Deşi trăiesc şi mă hrănesc cu prezentul mai pregnant decât arăt eu pe aici, cam toate poveştile mele încep, parcă, cu a fost odată. Şi, ca într-un carusel, mă avânt în stări şi senzaţii demult plecate. Sigur, un psiholog cu nas fin şi obiceiuri ce ies din cabinetul lui de tratament, mi-ar face repede, repede o programare pentru niscai şedinţe de consiliere. Eu, însă, l-aş refuza politicos, şi mi-aş continua tratamentul propriu de a mă fâţâi printre amintiri, pentru a mai culege o întâmplare, o poveste uitată, un gând, un zâmbet pierdut, orice.Tot pentru tratament. Dar mai inedit.
Ştiu că e normală reacţia la toată lumea, dar trebuie să spun, că atunci când văd ştiri despre copii abuzaţi,  mi se strânge inima cât un purece. Mi-am luat, în copilărie, porţia mea de bătaie, ştiu ce înseamnă cureaua, vorba grea, o palmă. Ştiu. Nu pot spune că nu. Ba, dacă aş avea curaj, aş da  exemplul, de mai jos, tuturor părinţilor care fac asta acolo unde sunt mai mulţi copii.
Când rămâneam singure acasă, mă trezeam altoind-o pe soră-mea, pentru aceleaşi lucruri pentru care eram eu pedepsită de ai mei. Asta învăţasem, văzusem şi captasem eu cu mintea mea uşor tulburată de nedreptatea situaţiei. Nu eram niciuna copil problemă, ba, dimpotrivă aş spune. La un moment dat, ai mei au observat asta, şi, din acel moment, pedepsele au încetat să mai fie de genul respectiv. Şi pe cât de rapid ne-am deprins cu bătaia, pe atât de repede am uitat de ea.
Eram copii iubiţi, îngrijiţi bine, educaţi cât mai frumos. Aş spune, chiar, că, uneori, prea excesiv de atenţi, încât, atunci când auzeam diverse zvonuri, nu veneam cu ele acasă. De ruşine a gândurilor, ce nu le ştiam ok. Le rumegam în căpşoarele noastre, şi abia când răspunsurile refuzau să iasă singure, i le împărtăşeam mamei. Mama avea primul instinct, să ne spună, că lucrul ăla e o prostie, şi nouă ar trebui sa ne iasă, pe loc, din cap. Ce nu ştia ea, şi nu-i spuneam noi, nicicum, era că, oricât de mult voiam,…nu ieşea.

Asta s-a întâmplat când aveam vreo 11 ani şi am auzit, că nu ştiu care fată de la blocul vecin, mai mare cu vreo doi ani, decât mine, are o relaţie nepotrivită cu tatăl ei. Ce mai zbucium în capul meu! Nu înţelegeam fapta, nici să mă fi picat cu ceară.
„-Ce înseamnă relaţie incestuoasă, mamă?”, întreb eu, nevinovată.

Mama nimic. Refuza să-mi răspundă, şi se făcea tot timpul că nu e important ce spun. N-am mai întrebat. Am căutat în dicţionar, dar nu eram lămurită pe deplin. Eeei, dacă aveam şi eu un calculator, pe atunci, se schimba problema!!  Dar poate apăreau altele! În fine! După vreun an, când mama fetei murise între timp, povestea izbucneşte iar, într-un mare scandal. Tatăl respectiv era reţinut de poliţie, iar în casa mea auzeam, fără ca ei să ştie, motivul clar al arestării. Şi explicaţia detailată…ca între adulţi. Mi-era clar acum.
M-am albit. Nu-mi imaginam ca aşa ceva ar fi posibil. Ma uitam pe furiş la fata care, culmea, a reuşit să-şi revină destul de bine după acest lucru, cel puţin aparent, şi mă gândeam ce start stupid a luat viaţa ei.
După o vreme alt caz, alt zvon, alte complicaţii. Doar că, aici era şi mai grav: omul era abuziv pe toate planurile: alcool, bătăi, agresiuni psihice. Un dezastru. După un timp fata născu un copil. Iar de aici povestea mea se pierde.
Părinţilor mei le era ciudă că noi trebuia să auzim atât de repede despre astfel de cazuri. Şi, oricât de mult ne-ar fi ferit ei, lumea continua să-şi mişte rotiţele maşinăriei fără să ţină cont de inocenţa noastră şi strădania lor. Uneori, datorită vreunui sentiment de vinovăţie, ne relatau  întâmplările lor personale, despre pedepse cu nuiaua şi stat pe coji de nucă. Nu-mi plăceau. Trecea şi câte o zi întreagă cu imagini portabile în mintea mea, cu miez de nucă pentru cozonac şi copil sărman pe coaja lor. Clar, imaginaţia mea era defectă, la vârsta aia,
Acum auzi la tot pasul de abuzuri, de pedepse oribile ce le primesc copiii ai căror agresori poartă, în  continuare, nume de părinţi. Făcând legătura cu timpurile mele, parcă nu e nimic nou sub soare. Cu toate astea, deviaţiile acestea de comportament de adult, mi-au provocat mult timp repulsie şi teamă.Şi nu numai mie, cred. Tata refuza să mă lase să stau în faţa blocului după o anumită oră. Erau multe blocuri cu baieţi nefamilişti, iar lui i se părea  tare primejdios.
Asta a fost amintirea mea de azi. A avut o pornire de undeva de acum, dar despre care, sper, doar, să nu mai aud. Pentru că, deşi abuzul de care mi s-a vorbit era mai mult psihic, eu m-am cutremurat pentru o clipă. Şi uite aşa, au luat-o la goană alte întâmplări din vremuri care par ieri. Să fiţi fericiţi şi să vă ocrotiţi copiii!

6 gânduri despre “Şi incestul are o amintire veche…..

  1. Una dintre prietenele mele avea in clasa o fata despre care se zvonea ca ar fi trait cu tatal ei, asa cum facea si sora mai mare, care avea si un copil cu animalul.
    Nu stiu, Adriana, mintea mea nu reuseste nici acum sa priceapa si sa accepte asemenea grozavii. Nu pot si pace!

  2. Să nu-ţi fie,Magda! Să nu-ţi fie! Tu o poţi ocroti doar de ce poţi tu ,cu puterile tale.În rest ea va face conform învăţăturii tale,iar Dumnezeu o va ocroti pentru dragostea ta. Acolo unde încep asemenea grozăvii nu e intrat Dumnezeu, ci satana. Multe mame se fac că nu vad adevarul. Mulţumesc de vizită.

  3. Nu-i corect. Nu facem copii pentru noi înşine.Facem copii sa-şi croiască drum cu ajutorul nostru. Eu n-am înţeles atunci,nu înţeleg nici acum.Din păcate suntem împresuraţi şi de astfel de oameni,doar că nu-i ştim.Nu au chip.Eu cunosc două chipuri de călăi. Mi-i amintesc ca azi,pentru că m-au marcat.Ba,mama fetei cu copilul soţului l-a adoptat ea pare-mi-se,după ce a divorţat de animal.

  4. Înainte să-ţi mulţumesc, aş spune că tu trebuie să rămâi ancorată doar în frumosul tău ce te defineşte. Astfel de întâmplări vor mai fi ,aşa cum au mai fost,din păcate. Eu doar nu mai fug de amintiri.Le las să mă vindece de toate întrebările fără răspuns…de odinioară!

Lasă un răspuns