Azi noapte era ora trei şi nu dormea nimeni în casă. Nici chiar mâţele. Nici nu ştiai unde sunt parcate, cu excepţia lui Zizi pe care o bănuiesc că într-o viaţă anterioară a fost căţel; prea se ţine după mine.
Mihai a început să-mi povestească despre sfinţii Brâncoveni, despre creştinism, jertfa acestora de Sfânta Maria. Fascinant. Îl ascultam cu mintea plină de alte închipuiri ce se îngemănau perfect cu povestea lui emoţionantă. Ştiam totul din cărţile primite în dar de la un profesor pe care l-am întâlnit în avionul de Paris; dar despre asta vă voi vorbi cu altă ocazie, prea e fascinantă întâmplarea. Ceea ce cunoşteam eu din şcoală era departe de luxul de amănunte adus de Mihai, în prag de dimineaţă sau noapte târzie.
Răcoarea nopţii mă făcu să închid fereastra pentru prima dată în ultima lună. Hotărât lucru nu sunt fan…vară. Prefer să pun o haină pe mine decât să văd ape, ape cum se scurg pe trupul meu şi-aşa revoltat de felul în care îl tratez în ultima vreme. Cum se schimbă lucrurile, zic. Mai ieri îmi pregăteam rochia de mireasă pentru un 19 august, torid şi ăla, iar acum mă privesc în oglindă şi mă gândesc când am lăsat timpul să-mi apuie. Unde e strălucirea aia de altădată, firească şi simplă? Când am început să prefer cuvintele în locul vorbelor spuse direct…la o ceaşcă de cafea? Când am uitat să merg la sala de sport în care îmi făceam veacul înainte să fiu implicată în alte activităţi de zi cu zi, sub spectrul căsniciei? Unde e corpul suplu obţinut şi prin modelare cu ajutorul exerciţiilor fizice nu numai de la mama natură?
Până mai ieri îmi cenzuram fiecare vorbă ca acum să o las să zburde liberă pe cerul curat sau  aglomerat al virtualului. De când mi s-au schimbat priorităţile şi de ce? În unele lucruri e musai să iau măsuri. Nu mă recunosc. Nici eu, nici alţii. Nu ştiu să fac promisiuni, nu îmi iau angajamente, nu ştiu să ţin diete, nu îmi pun praguri, target-uri, sau alte lucruri care să mă facă să dezertez şi să fiu nerecunoscătoare sprijinului oferit de alţii. Pentru că, să fie clar, nimic nu ţine numai de tine, ca persoană. Chiar şi în dezastrul dezvăluit mai sus am avut ajutor.  Cam naşpa ajutor…dar tot aşa se numeşte! Dar, na…roata se învârte. Indiferent de sens şi de faptul că tu ai luat o pauză de la lucrurile care altădată te făceau fericită.
Azi, la cafea, după ce am verificat, cu aceeaşi nerăbdare desprinsă parcă dintr-un film despre dependenţe, sevraj şi urmările  lui, mesajele din calculator, mi-am văzut întinse, puse pe fugă toate visele mele de femeie. Am rupt o foaie de hârtie, am împărţit-o în două şi am scris pro şi contra( ideea o aveam de la Sonia, de cu seară). Pro şi contra… ce? Poate vă întrebaţi, ştiu eu? Răsfăţ versus Decenţă( decenţa de a redeveni din anumite puncte de vedere Adriana, nu cea care i-a luat locul lăsând în loc o copie, ce-i drept asemănătoare cu originalul dar departe de a mai fi recunoscută). Şi simţitoare cum sunt am ales: originalul, normal.
Pentru început am pus mâna pe telefon şi mi-am chemat un prieten mâine la grătar( avem nevoie să punem ţara la cale, iar telefonul nu e un mijloc favorit mie, şi aveam de vorbit…nu glumă). Al doilea lucru: am plecat la piaţă. Eu,…nu Mihai; uitând de durerea ce mi-o dă încă piciorul meu operat. Iar în al treilea rând: mi-am făcut abonament la sală. Din nou. Ca pe vremuri. Cum voi gestiona totul…nu ştiu. Dar simt că acum, nu mâine…e vremea să iau taurul de coarne. Şi dacă vreau ca cerul virtualului să fie senin şi pentru mine e musai ca cerul pe care-l văd să nu mă mai apese atât de tare în trecerea timpului.
Orice greşeală se îndreaptă( aproape orice greşeală), şi nu poţi începe decât fiind sincer cu persoana ta. Răsfăţul vreau să-l primesc prin bucuria de a scrie iar asta trebuie să-mi vină la pachet cu cele pe care le-am pierdut de când sunt tributară blogului. Dar fără angajamente. Maine vă voi povesti…aventura mea cu piaţa Dacia, din Braşov. O minune pe pământ. Parol!

Voi înscrie articolul tot în duzina de cuvinte, pentru că, întâmplător sau nu, am putut folosi duzina în rândurile lui. Pe ceilalţi duzinari talentaţi îi găsiţi tot în tabelul găzduit de psi.

27 de gânduri despre “Acum, nu mâine!

  1. Timpul nu a apus, Adriana. A trecut și a lăsat unele semne. Mai toate bune, zic eu.
    Cât despre pro și contra, despre timpul pe care îl alocăm blogului și despre unele mici bucurii pe care le-am uitat, sper să ne găsim fiecare dintre noi echilibrul. Articolul tău mă face să mă gândesc și eu serios la ăsta. 🙂

  2. Azi i-am recunoscut lui Mihai că blogul mă face fericită, că găsesc in lumea asta raspunsuri şi la intrebări nepuse, că nu inteleg blogerrii care sunt obosiţi şi rutinaţi, şi scriu doar din obişnuinţă…DOAR CĂ….e cazul să-mi aloc mai mult timp. Azi nu m-au recunoscut două persoane. Şi n-a fost plăcut! Şi nu pentru că eram prea schimbată…ci un pic prea …neglijentă cu mine. am luat aminte. In capul meu …vroiam acasă la răcoare…nu-mi păsa de lume şi trecerea ei.

  3. Eu m-am născut a doua oară acum 4 luni jumate, când m-am apucat de bloggăreală! Despre trecerea timpului, hm, vârsta mea biologică e cu 15-20 de ani sub cea din buletin. O fi bine, o fi rău? 🙂

  4. Wow! Ce înseamnă omul născut pentru scris. N-aş fi crezut că ai doar 5 luni de scris. Cât despre restul…e de bine! Pe mine…viata de aici mă face fericită. Doar că….am nevoie de ajustări. Mă fură peisajul şi uit să mai fac şi altele. Atât!

  5. Dacă am priceput eu bine … vă doresc mulți, mulți ani fericiți împreună și pe 19 august să mă pui la număr (virtual) la cupa de șampanie că sunt leșinată după bulbucuțe :)). Nu știu ce vă doriți voi, dar eu vă doresc să se împlinească.
    Face bine câte un auto-tras de urechi :). Și eu am făcut asta în ianuarie după o perioadă de dezinteres total… și mi-e bine. Credeam că povestea cu endorfinele e o aiureala cu care ne mai prostesc ăștia de cap, dar am constatat că, de fapt, e cat se poate de adevărat. Acum tânjesc după ora mea de alergat. Mă face să mă simt așa de bine. Nu mă interesează ce părere au alții, mă interesează să mă simt eu bine în pielea mea.
    O să urmăresc știrile :)) vezi să le publici.

  6. 'Neața!
    Eu am blogul de aproape 6 ani. L-am lăsat în paragină aproape 8 luni, dar nu fiindcă mă săturasem. Nu mai aveam chef să scriu. L-am făcut — și nu e un secret, scrie în stânga, jos: DISTRACȚIE CONSTÂND ÎN A PUNE O HÎRTIE APRINSĂ ÎNTRE DEGETELE DE LA PICIOARE ALE UNUI ANUMIT FRUMOS, DINTR-O ANUMITĂ PĂDURE ADORMITĂ — pentru cineva anume. În loc să bodogăn în real, respir prin virtual și încerc să-l trezesc. Dar e tot ca o vrajă și trezirea. Și, deși cred că s-a trezit, o face în continuare pe adormitul, fiindcă îi plac poveștile…

    M-am reîntors după acele 8 luni, fiindcă, deși nu eram în pădurea lui adormită, eram în pădurea mea trezită…și curgeau ideile, și unde să le trimit, decât în virtual, de unde și veniseră…

    Uite, scriindu-ți aici, mi-a venit o nouă temă, ” urâta din pădurea trezită”…:))
    Gata, mă retrag în real, am de la 10.00 cursuri cu picii…acum, nu mâine! 🙂

    Alma sunt, comentez de pe tabletă și nu mă lasă decât anonimă să comentez.

  7. Tot arsenalul fitness de acasă zace. Ca mine! De asta am luat hotărâri drastice. Altfel o să mă strige lumea acum, nu mâine: ” pătrăţel, pătrăţel”( apropo, ieri mi-ai deschis nişte răni…cât casa cu articolul tău, nici să comentez nu pot)

  8. Păi, la tine am văzut articolul în care ţi-ai descris toată munca ta depusă intru frumuseţe şi sănătate. Te-am admirat atunci, dar nu mi-a mişcat sângele prin vine să şi fac ceva. N-am avut astfel de …probleme, decât la nivel mărunt. Şi dacă tu ai putut, iar eu am făcut public anunţul…zic: să mă fac de râs? Nu! Pe cai…înainte!Ah, mulţumesc pentru urări: sunt binevenite. Să înţeleg că vreodată ne vom delecta cu …bulbucuţe de astea amândouă? Până atunci: hai, să trăim! Cu toţii!

  9. Ştiu de la Cuvânta…treaba asta cu tableta şi anonimatul. Cât despre ce spui…6 ani…e o viaţă de om. Sau cum spunea Dana Lalici într-o zi: ” acum, 6 ani pot părea o eternitate”. Pentru mine e jucăria mea de preţ. Dar tot trebuie să renunt la obiceiuri proaste, nu e musai să mă zgâiesc in monitor cu fiecare clipă liberă. Zici că-s drogată. Gata, scriu, citesc câte ceva, dar nu-l mai păzesc ca pe sfintele moaşte. Program normal de blog, dar cu ajustări in real. Musai.Să ai o zi faină, Alma!

  10. eu scriu de când mă ştiu. blogger sunt de vreo şapte ani, cred, nu mai ştiu exact, dar casa de acum are doar trei ani şi ceva. aş renunţa la ea? nu, nicidecum. dar am învăţat să iau lucrurile aşa cum sunt. şi din toţi aceşti ani de virtual am zămislit prietenii pe care altfel nu le-aş fi putut făptui. am scris…
    acesta este binele timpului dăruit.
    găseşte-ţi ritmul propriu şi echilibrul dintre virtual şi real, astfel încât tot ce faci să îţi aducă bucurie.
    trebuie să ne vedem la o cafea cândva… 🙂

  11. Cu siguranţă! Îi spuneam, parcă lui Adrian cât de fericită mă face blogul, iar atunci când am văzut avalanşa de articole despre ” sclavia bloggeritului” la Vienela, Sonia şi parcă petala mea călătoare, nu am inteles de unde apăsarea asta. Până am dat de o problemă. NU-mi gestionam timpul. Păzeam blogul ca un câine stăpânul. Nu era bine! Plus, că e absolută nevoie să fac şi celelalte lucruri pe care le cam pasasem. Când vă aud pe voi…cu anii aceştia de scris …mi se pare magie. Şi nu puteţi decât să vă mândriţi cu asta. Şi tu, şi Alma, şi Cuvânta. Si noi ne mândrim cu voi. Eu până in 15 septembrie sunt consemnată, dar după…bem ce vrei tu, doar suntem la doi paşi.Te pup, frumoasa cu şalvari…

  12. La multi ani! Adriana, te rog sa ma tii la curent cu realizarile tale nu de alta dar tocmai am decis sa reiau antrenamentele de dimineata, ca prea sunt „intepenita” si as avea nevoie sa stiu ca nu sunt singura! Deci, suntem doua doamne hotarate sa facem ce suntem obligate sa facem zilnic (rutiana obligatorie), ceea ce ne place (blogul) si mai ales ceea ce ne face bine (sport si restul). Am spus bine? Uneori nici eu nu prea ma descurc bine cu toate si le mai incurc, dar merg inainte.

  13. Aseara am dat vina pe supararea despre care iti spusei, astazi am tot amanat, dar trebuia ca intr-un final sa imi iau inima in dinti si sa spun doua vorbe. Am luat atat de multe hotarari in legatura cu programul pentru blog si nu am respectat nici macar una mai mult de 2-3 zile. Exact cum spui tu mai sus, il pazesc asa cum un caine isi pazeste stapanul si nu ma pot debarasa de acest obicei.
    Probabil este si din cauza ca nu am pe nimeni cu care sa ma indemn. La noi in casa, fiecare are programul lui, independent de al celorlalti. Abia seara tarziu ne adunam toti la o vorba, la un suc, la o farfurie de ceva. E greu sa faci ceva de unul singur, mai ales cand marea placere vine tocmai de la drogul numit online.
    Dar m-a durut decizia ta, a fost ca o palma pe care as fi primit-o peste ochi. Acord tot mai putina importanta vietii mele din real, stiu ca nu e bine, insa am senzatia ca intru in sevraj daca nu deschid calculatorul la prima ora, chiar si inainte de a pune cafeaua pe foc.
    Ma bucur ca poti sa te rupi si sa stii ca te voi monitoriza cu atentie, sa fiu sigura ca respecti programul, ca ai grija de tine. Poate stimulata de tine voi face si eu ceva in aceasta privinta.

  14. Eu am recunoscut, recunosc şi voi recunoaşte că sunt legată de tine ombilical. E ca şi când am un alt eu în alt oraş. Am citit despre deciziile voastre, cum spuneam în comentarii, şi, ca o babă, am dat din cap a neîncredere. Până ieri când m-a întrebat una,dacă, la cei 40 şiiiii… de ani ai mei, fac bebe. A căzut cerul. Gata! Şi eu deschid net-ul înainte de cafea, şi eu adorm cu, capul pe tastatură, şi eu păzesc tot pe aici parcă ar veni cineva să-mi fure cuvintele. Plus ciorba, curăţenia, călcat, spălat nu se fac singure. Şi am zis atât: îmbinare util- plăcut. E musai să fiu eu cea încrezătoare în mine, în realitatea mea, cum am devenit în căsuţa mea virtuală, unde, până mai ieri, plângeam în pumni că nu ştiam să iau un link de undeva. Nimic nu se face peste noapte. Dar dacă 5 luni mi-au luat să înţeleg utilitatea blogului, peste cinci luni…de ziua mea, ca reper întâmplător, vreau să spun: iubesc viata. Te ţin la curent. Pe 18 septembrie…noul termen.Pup

  15. Cand iei niste decizii si le faci publice cam esti obligat sa te tii de ele. Asa am anuntat si eu, cu surle si trambite, ca pana la Craciun voi slabi 10 kilograme. Nici nu stii ce ispita e ciocolata din frigider dar trec pe langa ea si ma fac ca nu o vad, ma infig in pepene si atat, ca am ceva de raportat la Craciun si nu vreau sa ma fac de ras.
    scriu pe blog de un an si o luna, inca nu prea m-am dumirit ce fac, o fac instinctiv si pentru ca ma simt bine. si daca la inceput Sotu' imi mai reprosa tacit ca stau prea mult pe net9caci eram dornica sa citesc cat mai mult, sa cunosc cat mai multi oameni) acum, daca nu deschid calculatorul pana la pranz imi atrage atentia „vezi ca nu ti-ai facut lectiile!”:) A inteles ca blogareala asta e un strop de fericire!

  16. Tocmai de asta am şi scris articolul ăsta. Prea nu mă ţineam de cuvânt. Aşa e ca o declaraţie pe care nu am cum să o mai iau înapoi. Rămâne scris. Sper să şi reuşesc. Termenul meu limită…e 18…ianuarie. Adică …câte luni de bloggăreală, atâtea de sacrificiu. La mine a fost invers: soţul meu mi-a ţinut flacăra scrisului..aprinsă. De câte ori aveam senzaţia că nu am ce căuta pe aici decât ca cititor, mă trimitea la teme, cum frumos spui tu. Deunăzi mi-a zis că preferă să mănânce aceeaşi ciorbă dar să am eu timp de blog. Am fost copleşită.

  17. O să reușești tot ce ți-ai propus și, după o vreme, o să îți găsești și echilibrul real-virtual. Eu dau numai sfaturi că în realitate… viața bate blogul și eu trebuie să trag chiuluri dese. Noroc cu voi că mă mai atrageți cu cuvintele și jocurile că altfel…

    La mulți ani fericiți! 🙂

  18. Ai perfectă dreptate! Echilibru real-virtual. Ăla e necesar…acum. Vedem. Am zis: e public. Tu nu trebuie să scrii mult la cât de bine o faci. Doar când poti şi vrei. Mulţumim pentru urări!

  19. Scriu de 1 an si aproape 8 luni…nu-i nici mult, nici putin. N-am numai multumiri ca urmare a activitatii de pe blog dar de la inceput am vazut si avantajele si dezavantajele. Mai mult dezavantajele ca-s cam pesimista. N-am luat nicio hotarare, nu prea iau fiindca nu prea reusesc sa respect ceea ce gandesc. Nu zic „hotarasc” pentru ca de cand ma stiu am fost asa. Fac cat ceva si anume ceea ce e chiar f. important.. Restul… mai astept sa vad daca se rezolva si de la sine 😉 Trec printr-o perioada de luat mai multe decizii, unele grele, care nu stiu cat vor afecta activitatea de pe blog. Voi vedea.
    La multi ani pentru data de 19! (deja cu intarziere de 3 zile dar n-am mai reusit sa ajung.)

  20. La luat decizii e greu şi pentru mine. Blogul imi aduce multumire, dar trebuie să tai doar timpul pe care i-l aloc. Atat. Şi cred că voi putea. Am exemple in jur…destule. Ţie…succes in tot ce vei face. Mulţumesc, Elly!

Lasă un răspuns