Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Dilema unei poveşti simple

Articolul scris ieri mi-a adus o nouă frământare. Oare nu puteam scrie despre Alex fără să fi spus că suntem  cei care am putut face visul lui realizabil? Oare nu am distras atenţia de la drăgălăşenia băiatului, căruia şi aşa nu i-am putut cuprinde tot farmecul în câteva cuvinte? Oare nu am făcut şi eu parte dintre acei care fac un bine şi se laudă cu el? Nu am vrut să mă transform într-o zână cu baghetă magică pentru că nu am acest obiect, sau dacă l-am avut în unele situaţii a fost doar sub formă de reacţie pozitivă la ce mi se întâmpla. Indiferent ce aţi simţi, fiecare în parte, povestea lui Alex, cel care credea că părinţii lui sunt cei ce hrănesc cartierul cu pâine, ca o faptă bună de băgat în seamă, când ei, de fapt, erau simpli vânzători ai alimentului respectiv, va rămâne totdeauna în sufletul meu. Alex avea repere şi ţinte clare. Avea poveşti simple şi exemple de urmat. Alex a fost pentru mine, în acea zi, exemplul meu, lecţia  primită gratis şi minunea de care mă agăţam pentru a mai prinde inocenţa ca o ultimă şansă.. Voi, cei care aveţi copii, ştiţi mai bine ce spun.

Dilema mea a luat sfârşit când, în urma unui comentariu, m-am trezit gândind altfel:

Am făcut toate relele pământului: am minţit, am trăit duplicitar, am invidiat, tânjit după lucruri absurde, am fost lacomă, am gândit greşit, bârfit, am trădat, am iubit bărbatul altei femei, am fost egoistă, măruntă şi uneori prea îngustă pe drumul meu. Eram doar eu pentru mine, şi atât. Un lucru lipsea din toate: nu era intenţia, era întâmplarea ca factor majoritar. Am trăit intuitiv, fără răutate, luând uneori hotărârile greşite. Doar că, intuiţia mea m-a trădat de multe ori, iar eu m-am văzut nevoită să mă recompun din bucăţile rămase după ce mă spărsesem în mai multe Adriane, pe care nu le mai cunoşteam. Mi-erau străine. Dintr-o dată tot ce mai putea rămâne nealterat trebuia scos la iveală ca într-o altă cunoaştere.

Destinul nu avea înveliş, nu avea formă, dar avea drum. Drum pe care l-am găsit în plinul vieţii, în amurg de zi de vară, în amurg de speranţă. Cred că a fost cel mai bun drum pe care am călcat vreodată. De atunci am deprins gustul binelui intrat în viaţa mea sub forma unui om, iar tot amalgamul acela de lucruri ruşinoase îl trimisesem departe de tot ce aveam să dobândesc printr-o mare întâmplare. Poate de asta răspund prompt, acum, celor mai deosebite momente din viaţa mea prin gesturi care altădată m-ar fi lăsat neatinsă. Soţul meu, pentru că el e omul cu „o” mare despre care vorbesc, a fost declanşatorul multor episoade generoase din noua noastră viaţă. Poate vi le voi povesti odată şi odată. Şi atunci, sper că nu le veţi mai include în gesturi altruiste ci, poate, veţi gusta doar farmecul şi ineditul lor, ca întâmplări de sine stătătoare. Chiar şi aşa, trebuie să ne asumăm trecutul pentru ca prezentul şi viitorul să-şi facă loc..cumva. Şi chiar dacă multe lucruri se nasc din iubire, generând continuitatea ei în sfere distinctive, vreau să cred că şi baza pe care o risipisem în lucruri mărunte m-a ajutat să mă recompun.

Ps. Cuvintele le-am împrumutat, pentru a-mi verifica abilităţile, de la clubul Psi, duzina de cuvinte.

                                                 


Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Primul sărut

Uneori când scriu despre copilăria mea mă minunez cum îmi amintesc detalii, oameni, fapte, gesturi şi cuvinte, care cu o clipă înainte păreau zidite într-un colţ al inimii. Conturându-mi imaginea, fiecare lucru parcă ţâşneşte de acolo şi sparge orice amintire pietruită. Poate de asta mă mir că nu îmi amintesc primul sărut. Nu ştiu deloc cu cine anume mi-am unit buzele pentru prima dată. Reclama asta noua la tv, mi-a adus în minte amănuntul ăsta care nu-mi dă pace. Oricât aş scormoni printre cotloanele sufletului meu, amintirea dorită… nu o găsesc.

 Se spune că primul sărut şi prima dragoste nu o uiţi niciodată. Banal, nu?  Categoric că e banal, dar amintirea mea unde e? De ce nu e? Habar nu am! Băiatul care mi-a câştigat atenţia, şi nu numai, există încă prin filele poveştilor mele cu prime întrebări, senzaţii şi curiozităţi. De ce n-ar fi? A fost primul meu reper. Primul prinţ. Prima joacă. Prima mare întrebare: de ce eu? De ce noi? De ce acum? A rămas reper de bun simţ, de timpuri pierdute, de atenţie, dar mai ales de ambiţie. Să-i atribui lui primul sărut? Sigur nu a fost cu el. N-aş fi aşteptat atât, deşi ar fi meritat. Curiozitatea mea sigur era mai mare. Şi chiar dacă nu ştiu asta concret, simt că primul meu sărut trebuie să se fi întâmplat mai devreme. Oricum nu reţin nimic, şi uite că teoria mea, cum că unele amintiri ţâşnesc de acolo de unde sunt dosite atunci când vorbeşti despre ele, azi nu se aplică.

Mama îmi povesteşte amuzată o întâmplare a copilului de doi ani ce eram: pupăcios, energic şi uşor agresiv. A rămas de pomină, şi era povestită la orice reuniune care avea ca subiect dragostea şi manifestările ei. Nu e mare lucru, dar cum pupatul oamenilor era o îndeletnicire uşoară, probabil refuzul unui băieţel din preajmă, care se îndoia de sinceritatea gesturilor mele, mi-a scos la iveală agresivitatea de care aminteam. L-am înşfăcat bine de guler, zice mama, şi i-am poruncit: ” Pupă-mă, mă urâtule!”.

Probabil ăsta va rămâne şi primul meu sărut. Un sărut furat, agresiv, inocent şi povestit de alţii. Tot nu ştiu care e cel original. Şi pentru că nu ştiu, îl voi atribui celui de care aminteam, pentru că e clar că orice curiozitate aş fi avut eu până la cei 15 ani şi ceva, sigur nu a avut o însemnătate prea mare. Romantismul meu niciodată nu a fost bine dezvoltat. Şi să vreau să vin cu esenţe poetice, metaforice şi literare despre povestea primului sărut uitat, nu mi-ar ieşi.

Niciodată nu am înţeles de ce în partea asta în care îţi bubuie capul, trupul şi inima ai nevoie de lumânări şi petale de trandafiri, sau cearceafuri de mătase. Aţi dormit mai mult de o seară pe cearceafuri lucioase de satin? Şi aţi reuşit? Mie îmi este frig. Asta şi pentru că la Braşov, vara pică într-o joi. Parcă vara asta are şi vineri, că eu o simt mai de-a mea. Iar am fugit de la subiect. Ah….. şi lumânările! Păi, vă spun eu că mi-a trecut tot romantismul, când la o întâlnire, pe exclusiviştii mei pantofi Bally, a picat toată ceara de la lumânarea de pe masa ce îmi era pregătită.

Acum nici nu mai vine vorba despre lumânări, când casa mea stil cabană e tapetată toată în lemn. Fug de foc ca de dragoste cu forţa. Şi uite aşa mă întorc eu mai în zilele noastre, când sărutul dintr-un 18 august 2005, rămâne cel mai frumos sărut din viaţa mea. Întâmplător sau nu, doar cu o diferenţă de o zi, pe 19 august 2006, aveam să îmi unesc destinul în faţa lui Dumnezeu cu cel care mi-a oferit amintirea unui sărut memorabil. Cu voia voastră, poate fi acesta primul meu sărut adevărat sau devin prea romantică şi tocmai spuneam că nu mă pricep? Hmmmmm……

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Dependenţă uşoară de vară sau…?

Sunt dependentă de blogul meu. Ba nu! Sunt dependentă să văd câteva cuvinte aşternute sub formă de articol. Sunt mândră dacă îmi iese bine, tristă dacă nu prinde la lumea din jur. Am tot felul de reacţii contradictorii. Azi îmi spun că renunţ şi scriu doar ocazional, ca în câteva minute degeţelele să-mi zburde pe tastatură. Uneori chiar şi eu mă mir când sunt citită, sau mă mir dacă nu sunt. Ca în viaţă: sus-jos. Nu poţi sta şi tu pe culme, măcar să simţi adrenalina aia, a succesului aparent, ceva mai mult? Nu! Trebuie să pici repejor.

Nu-i de tine. Alţii s-au cocoţat demult pe acolo, şi tu vrei să-ţi faci loc în doar 4 luni? Plus că, se pare,  nu e suficient să scrii frumos şi cu oareşce emoţie. Nu! Trebuie să-i citeşti şi pe alţii, să laşi o mulţime de comentarii pe acolo, să te zbaţi să fii văzut. Şi să scrii impecabil. Prima regulă. Ştiţi cât de mulţi oameni scriu mai mult decât excepţional? Mulţi. Foarte mulţi. Bravo lor! Eu încă mă mai încurc în punctuaţie şi exprimări defectuoase. Nicio şansă de succes măreţ. Poate doar pe plan casnic! Aşa mă laudă soţul,…… că mai scriu repede cinci poveşti! Dar despre asta am mai scris şi altădată. Bun!

Aşadar am căpătat o nouă dependenţă. Şi acum ce fac cu ea? Cum o tratez? Cum o scot din suflet, când de fapt număr zilele de când m-am apucat să mâzgălesc ceva pe aici şi insist să mă citiţi. Ştiţi cât de rugător mă uit la voi? Nici nu bănuiţi! Sunt mai ceva ca în pozele alea cu pisici de pe facebook! Noroc că nu mă vedeţi. Aţi rupe-o la fugă…. sigur. Dependenţa asta nouă aproape că îmi cauzează, vorba Tanţei lu’ Costel, din „Iubirea e un lucru aşa de mare”. Îmi cauzează la siluetă. Nu că ar fi fost perfectă. Nu mai e de vreo trei ani de când traiul bun cu soţul şi fractura de gleznă au complotat împotriva mea. Da’ să se mai alăture un duşman nou la complot nici că bănuiam acu’ ceva vreme?!

Şi tocmai acum când o salată de vinete coapte ar merge înfulecată cu o roată de pâine şi chiar cu castron cu tot? Nu-i drept. Regim? Ce-i ăla? M-a ajutat pe mine o dragă, numită Adriana, dar am abandonat-o pentru noi iubiri, mai nesănătoase, se pare. Şi totuşi mai am speranţe. Sigur. Tocmai ce am scăpat de una care timp de 15 ani m-a umplut de frustrări şi mi-a furat din timpul destinat MIE. Doar MIE. Aşa egoist şi responsabil o zic. În lumea asta, ce are în plină desfăşurare un război între care- pe cine, între smartphonuri accesibile până la Iphonuri, la care mulţi dintre noi doar visează, eu m-am găsit să uit de telefon.

 Da, aţi auzit bine….de telefon. Şi nu oricum. Am dăruit smartphonul meu rămânând fidelă unuia care, încă, sună, cântă şi-mi vorbeşte. Îl închid noaptea. Îl deschid când vreau, şi îl folosesc exact ca pe vremuri, când sunam pentru o urgenţă. Nu mă mai pierd în lungi conversaţii, deseori sterile, şi sunt multe acele zile când mi-l fac uitat prin geantă imediat ce revin acasă. Am sonerii pentru familie şi am învăţat să le aud chiar dacă nu vreau.

Nici nu îmi vine a crede că cea despre care vă vorbesc….. e chiar persoana mea. Sigur, îmi veţi spune că nu e semn bun, că e semn de peşteră, că refuz să mă integrez, dar după ce îţi sună acasă telefoanele de la pacienţi, pentru care doar problema lor e importantă, nu programul celor la care au sunat, te gândeşti că sunt suficiente telefoanele de urgenţă şi că cel personal poate să stea mai deoparte.

Acum să nu credeţi că am fugit în junglă! Nu! Dar putem bea o cafea şi în acelaşi timp putem depăna impresii de viaţă. Sun şi răspund oamenilor dragi, chiar dacă nu mai rămân în conversaţii lungi; dar încerc să reduc folosinţa telefonului, pentru ca  în timpul rămas să scriu, să citesc ceva nou şi să îmi umplu sufletul de lucruri pe care le pot alege. Celelalte informaţii vin oricum peste tine, bulversându-te şi lăsându-te cu gust îndoielnic.

Mă întreb de pot să mă scutur şi de alte obiceiuri. Nu de altceva, dar nişte ore de sport nu ar strica. Nu ştiu cum fac, dar folosesc aceeaşi expresie: de luni. Cu siguranţă! Până atunci mă duc la copt vinete şi ardei! Deh, dependenţă uşoară de …vară!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Întrebări cu răspunsuri bănuite

Uneori liniştea îmi e tulburată de întrebări pe care, cu timpul, am refuzat să mi le mai pun. Citind ceva în jur sau o întâmplare nouă,  îmi creează momentul care mă trimite iar acolo, unde merg în vizită cu gândul…. doar dacă vreau.  Azi am avut o străfulgerare că, poate, mă mint frumos. Că atâta timp cât nu cunosc sentimentul de mamă, nu voi putea vorbi decât la modul general…. şi atât. Nu pot merge cu ideea decât la nivelul de „copil al unei mame”; dar oricât mi-aş studia comportamental mama, tot nu aş fi obiectivă. Sunt convinsă că nici măcar ea nu şi-ar expune trăirile interioare cele mai nepotrivite, în legătură cu noi. Mama ar da răspunsuri corecte, cerute, serioase, bănuite de dinainte de a o întreba.

De câte ori am chestionat-o, într-un context de multiple dezamăgiri ce i le-am putut aduce de-a lungul timpului, ” dacă nu regretă faptul că a adus pe lume doi copii, când se putea mulţumi cu unul perfect”, m-a privit siderată. Ştia că modul meu de a mă anula era doar o rătăcire de a mea; şi nu suporta niciodată să mă vadă într-o postură de aparentă inferioritate faţă de sora mea. Îmi răspundea, la început tăios, pe urmă cu dulceaţă în glas:

„Eu am vrut doi copii. Cum mi i-a dat Dumnezeu pe amândoi nu e treaba mea. Treaba mea a fost să vă educ la fel şi să vă înţeleg firile. Dacă te-aş fi vânat pentru fiecare greşeală, acum ai fi fost cel mai frustrat copil, adult. În fine! Nu poţi fi ca sora ta! Dar nici ea nu are calităţile tale. Pentru mine, faptul că ea e mai bătăioasă, îmi dă o stare de linişte, recunosc, dar cea de nelinişte o am în ce priveşte sănătatea ei, altfel decât a ta. Tu, în schimb, poate nu îmi porţi de grijă precum soră-ta; dar nici nu îmi creezi un sentiment de indiferenţă  faţă de noi. E felul tău mai rece, mai rezervat şi mai interiorizat. Şi asta nu e de rău. Aşa ŞTIU că tu vei fi la adăpost, printr-o autoapărare proprie, fără să ai acea voinţă de fier precum o are Sanda.  Nu e nevoie totdeauna de acţiune. Uneori şi preocupările lipsite de dinamism pot fi pe acelaşi picior de egalitate cu omul acţiune. E simplu. Voi sunteţi firi asemănătoare, complementare. Vă diferenţiază doar modul de acţiune. Şi nu uita! Tu eşti prima! Eşti copilul meu făcut din dragoste! N-am cum să aleg! Mama se mândreşte cu amândouă!”

Cam ăsta era monologul mamei de câte ori aveam o criză de identitate! Cu timpul crizele de identitate au prins altă culoare şi contur. Azi am citit într-un articol, despre bucuria şi împlinirea de a fi mamă. Am simţit de toate în acel articol. Era ca un bilanţ al vieţii la care se adăugase un strop de resemnare, regret şi un pic de autoamăgire mascată de bucuria de a creşte un copil. Filtrând totul prin mine, mi-am dat seama ce noroc formidabil poate avea, prin simplu fapt că poate face asta, indiferent de „răspunsurile” ce şi le-ar putea da. Multe dintre noi nu avem posibilitatea, măcar, să simţim aceste pendulări între datorie, sacrificiu, bucurii şi necazurile cu dezamăgirile aferente ce ţi le poate da evoluţia unui copil.

Cu toate astea nu cred în tristeţi duse în patologic. Nu cred în nemulţumirea veşnică pentru că nu ai bifat acest aspect. Înveţi să trăieşti şi să te bucuri de tot ce primeşti, de experienţe diverse, fără a te mai simţi diferit de ceilalţi. Admiri fiecare copil crescut bine şi frumos, şi te întristezi la fiecare poveste care include o nenorocire adusă de un copil pierdut.  Un copil scăpat din mâinile unui adult, care, poate, ar fi putut face mai mult pentru el; doar că nu a acceptat cu uşurinţă că şi copilul lui poate greşi, sau poate, nu e tocmai atât de perfect precum crede el că ar fi. Dar nu judec! Aşa cum spune mama, fiecare om se poate redresa fără să mai apeşi şi tu cu degetul pe rană, dar poţi cu puterea dragostei unui părinte să-l aduni de pe drumul sinuos.

Nu pot, în schimb, să nu strig cu toată gura: „Indiferent de întâmplările trăite, bucuraţi-vă că aţi trecut printr-o experienţă pe care unii doar o bănuiesc!”

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De ce?


Mă gândesc din ce în ce mai mult la ceea ce suntem, am fost şi devenim. Ce înseamnă vârsta? La ce ne raportăm fiecare? De ce atunci când cineva te întreabă ceva, nu aşteaptă şi răspunsul? De ce dezamăgim, de ce suntem dezamăgiţi? Cine abandonează primul când dau năvală greutăţile şi de ce e dorul atât de puternic când e vorba de părinţi? De ce îmi place atât de mult Franţa? Şi, de ce eşti atât de legat de unele lucruri când alţii nu au niciun fel de ataşament, nici măcar pentru o şosetă ? De ce nu înţeleg nimic din ce vorbesc unii, deşi vorbesc româneşte? Şi de ce iubirea apare când eşti debusolat şi nu când o aştepţi, aşa, ca omul?! De ce nu le plac unora animalele, sau de ce nu le plac oamenii, copiii, nimic? De ce scriu eu acum, când pic de somn, şi de ce nu mai vine bărbatul meu din bucătărie? Apropo, suspect miros, ar trebui verificat. Sau poate…..
                                          Lasă! Vă spun mâine…