Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Un infinit….de o zi. Percepții

un infinit de-o zi...în piatra
un infinit de-o zi in piatra lumii
Tu nu-mi esti nimic decât o-ntâmplare
Pe care am uitat-o-ntr-un noiembrie gri;
Tu esti, probabil, o lectie oarecare
Ne-nvățată la timp, dar pe care o știi
C-a rămas neculeasă, nerodită,
Roasă-n inimă strâmbă și albită-n cuvinte
Și de spun o poveste, și de o fi adormită,
Tu râmâi doar un gând de luare aminte
Și atat.
Tu mi-ai fost, într-o vreme, o umblare prin minte,
Scotocind prin cotloane, deși sunt la vedere,
Mie, acum, nu imi pasa daca prinzi in cuvinte
Zbateri moi sau nuanțe care par doar repere
Într-o lume pestriță, intr-o lume amară,
Judecând după umbre ce le aduni împrejur,
Din păcate, mereu vei credea c-o s-apară
Vreun călău ce-o sa-ți caute jertfa pusă pe rug
Sau pe jug.
Am puterea sa plec, sa ma nasc inc-o dată,
Sa renunț și la oameni, la idei și cuvinte,
Am putere sa uit, dând povestilor roată
Înșirând alte umbre și lumini părăsite,
Vei vedea ca nu-mi pasa că-mi găsesti vină iar.
Nu-i asa ca durerea poartă lacrimi dosite
Și ca viața-i o vină?  Altfel, mă întreb, de ce-o simt
Obosită?
Cand vei crede ca altul iți cam fură din viață,
Cand vei crede-n nimicuri care oricum n-ar conta,
Vei simți atentate care, puse-n balanță,
Nu vor da mângâiere, ci vor rupe din ea
Șiruri albe de gânduri, piatră seacă ce plânge
După omul din brațe, după omul ce moare
De atâta durere care-n suflet se strânge,
Nemișcării cerând, oarecum, îndurare
Într-un sărut.
Sărutu-i rece, îmbrățișarea ta de stancă mi-e străină!,
Pare a spune-ntr-un final absurd și-ncremenit;
Dă-mi drumul din strânsoare caci tu esti cel de vină
Că nu trăiesc doar clipa ci, poate, un infinit!
Sunt ochi ce cred povestea zidirii-nlănțuite,
Sunt inimi ce nu simt c-au meritat să tacă,
Ce ar fi vrut să bată-n emoții amețite
Și nu în veșnicie iubirea să o-mpartă
Absurd.
Morala am avea, de nu am fi cu toții
Prea diferiți în simțuri, percepții și trăiri,
Unii preferă o viață jucată-n ritmul sorții
Ca fluturii ce poartă-n aripi trăiri de o zi
Sau cei care ar duce-n nemuriri de piatră
Povesti care sa-nceapă și azi, si-ntotdeauna,
Nu ar conta ca piatra, pe alocuri, chiar se crapă,
In infinit si-ar duce și inima, și  anii, și nu le-ar fi totuna
C-ar mai trăi o zi.

 

Nu mă omor după temele ce au la bază fotografii, dar am încercat și eu ….. piatra cu versul. Veți găsi în același tabel găzduit de Eddie, scrieri mai spectaculoase, tot în clubul celor 12 cuvinte. Aceasta a fost percepția mea -un infinit de o zi

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

De toate pentru toți. Pe alese..

 În casă miroase a portocale și vin fiert, a plăcintă cu spanac și brânză grasă de oaie și a seară nouă în an nou.  Eu stau sub o pătură groasă, moale, ca o pisică de angora. E foarte molcuță, cum ar spune soțul meu, și potrivită perfect căci  tare frig e afară, neînchipuit de frig. Încerc să-mi adun gândurile în cuvinte,  deși n-am chef de povești, ci doar de împărtășit una-alta. Dacă totuși vă doriți povești, vă recomand eu o fată de nisip cu arome de ceai și soare blând. O găsiți cu vorbe nou nouțe pe chic elite sau pe blogul ei personal. De câteva zile tot fac recomandări, pe Fb, deși mă feresc de asta pentru că nu intru atat de des in locuri pe care oricum le cred deosebite, in asa fel incat sa pot face o descriere obiectiva și sa pot da amănunte pertinente. Totuși, nu e om din mediul virtual să nu fi auzit de Hapi, a doua mea recomandare, ce poate fi oricând omul cu un pantof roșu într-o mare de gri. La ea imi plac lumile de catifea pe care mi le impleteste senzational, intre tradiții și românesc, până la culturi despre care eu nu știu nimic. Ma invata ea și nu doar ea, cum ziceam și de fata de soare si nisip. Hapi, e românca exotică ce poartă in cuvinte un umor unic și un limbaj de neimitat și dacă povesteste ceva banal sau vorbeste despre oameni sau lucruri importante. Acum e într-o călătorie pe care eu, personal, am urmărit-o de la coadă la cap.

Si totuși, ieri pe privat, un om deosebit imi multumea cam asa: „De două zile citesc și recitesc blogul Gabrielei și pagina sa de FB, de două zile trăiesc atât de intens și simt emoții copleșitoare pe care mă bucur că le simt. De două zile am uitat că am depresii trecătoare, vreun of apăsător sau vreo angoasă ciudată, care nu-mi mai par importante. I-as multumi direct Gabrielei, dar  mă trezesc mulțumindu-ți tie pentru recomandare. Parcă nu aș deranja-o cu banalitatea gândurilor mele.”

Cred totuși că unii oameni nu au nevoie să-i prezinți în prea multe fraze. Se pot descoperi atât de ușor prin cuvinte proprii, doar dacă doriți  și sunt sigură că veți simți asta în a treia recomandare, de azi. La fel veți simți și dacă intrați pe blogul-revistă, cum il numesc eu, Editura Mateescu, loc unde, prin draga mea Dana Fodor Mateescu, in 2012, eu am prins drag de cuvinte și de un stil efervescent, complex tocmai dintr-o simplitate accesibilă oricărui om care trece prin articolele sale, (lucru pe care autoarea il reușeste remarcabil), cu viață care parcă curgea din povești știute dar nepovestite până atunci de nimeni. Le găsiți acolo, pentru toate gusturile. Umorul, bucuria dar și tristetea deveneau parte din mine cu fiecare litera citită și sunt absolut sigura ca va veti delecta si voi, desi sunt convinsa ca ați făcut-o deja.

Ah, și era sa uit: vizitați Potecuțele, blogul pentru care am o slăbiciune aparte, iar pentru cunoscători, vedeți ca a revenit Sonia, hihihi…spuneti-i ca a lipsit cam mult. Dani are o nouă căsuță în care spicuiește, în ciuda faptului că are vechime în blogging eu am descoperit-o anul trecut și mai mult prin toamnă.

Eu mă simt recunoscătoare, cum spuneam și in punctuația vieții, că on line-ul mi-a adus posibilitatea de a cunoaste oameni care merită toată aprecierea lumii.  Îmi arunc ancora cuvintelor pe aici, căutându-mi repere strașnice, dar ferindu-mă de a împrumuta vorbelor mele luciri nepotrivite. Și așa mă simt, deseori, aruncată într-o agoră virtuală, de unde aș putea ieși bucăți-bucăți doar pentru că am avut îndrăzneli de a scrie public lucruri banale, ascunzându-mă pe străzi cu închipuiri, în cuvinte îmbălsămate cu plictiseală ”literară”, disecate de ochi neprietenoși și pretențioși care își imagineaza că tam-nesam mă cred vreo mare scriitoare.  E doar o bucurie că pot face ceva ce îmi place. Atât. Dar despre asta am mai vorbit și nu reîncep discuții care ar umbri cuvântul nou pe care l-am adoptat de o vreme: BUCURIE.

Da, mi-am spus că atâta timp cât pot face totul cu bucurie, indiferent ca e un proiect nou, o discuție care să treacă dincolo de politete, interpretări eronate și conveniențe, sau doar in a pregăti o cină, imi  asigur din start confortul psihic.   

 Mă întorc  în sufrageria proprie. Plăcinta mea e aproape gata. Putea fi cu orice, nu neapărat cu brânză și spanac, aproape ca nu conta, dar rămăsesem in pană de ingrediente și imi doream ceva cald care să-mi induca mirosul de acasa. Mereu ceva copt imi adâncește senzația de confort, în casă,  de parcă  adulmec miresme de oameni dragi. Fac deseori asocieri, și orice mănânc mi-aduce aminte de ceva sau cineva. Nu înțeleg de unde am pornirile astea. Plăcinta îmi aduce în minte  o prietenă care iubeste foIetajul, iar glasul ei, ce parcă mai ieri graseia senzual  la capătul celălalt al telefonului, mi-a soptit rețeta, cândva. În același registru al asocierilor, mai ieri, în caltaboșii- care la noi, la Buzau, se fac in mat gros, se umplu cu amestec ca de sarmale și se fierb la foc mic pe plita, și de care nu m-aș lipsi pentru nimic in lume- parcă îmi grohăia porcul din povestea cu mamaia mea. Stați să v-o zic. Nu, nu e cine știe ce, dar o  scriere a unei femei simple de la tara a transformat orice ignat intr-un mare zambet.

Pe vremea cand telefoanele erau rare sau doar in locuri cum era CAP-ul sau primăria, vorbind de satul meu buzoian, și când scrisorile încă erau la mare preț, primim noi una de la mamaia mea:

„Dragii mei, nu au trecut decât două săptămâni de când ați plecat și uite, că noi nu am vorbit cu porcul, nu știm cand puteti voi veni să-l tăiem împreună!”

Cât am râs și câte glume a primit mamaia din acel moment, doar pentru ca a inlocuit ”despre porc” în „cu porcul”; cât am mai dramatizat noi, scuzand porcul ca era obosit și nu am putut vorbi cu el! De nepretuit, vorba reclamei!  Uite, însă ca, si în ziua de azi, in loc sa vorbim despre subiect, de ignat, noi, cei ce stim povestea, insistăm inca ”sa vorbim cu porcul”, in fiecare an, spre deliciul mamei căreia i se umezesc ochii de drag și aducere aminte.

M-am lungit, deși am crezut că dacă nu scriu povești voi fi mai scurtă. Aveam una in minte despre un grof, dar de ăla al zilelor noastre, care a pus camere de luat vederi in jurul pădurilor pe care le deține și dacă vede vreun om care adună vreascuri de acolo il ameninta cu politie și tot tacamul, semn ca unele lucruri nu se schimba si ca personajele, uneori, parca au coborat din manualele de când eram eu elevă, unde  tronau cu iz de ”a fost odată”. Acum am auzit ca sunt inlocuite si acelea. Lasă că se scrie istorie inca, vie, pe aici, in apropiere, la cativa kilometri de Brasov, intr-o lume care iși poarta realitatea in dureri noi ce par vechi.

Nu știu ce harababură a ieșit din gândurile mele amețite, dar am vrut să onorez duzina de cuvinte, care se incapațânează să reziste prin câțiva oameni pe care îi găsiți, tot ca o recomandare potrivită, in acelasi tabel găzduit de Eddie. Cuvintele vedete sunt următoarele: agora, angora, ancora, angoasa, groasa, grasa, graseia, grohaia, grof, of, pantof, pana.

O adevărată provocare pentru cineva care tocmai a fugit azi de povesti, alegând o altă formă de articol. Dar simt ca aveti de unde alege. O multime de oameni va pot delecta cu ele. Îndrăzniți! Pentru cei de pe fb, care rar intră pe blog, nu veți putea afla despre toți acesti oameni frumoși, decat daca intrați pe blog și dați click pe linkuri, dar, cum spuneam, e doar alegerea voastra. In definitiv e plină lumea de povesti, iar eu sunt recunoscatoare ca va opriți și prin cuvintele mele. Nu e lucru puțin, și mă inclin cu respect și….bucurie.

adriana iu

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Povestea unor cuvinte care s-au așezat cum au vrut

Ei bine, am primit 12 cuvinte pe care nu am vrut să le fac poveste de Crăciun deși cam asta inspirau dumnealor. Ziceți voi dacă- mos, elf, ingeras, beteala, lumanari, clopotei, reni, desaga, rosu,cozonac,colindatori, pachete- nu te duc cu gândul la ceva de sezon? În fine, e o duzină de cuvinte însrisă în același tabel găzduit de Eddie:

Pe terasa cafenelei, o fată cu un pulovăr alb stătea cu o țigară în mână și cu o carte în cealaltă. Sprijinită de o lădiță, în care fusese încropit un aranjament cu un moș și o desagă, un elf, o sanie cu doi reni și o crenguță de brad cu ceva beteală și clopoței, își privea obsesiv bocancii gri verzui. Din când în când, mai trăgea câte un fum, cu un aer preocupat, dar cu o absență aparte la spectacolul din jurul său. Cartea din mâna stângă  lovi nasul cel roșu al uneia din figurini care, oricum, numai a ren nu semăna. În mai puțin de jumătate de minut, un chelner bondoc, cu un șort lung pe care scria ceva indescifrabil, se plantă lângă tânără. Adusese cu el miros de cozonac cald, iar ea îl adulmeca cu nări curioase.

-Nu puteți fuma aici. Si aveti grijă cu decorul. Tocmai l-ați mutilat pe Rudolf!

Ar fi trebuit sa fie amuzantă replica bărbatului, dar nici gutuile ce i se părea că le simte, nici mirosul de cozonac și nici tonul chelnerului nu păreau că fac parte din filmul ei. Se gândi, scurt, că aparențele iar o înșală, că e aproape imposibil să nu simtă puțină delicatețe în scena abia derulata. Îl privi pe tânăr, fără profunzime, ca și când ar fi fost invizibil, încuviințând din cap și îndepărtându-se de locul acela, chiar dacă era punct de întâlnire strategic

-Cât să termin țigara!, gândi ea, slobozind din nou rotocoale de fum.

Lumea o privea ciudat,  dar ea se amuză puțin, ca imediat să-și ia un aer firesc. Pe stradă treceau cete de  colindători care ar fi trebuit să atragă atenția mult mai mult. O doamnă, cu multe pachete în brațe, scăpă vreo două, doar uitându-se lung spre ea. Stinse țigara și o ajută. Doamna îi zâmbi cald, privind-o ochi în ochi, atentă și grijulie. O atinse ușor și îi strecură, fără să vadă, în filele cărtii, rămasă o clipă pe caldarâm, o hârtie roșie.

Se depărtă cu un zâmbet, cât să revină pe terasă la locul întâlnirii.  Era asteptată.

-Deja porti aripile? Aici? Pe stradă?, o intrebă el intrigat, privind insistent spre accesoriul care o făcea atat de vizibilă;

Ea nu raspunse. Iși dorise de când era mică aripi de îngeras, iar acum, când i se ivise ocazia să le poarte în reprezentația de la club, pornise cu ele direct de acasă.

O fetiță cu niște ochi ca două lumânări aprinse veni iute spre ea și o întrebă foarte serioasă:

-Ești degețica sau zână? Mă lași să te ating, puțin, doar puțin?

Băiatul le privi mustrător, dar fata ingeraș se aplecă și șopti ceva la urechea celei mici. Aceasta se schimbă repede la față, a râs zgomotos și fugi de unde venise. Era fericita, tare fericita, deși a luat cu ea secretul vorbelor.

Nici nu mai contează ce s-a întâmplat între vorba șoptită copilei și momentul în care s-a asezat în pat, seara târziu, dar abia atunci observă hârtia roșie din carte. Se trezi citind și mulțumind în gând pentru darul neașteptat:

Când aripi porți, porți lumea toată în jurul tău

Ai zboruri magice, alese prin cuvinte vii;

Când ai meniri de înger bun, în tot ce-i rău

Tu vei aduce râsete și bucurii,

Pe chipuri de copii.

Când te înalți în necuprins, de îndrăznesti,

În orice vrei, orice gândești,  în orice vis,

N-as vrea să uiti că din poeme și povești

Esti fata penelor ce dăruiesc tot ce-au promis.

Ești înger pământean și ai învins!

Îngerii nu sunt doar în cer. Poartă-ți aripile, omule, chiar dacă le rătăcești ani în șir sau le faci uitate prin cufere ferecate cu lacăte grele! Intr-o zi, tot găsești ceea ce îți este hărăzit! Doar să-ndrăznești! Si nu uita nu există „prea târziu”, „niciodată” sau „nu mie”. Se intâmplă și lucruri la care nici nu visai. Si, Doamne, cat de bine e!

Ps. Dincolo de povestea mea, v-aș ruga pe voi, cei pricepuți, să-mi spuneti cum pot pune o poezioara pe o imagine sau doar pe un fundal. Nu-mi iese, oricâte tutoriale as vedea.

aripi porti

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

D-na Mimi, pisica supremă

Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbatu’-său, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent de pe soba din curte.  A bolit profund; i s-au cojit zece rânduri de piele; a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, și mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți, întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbatu’-său. Mereu, când se închina seara, se uita spre vale, și, ca unui înger știut, șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o  cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.
Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri,  dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul – prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste, încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.
Două ferestre mici, cu giurgiuvele de lemn și cu o tocărie  atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt, erau ochii și urechile casei, iar  vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeață și, dincolo de gărduțul cerdacului, se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv, iar în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul. În locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul  de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.   

Continuarea poveștii aici, transformata in povestea unui om de care nu-și mai amintește nimeni.

Si stiu și de ce nu îmi amintesc ce e în acel loc, acum; pentru că, de cate ori trec pe acolo, privirea mea se îndreaptă dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba îmi priveghează bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni-basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Și nu văd de lacrimi.

M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie,  din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

A venit aseară mama

Am intrat în bucătăria soră-mii, păşind cu grijă să nu las urme de Braşov gri și îngândurat. Lumina era difuză, niciun bec din candelabrul preţios, cu sclipiri de ametist, nu era aprins  şi mirosul de sarmale îmi trimitea semne cum ca…”a venit mama”. Inima îmi bătea cu putere şi până să-mi deschid braţele pentru îmbrăţişarea caldă, ce aveam s-o primesc, am privit-o, câteva secunde, pe femeia măruntă cu haine cernite, ce trebăluia de zor, prinsă în treburi simple, ştiute şi fireşti de care îmi era atât de dor.
Aş fi vrut să prelungesc clipa şi ea sa nu se întoarcă spre mine; să o adulmec, cum făceam când eram mică şi să prind în mine, din nou, imagini ce îmi vor alina dorul atunci când  se va reîntoarce la căsuţa ei de la ţară.  Doar că din acel tablou casnic s-a desprins mama mea cu zâmbetul ei cald şi vorba inconfundabilă…”fata mamii!”. M-am topit ca o lumânare şi minute în şir ne-am purtat în nouă ceruri de fericire, strâns prinse în brăţara iubirii magice şi fără sfârşit.
Mirosul ei de toamnă blândă, privirea de azur, ascunsă sub ramele ochelarilor fără de care ar orbecăi, atingerea sa pe care mi-o doream mai mult decât orice pe lumea asta şi zâmbetul ei strecurat printre lacrimi, ce păreau picături de sticlă colorată de emoţie, îmi împreunau simţurile într-o sărbătoare ad-hoc a dragostei ce mi-o purta şi  pe care o simţeam răspândindu-se în mine, ocupându-mă celulă cu celulă.
În câteva minute, mama a ars tot ce era rău pasager în mine, a descătuşat râsul şi cuvintele, m-a deschis ca pe o carte cu poveşti şi m-a citit din două treceri peste chipul meu.  Îi torceam în braţe, precum un motan leneş într-o zi friguroasă şi, surprinzător, m-am simţit uşoară ca o frunză ce pică încet, încet sub o adiere de vânt călduţ. Nu mai auzeam nimic în jur, nu mai contau acţiunile şi oamenii, ci doar clipa aceea veritabilă ce sigur o voi purta în suflet precum un talisman.
M-am desprins greu din îmbrăţişarea de bun venit a mamei mele. Ciudat, păream a mă rostogoli ca o minge de bucuria revederii şi în acelaşi timp aveam sufletul greu ca o piatră de moară, la gândul că e doar o trecere şi distanţa iar se va aşterne între noi. Ce om mai sunt şi eu! În loc sa păstrez cât mai mult bucuria reîntâlnirii noastre, acasă, eu mă strecor printre spaime şi regrete.
Mă uitam la chipul femeii ce mă purtase în pântece şi muream de dragul ochilor ei ce se micşorau când vorbea sau cand zâmbea de plăcere. Eram cu toţii, la masă, într-o clipă atât de dorită şi pe care voi, poate, o simţiţi mai des şi o trataţi ca fiind atât de normală. Când timpul trece şi apropierile sunt doar în suflet, când distanţele ne fură din farmecul firesc al lucrurilor făcute în familie, împreună, când viaţa cântă cum vrea ea şi noi dansăm cum putem, pe ritmuri schimbătoare, nu poţi să nu strângi acest moment sau altele la fel într-o oglindă vie, în care să poţi privi, cândva, şi să revezi clipa pură de fericire simplă. La noi a venit mama, …din sătucul de departe…

Postarea e făcută cu ajutorul celor 12 cuvinte impuse, iar in tabel, la Eddie, găsiţi şi alte duzini de cuvinte.

18 OCTOMBRIE 2015, valabil și pentru azi.