Mărgăritare festive · Mărgăritare-profil

Înşiră-te mărgăritare

  • Nu ştiu cine sunt, totdeauna. Nu ştiu. Încă mă descopăr, încă am parte de surprize, încă sunt pe drumul cunoaşterii de sine, deşi ar fi trebuit să am habar până acum. Nu-mi plac schimbările, nu-mi place să mut nimic din ceea ce mă bucură, nu vreau să trec prin alte transformări decât cele normale, nu vreau să pierd oameni şi nici măcar nu vreau să recunosc cât de legată sunt de anumite fiinţe, dar şi de lucruri deopotrivă. Poate de asta sufăr când renunţ, chiar cu bună ştiinţă, la oameni, dezamăgindu-i sau dezamăgindu-mă ei pe mine. De-a lungul timpului am încetat să  îmi mai explic rătăcirile şi nu numai. Nu pot trăi nepăcătuind şi nici nu voi justifica permanent anumite decizii. Ştiu doar că mi-am pus la punct treaba cu aşteptările, dar mai ales acea parte cum că dacă nu ai trăit viaţa acelui om, orice judecată nu poate fi decât subiectivă. Aşa că prefer ca analiza uşoară de azi să fie mai mult o trecere simplă printre emoţii şi gânduri uitate, rătăcite sau nu:
  • Am copilărit pe tărâmuri în care prieteni mi-erau Zdreanţă şi Neghiniţă; am coborât pe văi umbroase de cunoaştere simplă, am adulmecat aer de simplitate cu gust de pământ crăpat şi am băut apă de munte de pe o stradă cu nume predestinat: Izvorul rece. Mi-am prins în păr frunze de alun şi am deschis uşa închipuirii cu  nume de flori neştiute, dorind să merg pe drumuri necălcate de nimeni, bătătorind cu pasul minţii poteci ce m-ar fi chemat oricând înapoi spre ele. Voiam să mă îmbrăţişeze albastrul cerului şi picurii de ploaie, să am atingeri de nori cu forme haioase ce erau, uneori, singurul meu joc de copil.
  • Mă doream protagonista unui film mut, cu o umbrelă în mâini,  cu o pălărie cochetă şi un şirag de perle, urcând pe o scară spirală, jucându-mă cu degetele prin păr şi aşteptând un botic umed de câine rătăcit care să mă recunoască. Nu m-a recunoscut nimeni. Poate doar câinele Ursu, ce trona în mijlocul aleii şi care îmi dădea, deseori, salutul lui morocănos printr-o atingere, ca din întâmplare, pe mâna mea firavă.
  • Am crescut prea repede, semănând cu umbra plină de patimi de acum, dar proaspătă şi plină de doruri ce încă nu aveau definiţii clare şi nici contur de poveste închegată. Frânturi de senzaţii  se adunau într-un tot, se rostogoleau peste tinereţea mea fragilă, adunând întâmplări şi descoperire de sine, mereu făcută bucăţi, mereu întreruptă de câte o nouă experienţă. Fugeam după fericire, căutând-o mereu în afara mea, când ea era atât de aproape: în mine. Iluzia fericirii mă transformase, până la un punct, într-o căutătoare ce rătăcea drumul mereu. Eram roaba dorinţelor mele concrete ce nu depăşeau niciun prag de cunoaştere. Nici măcar autocunoaştere. Nici vorbă să duc gândul spre împlinire. Nici vorbă să mă transform într-o constantă. Şerpuiam haotic, întâlnind umbre ce îmi întunecau zâmbetele. Şi mă mai pierdeam puţin.
  • Într-o zi, m-am privit în oglindă şi m-am cutremurat. Undeva, în spatele meu parcă, treceau tot felul de personaje şi, nu ştiu cum,  la un moment dat toate s-au aşezat pe chipul meu. Unul mi-a dat un zâmbet, altul tristeţe, de undeva am luat un rid, din altă parte un  strop de amărăciune. Am pus şi o sprânceană ridicată, o frunte plecată, dar ridicată imediat de un gând bun al cuiva drag. Mă recunoşteam chiar dacă îmi foşnea pielea a senzaţii. Mai aveam să adaug pe lângă indiferenţă, nostalgie, uitare, rătăcire, pasiune, iubiri mărunte, iubiri fugare, iubiri de o seară sau chiar de o clipă, o mare iubire. Mi-am prins faţa în palme şi am lăsat să cureţe soarele răul făcut de mine, de alţii, de timp, de viaţă.


„Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”
  • Îmi convin cuvintele lui Paler, recunosc, pentru că simt cum pot transforma o mare resemnare într-un nou început, lăsând trecutul să purifice, cumva prin filtrele alegerilor viitoare sau prezente, negura timpului din urmă. Nu ştiu cum, prezentul mi-a adus daruri. Mari, chemate, eliberate de sub zăvoare de argint, descântate de dragoste curată şi râsete aşteptate. Mi-a adus lăbuţe de căţei fericiţi şi inimă iubitoare, mi-a pus în păr alte frunze, mai de mesteacăn şi flori de mărgăritare în glastra sufletului. Şi mi-a mai adus ceva: cuvinte magice, căzute din ciurul frumosului pe pagina unei foi imaginare. Printr-o vrajă de suflet neîncrezător, dar ajutat de oameni frumoşi şi calzi, le-am înşirat pe aţa de plumb, să nu se rupă sub greutatea şi intensitatea lor.
  • Am peste 300 de mărgele. Unele mai mici, altele mai mari, unele intense, altele pale, unele sunt poveşti, altele destăinuiri. Ici-colo am câte o mărgică mărgăritar ce sclipeşte mai tare. Dar toate, absolut toate îmi împodobesc sufletul şi îmi şoptesc încet, încet: „Încă e timpul tău, al nostru! Înşiră-te mărgăritare!”
Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage.” Oscar Wilde.
Mărgăritare festive

Bomboane cu emoţii

  • Happy birthday to me! Happy birthday to me!, ….uite aşa aş vrea să-mi cânt şi să mă bucur de ziua de azi.  Indiferent de cum se mişcă vremurile, faptele şi cuvintele, eu voi face primul meu genocid şi voi omorî, în masă, toate relele, tot nenorocul, toate cuvintele urâte primite vreodată, dar mai ales spuse, voi ucide tristeţile şi toate clipele nepotrivite şi voi încerca să nu uit nicio clipă că azi e ziua mea de naştere, că vreau bucurie și frumos și petrecere colectivă,  în locul uneia mai restrânse, în care să dansez conga cu vreun căţel prin casă, în aburi de şampanie demiseacă. Ce urât sună! Cred că demisec era termenul! În fine, nu fiţi şi voi cârcotaşi că altfel nu vă mai invit la ziua mea!

 

  • Mie mama nu mi-a ţinut ziua niciodată. N-am suferit prea tare, dar când un copil mă întreba:”Vii la ziua mea?, aşa, ciudat, între invitaţie şi curiozitate, la limita vreunui refuz, dar cu sclipirea aceea „deh, ziua ta a fost şi tu nu m-ai invitat”,  îmi crăpa capul de supărare. Rar mergeam. Am în minte un colaj de amintiri cu petreceri simple pentru copii, unde trona un tort, de cele mai multe ori de biscuiţi şi vreun cico sau brifcor. Aplaudam un pic, cântam lălăit şi ne ruşinam de creioanele colorate şi cartea de poveşti pe care le duceam în dar. Uneori voiam cadoul ce îl dădeam, în locul feliei de tort, însă nu era totdeauna după mine. Primeam şi eu de la mama, poate, dar mult mai târziu.
  • Locuiam acolo, pe un greabăn de munte, cum v-am spus de atâtea ori, în mijlocul pădurii, în peisajul acela bucolic de unde vedeai măreţia naturii, iar spectacolul iernii devenea grandios încât orice oftat, de neputinţă sau defăimare a zăpezii, ar fi devenit blasfemic. Dar ce ştiam eu? Zăpada trebuia să mă lase să ajung la şcoală, nu să mă împiedice. Voiam şi eu să duc măcar o dată o cutie cu bomboane numărate, ca nu cumva vreun copil din clasă să rămână neservit. Zăpada era singura ce mă putea împiedica să fac asta, închinzându-mi drumurile către şcoală. Uneori mi-o adunam pe toată în vis, cerând unui Yeti puternic să mă scape de urgia aia albă şi s-o transforme într-un golem alb pe care să-l învingă în luptă dreaptă şi să  risipească  zăpada în munţi. Vedeam cu ochii minţii dihania (că golem îi spun acum, recunosc) spulberată şi particulele alea sclipitoare duse departe, pe creştete de munţi înalţi, ăia zăriţi de mine în drumul către şcoală. Doar în anul acela am mai mers pe marginea drumului doi kilometri, aşa în cârd, copil, după copil. În următorii ani aveam să ne mutăm, iar şcoala să fie la doi paşi. Niciodată însă nu am uitat drumul acela, făcut cu ghetele mele roşii, mai mari cu un număr, împreună cu cei 10-12 copii şi cu adultul însoţitor, un adevărat erou pentru noi, pentru că nu de puţine ori pe spatele lui tronau ghiozdanele noastre de pitici obosiţi dar în ochi aveam admiraţie puternică pentru ca ştiam ca face acel drum dus-întors de două ori, neputând sta 4 ore în scoală aşteptându-ne pe noi sa terminăm cursurile. La mulţi ani-ul acela colectiv îmi va rămâne veşnic în minte deşi au urmat multe altele.
  • Eee! Am făcut ce am făcut şi v-am dus iar într-o aniversare de a mea, de şcolar. Nu vă miraţi, cele de oameni mari nu mă atrag prea tare. Emoţia ce am simţit-o ţinând cutia cu bomboane, desfăcută pe braţele mele, obrajii ce-mi ardeau puternic şi zâmbetul colegilor mei de atunci sunt de nepreţuit.
  •  Desfac azi o cutie nouă şi vă dăruiesc bomboanele iertării, bomboanele dragostei şi preţuirii ce v-o port şi vă mulţumesc pentru fiecare trecere de pe aici. Mi-e foarte greu să ofer prima bomboană pentru că toţi îmi sunteţi dragi,  aşa că vă servesc pe fiecare în parte şi vă ofer în plus bomboane de admiraţie şi de continuitate firească. La mulţi ani, mie şi la mulţi ani, vouă! Să ne trăim!

 

  • Acasă mă aniversează multe lăbuţe şi un bărbat drăgăstos.  Deja au pus de o horă. Fug să dansez şi eu. Veniţi şi voi?
Mărgăritare festive · Mărgăritare versificate

Mica florăreasă

Zbori lin ca pasărea de oţel
Din visuri ce le ţii în prag,
Când îl iubeai numai pe el
Şi-aveai Sibiul martor drag;
Să străluceşti precum un foc,
Să porţi în tine doar scânteia,
Căci ochii tăi sclipesc pe loc
Când ţi se spune de Med(ee)a;
Să  fii măiastră, Pi…a noastră
Din cuib ascuns de Răcădău,
Aceiaşi sexi florăreasă
Cu ochi adânci, atuul tău!
Nu-i chip să trec pe lângă tine
Să nu te admir, doar eşti frumoasă,
Tu pui pe fugă anul care vine 
Căci tu întinereşti, iar el ia plasă.
Eu m-am jucat în trei cuvinte,
Stângace, ca la ceas de seară,
La mulţi ani, Pi şi ia aminte:
Loialitatea se măsoară
În gând curat şi vorbe mici
Doar ca să şti c-am fost aici
Când toţi te pupă, nu-ţi dau flori
Că ai destule la locul lor, (cred ei)
La mulţi ani ţie, bătaie lor!

Pentru prietena mea, Neli, născută-n zi specială! Zi de Eminescu! Să-mi trăieşti sănătoasă şi la fel de inventivă, frumoasă şi specială! Te iubesc!

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare festive · Mărgăritare versificate

În loc de la mulţi ani!

Ai o sită în palme:
Şi cerni, cerni, cerni.
Doamne, câtă muncă în plus i-ai dat!, zic
Ieri ai cernut nisip,
Era plin cu pietre albe, gri, seci, murdare,
Şi fire mici, firave, jilave şi ursuze de nisip,
Ce-ţi lăsau pietrele singure în sită.
Le-ai luat între palme,  cu grijă, le-ai frecat
Într-o neputinţă de a le lăsa aşa cum erau;
Le-ai spălat cu lacrimi sărate, de bucurie,
De cunoaştere,  şi recunoaştere, şi le-ai dat luciu
Cu gânduri ce şlefuiesc şi ziua rea, nu doar pietre.
Una sclipea, ca şi când faţetele erau ale unui diamant brut,
Răsărit acolo, prin pustiu, din senzaţii, şi adulmecări,
Din lacrimi şi stăruinţă, zgârâindu-ţi retina şi sufletul
De bucurie surdă, necunoscută de nimeni.
Ţi-ai pus pietrele în buzunar şi ai păstrat bijuteria-nebijuterie
Între palme, citind-o, dezmierdând-o, dându-i sensuri şi culoare.
Un om îţi zări piatra şi râse sarcastic: „E doar o piatră, caută alta mai de soi!”
Vorba lui nu atinsese nimic, şi continuai să râzi, să te bucuri,
Să încerci să arăţi şi altora frumusețile tale.
Tare te mirai că doar tu vedeai sclipirile de diamant!
Într-o zi, când voi trece pe lângă tine, să-mi arăţi
Buzunarul cel plin cu pietricele înnegrite –
Sunt sigură că pastrezi şi acolo vreo două comori.
E în firea ta!
Nicoleta, textul e ciudat pentru o dedicaţie de „la mulţi ani”, dar altfel nu puteam să trec pe lângă un scorpion veritabil, care găseşte în literele mele negre, mocirlite, nisipoase şi trecătoare diamante de cuvinte, şi sensuri pe care, cred, că nici eu nu le dau. În fiece rând citit de tine rămâne încurajarea, ramane iubirea ce mi-o dăruieşti necondiţionat. Îţi doresc să ai strălucirea unei bijuterii, duritatea ei şi frumuseţea unei vieţi de diamant. Să transmiţi copilului tău reperele tale, şi să prosperi. Eu ţi-o doresc din toată inima! La mulţi ani, prietenă dragă! Sa fii fericită! Îţi mulţumesc pentru importanţa ce mi-o acorzi şi să ştii că te preţuiesc enorm! O zi minunată să ai!

Mărgăritare festive

De ce îmi e dragă

                                     Vă duc acolo unde merg mereu
Indusă şi de drag, iubire şi de suflet

                                      Extaziat de vorbe prinse în curcubeu
                                      Nemuritor. În pagini simple ca un alfabet

Etern, stabil, perseverent chiar şi pe avarii
Luat cu asalt de zeci de comentarii

                                      Apreciată şi în vorbe, şi-n condei.

Să nu săriţi! Nu sunt la osanale! Este fix prefaţa
Aglomerată cu respect;
Si poate de asta tot repet:
Iubiţi viaţa!

Pe Vienela am citit-o prima dată la Filozofu de România pe facebook. Fain Filozofu…ăsta, pontos şi generos, păcat că de prin iulie nu l-am mai văzut pe reţelele de socializare, semn că are timp pentru real, nu ca noi…dependenţii. Atunci îi distribuise vreo două articole şi ştiu că m-a amuzat şi mi-a atras atenţia stilul ei de a scrie. Recunosc că mă aflam într-o perioadă de căutări, de  descoperire a celor care-şi foloseau ideile şi cuvintele proprii pentru a scrie despre oameni, cei actuali, cei de acum, indiferent că aduceau cu ei întâmplări mai vechi sau mai recente, opinii, stări sau poveşti de viaţă.
Aşadar, Vienela a apărut în viaţa mea ca un cadou de Crăciun primit în avans, într-un decembrie simplu. Cu ea am descoperit ideea de blog. Cu o lună înainte, pe 6 noiembrie, îmi făcusem cont pe blogspot, şi mutasem 14 însemnări (pe care le-am făcut uitate), asta la sugestia unor binevoitori care îmi remarcau notiţele de pe fb, dar  îmi semnalau şi faptul că le-aş putea pierde în hăţişul de acolo. Blogul ei m-a făcut să tresar şi să o urmăresc, oarecum, în tăcere, neştiind că a lăsa un semn că ai fost pe acolo ar putea fi egal cu un salut din toată inima.  Am recuperat, în schimb, de 6 luni încoace.
Ciudat, cu cât o citeam mai tare …cu atât mi se părea mai complicat să scrii pe blog, şi admiraţia mea creştea vizibil. Acum mă gândesc cum am putut să stau fără să scriu, să răsfoiesc bloguri cum fac acum, fără să mă umplu de energie sau să rămân pe gânduri la vreun subiect mai deosebit. Într-o zi pe 17 martie, Vienela îmi trimite un mesaj privat în care mă invita sa scriu câteva rânduri pe blogul ei. Am fost sceptică. Nu ştiam dacă pot, ce pot şi cum va primi lumea obişnuita cu stilul ei curat …alambicările mele de povestitor. Că altceva…nu ştiam a fi. Nu ştiu nici acum.
Dar ea m-a încurajat şi m-a rugat să scriu exact ca pe fb, fără niciun alt gând. În seara aceea, de 18 martie, m-am pornit pe scris şi nu m-am mai oprit. Am început să folosesc blogul şi să mă minunez când  îl deschideau şi alţii în afară de mentorul meu. Ea m-a ajutat să înţeleg fiecare lucru, şi-a pierdut mult timp sa ma facă să pricep chestii care acum îmi par banale, dar atunci erau limbi străine, m-a ajutat să nu-mi pierd curajul, să nu mă retrag înainte de a începe, să continui fiecare gând şi idee. Multă vreme a fost singurul meu comentator, singura de la care aşteptam un semn, şi chiar şi acum, după imediat 6 luni, nu pot trece la alt articol dacă Vienela nu şi-a făcut semnalată prezenţa.
Despre calităţile ei nu vorbesc. A făcut-o atât de bine Alina Gheorghe pe blogul personal,  încât eu nu fac decât să-l recomand; şi atunci vor observa la comentarii câţi oameni o văd pe Vienela aşa cum e de fapt: un BRAND şi un om special.  Multe aş avea de spus, dar mi-am promis azi că vreau să arăt, celor care nu ştiu deja, de ce îmi e dragă Vienela.
Vienela a crezut în mine, în vremuri când oamenii nu se mai simt, se învrăjbesc din mult şi puţin, sau sunt influenţaţi de greşeli trecute şi ocazionale. Vienela a ştiut să fie generoasă şi să îmi predea această lecţie …..natural. Mi-a rămas alături când puteam agasa cu insistenţe fireşti pentru mine, dar nefireşti pentru un om cu preocupări atât de vaste. Tot ea a mobilizat o lume să o găsim pe pierduta mea Zoe. Şi lumea i-a răspuns şi mi-a devenit şi mie lume; una nouă, plină de solidaritate pentru care IAR vă mulţumesc. Eu nu pot scrie despre ea la modul general. Nici nu vreau. Azi, voi trece fiinţa ei prin mine, cea care o iubeşte ca pe o soră primită în dar de la viaţă. Vienela poate orice: poate să înfrunte probleme mici şi mari, poate fi „mamă, soţie dar un minunat om de rând, şi poate iubi viaţa”.
Nu ştiu dacă iubeam viaţa atât de mult înainte de Vienela, dar acum iubesc ceea ce mi-a arătat ea: iubesc cuvintele, puterea lor, farmecul şi senzaţia rămasă la sfârşitul zilei când trec pe la alţi oameni minunaţi şi articolele lor. Azi Vienela e sărbătorita zilei. Mi-am promis mie că nu îi voi scrie niciun articol pentru care să-mi mulţumească, pentru că cea care va avea cuvinte de mulţumire voi fi totdeauna eu. Şi nici lacrimi nu vreau, Vienela, fie ele de bucurie. Nici fâstâceală, nici senzaţie de „prea mult”, cum spuneai la Alina.  Pentru că nu e prea mult. E ziua ta şi pentru că sunt departe las scris, aşa cum facem des pe blogurile noastre, nu numai azi.  Doar că… AZI vreau să fii fericită, şi nu doar azi: totdeauna.
Vreau să bei un pahar pentru toţi cei care te iubesc, să simţi vântul pe care tu l-ai stârnit cu puterile tale de fată a muntelui ce ţi-e drag, a poveştilor, a faptelor bune. Să fii sănătoasă şi iubită  şi de alţi oameni, care, poate, de azi vor vedea şi ei sclipirea magică a cuvintelor tale. Noi, cei care te ştim deja vom fi cu gândul la tine. Şi vom cânta încet , ca pe seară să debordam într-o urare comună: mulţi ani, Vienela! La mulţi ani…să trăieşti!
Te iubesc din suflet şi-ţi mulţumesc că exişti. Acest articol e doar al tău. Cei care vor citi despre tine, despre noi şi despre o zi pe care, ştii tu de ce, aş numi-o „Crăciunul din ziua Vienelei”, sper să fie indulgeţi cu efuziunea mea de sentimente. Nu m-am putut abţine!

Ps. Unde plecai? Stai şi ia-ţi cadoul! Sper să-ţi placă. Mie mi-a plăcut: Fabrizio Moro. Acum, doar pentru tine!

Şi, da! Mi-ai schimbat viaţa! Definitiv!