Deși blogul mi-a fost mereu locul meu de suflet, l-am lăsat în paragină, nereușind să-l accesez de pe tabletă, laptopul meu fiindu-mi neprieten în această perioadă, lucru care, acum, (după cum cred că observați multitudinea de texte apărute de-a valma), a avut rezolvare. Mulțumesc pentru trecerile voastre în lipsa-mi și pentru mesajele voastre. Chiar dacă o voi face cu întârziere, voi răspunde tuturor. Sper să-mi iertați ..lipsurile. Departe de mine să fiu nepoliticoasa.
25 septembrie, zi rece la Brașov, zi în care vă salut și sper să vă găsesc sănătoși și voioși.
Să fiți mulțumimți de tot ce faceți și să rămâneți mereu îndrăgostiți de scrisul acesta care unește oameni și spirite. Eu habar nu am încotro mă îndrept, dar nădăjduiesc ca programul meu încărcat să-mi lase loc și pentru aceasta frumoasă îndeletnicire!
Te salut, lume!
Las ca dar o fotografie din curtea mea pe care am denumit-o ,, la blocul care a răsărit (în locul muntelui) e o toamnă atât de lungă…
Sunt oameni care culeg nectarul inimilor înstrugurate din bobițe ca de cleștar, înVINuind licori cu parfumuri tomnatice. Abur de belșug și bucurie se strecoară pe câmpuri uitate, ascunse în sufletul cald de pământ al nesfârșitului de toamnă. Miros de boască și de zeamă bogată, de must și chiar de sânge de pe mâinile truditorilor înnobilează simplități aparente.
În vasul pământului se nasc noi povești curgătoare cu gust de tanin…ce vor poposi în pahare sau cănuțe de lut. Doamne, cat de tare vor dezlega inimi, vor desfereca suflete timide, vor pune pe buze vorbe seci, dulci, demidulci, tămâiate în gusturi alese, pe un pridvor de lume nouă și totuși veche.
„Poamă nouă în gură veche”, zicea bunica mea oricărei trufanda de peste an, care ajungea pentru întâia oară în degustare.
Sunt oameni în Vii și păsările cerului îi pândesc din ramuri, poftind la rodul ce va rămâne ofrandă.
În timpul acesta, în alte locuri, cu miros de tufănele sau doar de beton ud, alți oameni aduna doar strugurii amintirilor.
Azi, (deși ușor se poate inlocui acest cuvânt), îngrijorarea mi-a batut în geam ca o ramură crescută prea mult. De fapt, îi crescuse niște idei cât să mă tulbure.
– Să o primesc?, mi-am zis;
–Mai bine să rămână afară, că deseori exagerez în descifrari nedescifrate.
Doar că venise cu daruri îmbietoare sub formă de ispită curată, cică să cuget mai mult, să observ amănuntele, să o ascult şi poate o voi plăcea, până la urmă.
N-am rezistat! Cum să par eu puternică dacă nu sunt? Cum să arăt eu nepăsătoare, dacă inima mea freamătă? Cum să nu văd ramura picurând, în fereastra sufletului, nevoi de care uitasem? Iaca, probă de rezistenţă!
Și a intrat toată. S-a aşezat comod. Nu, nu pe fotolii şi nici pe balansoar, nici măcar la căsuța pisicii nu s-a dus! Nuuuuu, şi-a găsit un loc extrem de comod – inima mea. Acum ce să fac, dacă eu i-am deschis ușa? Merit din plin oftatul ăsta prelung, dar mai merit și să fac investigații cât să-mi scadă tumultul din mine.
Mi-am făcut o cafea. Fierbinte, cu spumă multă şi mi-am adus o ceşcuţă din acelea ce stau pe raftul-zestre, de la mama, pe care am promis sa le folosesc zilnic. Nu le-am folosit. O fac azi. Am facut-o… arareori. Prefer niște căni mari, ca acelea de hotel comunist – albe, largi, ce pot fi folosite chiar să servești o supă. Nedrept, nu? Cafeaua îmi e bucuria de peste zi, răsfățul primit, permanent, de la alchimistul vieții mele; licoarea care e în stare să-mi diminueze dureri, să-mi repare fisuri, să-mi apropie oameni și chiar să mi-i depărteze când aromele noastre nu mai vor să se amestece, împărțind doar tăceri lungi. Chiar și îngrijorarea mea a trecut, cu un clinchet de telefon: Sunt bine, măi! Ce prostuță ești!
Dar eu mă bucur că încă mai pot tresări la astfel de momente și sorb mulțumită, din amestecul de catifea, știind că mâine ar fi posibil ca ramurile să-mi mai bată în fereastra inimii. Deja, am ibricul pregătit și ceașca. Ascund cănile de supă. Și vă aștept și pe voi, de preferat cu vești bune.
Astfel, nu voi mai ţine minte această zi ca fiind a unei îngrijorări venită pe neașteptate, ci ca ziua în care cafeaua are gust de prietenie.
Ceașca mea de cafea îmi pare bijuterie de preț. E de porţelan chinezesc. De la mama mea.
Ah, am mai spus-o? Nu-i nimic, așa dovedim că uităm. Inclusiv îngrijorarea. S-au topit sub glas si arome.. de drag.
Am realizat un lucru simplu, că indiferent de metafore, de figuri de stil, de forme, fond, răsunet sau realitate necosmetizată, un lucru nu se poate face în altă limbă…să te rogi.
Am o prietenă care e plecată din România de 25 de ani. Românește nu are cu cine vorbi decât la telefon, însă îmi mărturisea că da, am dreptate, niciodată nu a reușit să spună „Tatăl nostru” în italiană.
constatare metaforica, în ce limbă poți spune Tatăl nostru?
De ce să încep o frază cu de ce?
De ce tocmai am făcut-o?
De ce?
De ….frica inimii mele
Care știe că dacă nu-mi mai pun întrebări
Moare puțin mai repede
Sau pe silabe;
Ca de nu rămân curioasă,
Să știu, să aflu, să învăț,
Mă cred plină ochi.
Aș putea să am un „prea mult”,
Dar mă gândesc să mă scutur,
Să-l scutur pe el, „prea multul”,
Căci, sigur, a adunat în sine
Și rele, și balastru, și vechituri.
Cineva drag îmi spunea, ieri,
Că dacă aduni prea multe mărunțișuri
Și nu arunci nimic,
E semn de bătrânețe.
Mie noul nu-mi place,
Dar nici să îndes tot felul prin fiecare colț de inimă.
Așa că mai arunc din ce nu-mi e de folos.
Din greșeală, am scos din cufarul cu lucruri obosite
Și vreo două furtuni, două fotografii zimțate,
Un colier cu mărgele cafenii
Și o hârtie pe care îmi scrisese cineva că ma iubește dacă mă iubesc și eu.
Dacă? Auzi? Dacă?
Atunci m-am supărat, acum mă bucur că am făcut-o.
De-l credeam..azi nu mă întrebam
De ce să nu-mi fi dat șansa să fiu cu adevarat fericită?
Chiar așa, de ce nu?
De ce nu…mi-ar fi mâinele prima zi din noua mea viață?
Doar pentru că e mâine. E atât de important un mâine sănătos. E un privilegiu.
Știti voi un motiv…de ce nu?
Shhh…nu vreau să aud nimic!
De ce? Pentru că de mă mint pot răspunde unui altfel „de ce?”
