- Nu ştiu cine sunt, totdeauna. Nu ştiu. Încă mă descopăr, încă am parte de surprize, încă sunt pe drumul cunoaşterii de sine, deşi ar fi trebuit să am habar până acum. Nu-mi plac schimbările, nu-mi place să mut nimic din ceea ce mă bucură, nu vreau să trec prin alte transformări decât cele normale, nu vreau să pierd oameni şi nici măcar nu vreau să recunosc cât de legată sunt de anumite fiinţe, dar şi de lucruri deopotrivă. Poate de asta sufăr când renunţ, chiar cu bună ştiinţă, la oameni, dezamăgindu-i sau dezamăgindu-mă ei pe mine. De-a lungul timpului am încetat să îmi mai explic rătăcirile şi nu numai. Nu pot trăi nepăcătuind şi nici nu voi justifica permanent anumite decizii. Ştiu doar că mi-am pus la punct treaba cu aşteptările, dar mai ales acea parte cum că dacă nu ai trăit viaţa acelui om, orice judecată nu poate fi decât subiectivă. Aşa că prefer ca analiza uşoară de azi să fie mai mult o trecere simplă printre emoţii şi gânduri uitate, rătăcite sau nu:
- Am copilărit pe tărâmuri în care prieteni mi-erau Zdreanţă şi Neghiniţă; am coborât pe văi umbroase de cunoaştere simplă, am adulmecat aer de simplitate cu gust de pământ crăpat şi am băut apă de munte de pe o stradă cu nume predestinat: Izvorul rece. Mi-am prins în păr frunze de alun şi am deschis uşa închipuirii cu nume de flori neştiute, dorind să merg pe drumuri necălcate de nimeni, bătătorind cu pasul minţii poteci ce m-ar fi chemat oricând înapoi spre ele. Voiam să mă îmbrăţişeze albastrul cerului şi picurii de ploaie, să am atingeri de nori cu forme haioase ce erau, uneori, singurul meu joc de copil.
- Mă doream protagonista unui film mut, cu o umbrelă în mâini, cu o pălărie cochetă şi un şirag de perle, urcând pe o scară spirală, jucându-mă cu degetele prin păr şi aşteptând un botic umed de câine rătăcit care să mă recunoască. Nu m-a recunoscut nimeni. Poate doar câinele Ursu, ce trona în mijlocul aleii şi care îmi dădea, deseori, salutul lui morocănos printr-o atingere, ca din întâmplare, pe mâna mea firavă.
- Am crescut prea repede, semănând cu umbra plină de patimi de acum, dar proaspătă şi plină de doruri ce încă nu aveau definiţii clare şi nici contur de poveste închegată. Frânturi de senzaţii se adunau într-un tot, se rostogoleau peste tinereţea mea fragilă, adunând întâmplări şi descoperire de sine, mereu făcută bucăţi, mereu întreruptă de câte o nouă experienţă. Fugeam după fericire, căutând-o mereu în afara mea, când ea era atât de aproape: în mine. Iluzia fericirii mă transformase, până la un punct, într-o căutătoare ce rătăcea drumul mereu. Eram roaba dorinţelor mele concrete ce nu depăşeau niciun prag de cunoaştere. Nici măcar autocunoaştere. Nici vorbă să duc gândul spre împlinire. Nici vorbă să mă transform într-o constantă. Şerpuiam haotic, întâlnind umbre ce îmi întunecau zâmbetele. Şi mă mai pierdeam puţin.
- Într-o zi, m-am privit în oglindă şi m-am cutremurat. Undeva, în spatele meu parcă, treceau tot felul de personaje şi, nu ştiu cum, la un moment dat toate s-au aşezat pe chipul meu. Unul mi-a dat un zâmbet, altul tristeţe, de undeva am luat un rid, din altă parte un strop de amărăciune. Am pus şi o sprânceană ridicată, o frunte plecată, dar ridicată imediat de un gând bun al cuiva drag. Mă recunoşteam chiar dacă îmi foşnea pielea a senzaţii. Mai aveam să adaug pe lângă indiferenţă, nostalgie, uitare, rătăcire, pasiune, iubiri mărunte, iubiri fugare, iubiri de o seară sau chiar de o clipă, o mare iubire. Mi-am prins faţa în palme şi am lăsat să cureţe soarele răul făcut de mine, de alţii, de timp, de viaţă.
„Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”
- Îmi convin cuvintele lui Paler, recunosc, pentru că simt cum pot transforma o mare resemnare într-un nou început, lăsând trecutul să purifice, cumva prin filtrele alegerilor viitoare sau prezente, negura timpului din urmă. Nu ştiu cum, prezentul mi-a adus daruri. Mari, chemate, eliberate de sub zăvoare de argint, descântate de dragoste curată şi râsete aşteptate. Mi-a adus lăbuţe de căţei fericiţi şi inimă iubitoare, mi-a pus în păr alte frunze, mai de mesteacăn şi flori de mărgăritare în glastra sufletului. Şi mi-a mai adus ceva: cuvinte magice, căzute din ciurul frumosului pe pagina unei foi imaginare. Printr-o vrajă de suflet neîncrezător, dar ajutat de oameni frumoşi şi calzi, le-am înşirat pe aţa de plumb, să nu se rupă sub greutatea şi intensitatea lor.
- Am peste 300 de mărgele. Unele mai mici, altele mai mari, unele intense, altele pale, unele sunt poveşti, altele destăinuiri. Ici-colo am câte o mărgică mărgăritar ce sclipeşte mai tare. Dar toate, absolut toate îmi împodobesc sufletul şi îmi şoptesc încet, încet: „Încă e timpul tău, al nostru! Înşiră-te mărgăritare!”
„Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage.” Oscar Wilde.