şi revină, iar tatăl a putut fi, cel mai atent tată cu putinţă.

Acolo a început de fapt şi trezirea mea la realitatea ce urma să ne împresoare din toate părţile, ca acum să asistăm neputincioşi la scandaluri transformate în circ în numele divorţurilor. Şi ca într-un vis prost, de coşmar, cu fruntea plecată te gândeşti şi tu la propria viaţă, şi la propriile greşeli, în care, măcar pentru o clipă, ai asistat la o privire tristă de copil pierdut. Şi încerci să trăieşti normal, chiar dacă, din când în când, privirea aceea îţi bântuie mintea. Şi poate, încercând să o alungi, nu faci decât să o prinzi şi mai tare în amintirile acelea, faţă de care nu ai cum să fugi, pentru că, într-un fel, în orice moment, te poate prinde din urmă.