Se vede alb peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară. Veștmânt curat ce are cusut pe poale liliac și iasomie, iar în suișul gândului dumnezeiesc mâneci de alb ating norii în îmbrățișări îndrăznețe. Se văd munții mei cu aer curtenitor de amorezi înverziți în inimă, dar cu tâmple albite de așteptări nesfârșite.
Nouă ne-au trimis, în curte, puțină brumă care a curs, parcă, din ochii lor cu luciri stâncoase, făcându-ne să privim în zare după semne mai prietenoase cu prietenia scursa, însă, din ventriculul drept …pe margini de lume uitată sub ram înflorit de corcoduș, cu alură de mușchetar doritor de atenție.
Din bradul meu cu semne zburatoare de mierlă se zareste un ochi curcubeu, atent la tot ce mișcă, la tot ce poate aduce vreun pericol nou pentru ouăle din cuib. Spectacolul de du-te vino e intens, profund și permanent, sub aripi de păsări care-și cunosc menirea și nu au nevoie de cortină sau scenă largă ci doar de o ramură de brad și de puțin curaj să aducă în lumea asta crudă, curând, alți zburători.
Pe linia curbă, din dreptul porții mele stă gând obosit de lume și probleme. Mi-s aproape toate. Prietenii mei suferă și sunt prea mulți în ultima vreme. Veștile rele circulă, bolnave de tristeți, și-mi aduc neputințe. Multe, prea multe și niciuna nu pare a avea rezolvare bună sau măcar rapidă. Din ventriculul drept mi se scurg ropotele plânsului meu interior. As da o gaură la curea, cea care ține strâns totul, să nu sară prin lume și alte vești. Pe astea le păstrez să le tăinuiesc și să le alin cu vorbă și gând bun. Aș face o cură de veselie, de rezolvări miraculoase, de soluții care să le ofere, celor dragi mie, clipe de răgaz.
Sunt obosită, nu vă mint, sunt obosită și adusă de spate de griji care nu sunt ale mele, dar le-am cules în inimă știindu-vă copleșiți de ele. Munții mei sunt albiți de durerile voastre și par a le duce sus, spre Dumnezeu, să caute cale nouă spre răspuns vindecător.
Îmi decojesc rănile gândurilor ca pe niște curmale uitate prea mult pe polița din bucătărie. Nici ele nu arata prea bine, nici rănile mele noi. Am senzația că nu pot ajuta cu prea multe, dar măcar știți că vă simt tristețile ca și când sunt ale mele, nu? Și vă rog pe voi, cei care ați aflat că unele lucruri vin precum ninsoarea de lună mai, iubiți-vă clipa și „momentele de fericire”. Nici nu știți câți oameni tânjesc, acum, după așa ceva..
Se vede alb peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară, iar eu nu vreau să vă trimit tristețile nimănui ci să vă spun că sunt alături de prietenii mei cu gând bun și rugăciune, că sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, am avut și voi avea.
fotografie Mihai Orboiu
În tabelul lui Eddie cuvintele vă vor fi …mai vesele, sper.
Astrid se potcovise cu numele asta pe când taică-său, cu o cătare de om venit de prin birtul satului, încă își plângea amarul că nici de astă dată nu va avea fotbalist în bătătură și iar va trebui să aibă buget în plus pentru volane și inutilități feminine; nicio minge nu se va rostogoli în ograda lui și asta îl durea mai tare decât orice, pe lumea asta. Se hotărâse, așadar, să boteze copchila cu numele coniacului pe care-l băuse, întruna, de aseară. Doar că nu-i mai știa numele și zise clar: Astrid s-o cheme. Astrid a lu’ Măturică. Și dă încoace să plătesc și taxa aia la impozit să nu zic c-am venit degeaba!, îi zise el, cu năduf, funcționarei de la primăria din deal, în timp ce scoase un teanc mototolit de bănuți, dintr-ociupeală de a lui cu Fane Mere-Roșii, de când îi tăiase porcul să aibă de Paște, că altfel nici ăștia nu reușeau a trece vremurile, cu copchii cât de o echipă sportivă.
Biata maică-sa, niciodată, nu a strigat-o pe nume clar. Îi spunea Florența. Așa îi notase, pe hârtie, căpcăunului de soț, s-o înscrie în acte. Florența era pentru Astrid o redecorare stupidă a unui nume și a unor încercări de părinți nefericiți prinși într-o casnicie din care nu-și amintea niciun eveniment mai acătării. Doar urlete, scandaluri, plâns în batic și fuga de acasă a Mălinei, sora cea mare. Poate doar ăla sa fi rămas ca o ardere de care nu putea scăpa niciodată. Se vedea, de la o poștă, că sora sa, satulă să tot vada cate un meci de box, în fiecare seara, la ei în casă, se lăsă furată de băiatul plutonierului din sat, într-un prag de primăvară tâmpă, ajungând pe post de noră într-o altă ogradă cu nefericiri asemănătoare. Fără acte, că deh, fuga de acasă echivala cu pecetluire clară de cununie, fără mire și mireasă, ci cu pocinogul făcut pe post de bârfa satului pentru vreme îndelungată.
Cand o văzu pe sor’ sa, la o lună de la întamplarea de nuntă fără nuntă, ca un ambalaj de ciocolată, gol, mototolit și turtit ca semn într-o carte, cu rol de nu mă uita, știu că măritișul nu e nicio scofală și îi incolți gând de ducă. Doar că satul lor nu cunoștea nici cuvântul șosea, cum trebuie. Era trântit între două culmi, așa la ocheala lui Dumnezeu, într-un moment în care parcă spuse: Aici e colț de rai, aici va veni, cândva, Astrid! Lumea o credea pe Astrid mută. De fapt așa și o strigau- muta satului– deși fata vorbea. Însă putin, tare puțin, cât puteai face inventar de cuvinte cu tot ce catadicsise ea să spună până la cei 17 ani. Ei nu-i pasa. Îl luă pe Gioc, câinele cu pete negre care îi era umbră de când intrase la gimnaziu, și fugi la biblioteca satului. Tăcu cât să se auda trei mierle și cercetă drumul spre capitală. Știa ea că trebuie să gaseasca repere și să fugă de aici, odată pentru totdeauna.
Ușa se deschise. O femeie într-un costum roșu intră hotărât. O salută scurt și își aprinse o tigară subțire. Rămăsese pironită cu ochii la ea uitand și de capitală, și de faptul că nu vazuse nici măcar un tren, vreodată. Doar masinile satului care erau destul de muncite datorită drumurilor pietruite, cu piatră din cariera din dosul Glăjăriei. Astrid nu-i spusese nimic femeii, răspunse la salut cu un semn al capului echivalent cu un bun venit. Femeia se ridică, privi atlasul și ghici pe dată gândul fetei cu nume straniu.
–Nu-ți place aici?, o întrebă ea, scurt, parcă știind că doar așa ar ajunge la inima fetei.
–Ba da.
–Nici nu știi ce noroc ai că poți face liceul, acolo, în Valea cu flori. Când eram ca tine mergeam cu căruta lui nea Vasile Oierul, zi de zi, o gramadă de vreme, sa învăț carte. Eram 7 copii. Am fi fost mai multi, dar unii pribegiseră, alții renunțau repede doar la gând de corvoada drumului. Acum vin din Bucuresti, voi fi învățătoare aici.
Ușa se deschise, din nou, și un ibric de lapte cald plus trei felii de cozonac erau aduse de Nuța, îngrijitoarea. Femeia în roșu se uită, scurt, vazu două căni și împărți lichidul acela cu miros de acasă. Se duse la Astrid și îi puse în față ofranda de pace. Nu o întreba nimic, nici măcar cum o cheamă. Își regretă gândul cu țigara, dar știa că așa îi putea capta atenția, dincolo de faptul că încerca să intre în atmosfera aceea a satului de care îi fusese așa dor, dar nu-și putea lăsa deoparte deprinderi de orășancă.
-Știi, dacă vrei să pleci la oraș trebuie doar să ma-ntrebi. Tocmim o mașină, te duci acolo și cauți ceva cu chirie, apoi platești chiria cu salariul de la locul de muncă pe care-l vei lua și viața ta se va aseza cum dorești!, se trezi vorbindu-i de parcă la București stătea unul de zicea „care ești măi nou in oraș încolonează-te aici pentru servici și trece-te în catastif pentru cameră cu chirie”.
-Poate nu-ți va fi dor de nimeni, o vreme. Poate îți vei face prieteni, poate vei cunoaște un băiat bun, faci copii, înveți rostul orasului. Poate. Mi-amintesc perfect pașii și chiar unii în plus. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să aștepți doar puțin!
Astrid gustă cozonacul cu miros de vanilie și își ascunse, rușinată, fața, în cana cu lapte. O enerva băgacioasa asta de femeie cu aer atotștiitor, venită să-i sădeasca îndoiala. Știa și ea că ar trebui să termine școala, mai întâi, dar nu mai avea răbdare, măcar se documenta.
Zarzării se înfoiau, liliacul exploda, mugurii țâșniseră toți din toate părțile, iar în ea înmugurise dor de ducă. Se ridică, mulțumi șoptit în trei cuvinte contabilizate și fugi pe uliță, roșie toată, arzând de neputință. Gioc o linse pe mână și o făcu să uite de toată nebunia ei.
-Cum o cheamă pe fata care a iesit acum de aici?, întrebă femeia în roșu;
–E Astrid, Doamnă, muta satului!
Doamna clipi de parcă făcea grafica unei imagini deja știute, coborate din amintiri cețoase.
Astrid va fi învățătoare aici, dar ea nu știe încă. „Poate e semnul cerut când am intrat din nou în satul cu flori la poale și gând de cuci umblători, pribegi în neștiință..!
Fără să ceară direct, Astrid primi dar și protecție, om medicament, soartă care va răsuna, peste vreme, într-un nume cu rezonanță de care nu va uita nimeni din sat, vreodată. Astrid, doamna director a unei școli dintr-un sat în care ocheala lui Dumnezeu făcea minuni controlabile.
Cucii…
Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă.
Mulțumesc, Radu, azi mi-ai adus in minte dorul de ducă în felurite feluri. Multumesc pentru inspirație. Cita, iți dedic aceasta poveste cu tot dragul și toata multumirea mea pentru prietenia ta deosebita. Iar cuvintele vedetă sunt: meci, ciupeala, impozit, buget, primavara,ambalaj, venit, eveniment, , minge, gioc, ocheala,redecorare. Le găsiți reașezate, in texte ale altor bloggeri care incă au drag de provocări și adunate, toate, în tabelul lui Eddie.
O vedeam deseori pe stradă. Căuta chiştoace şi intra prin magazinele alimentare din care sigur pleca cu cate ceva. O cunoştea lumea pe femeia albită devreme, uscată ca un şnur de pantof folosit, cu pomeţii supţi şi buze strânse pentru a nu i se vedea dinţii lipsă. Mulţumea şi pleca sfioasă, frângându-şi mâinile mai mereu. Nu cerşea, dar ochii albaştri, singurul senin ce-l mai puteai ghici în tumultul ei, spuneau totul. O mai certa cate unul să nu-şi mai bea singurii bănuţi, că iar va ajunge să trăiască din mila altora. Încuviinţa tacit din cap şi se depărta ruşinată. Tot aşa intra şi în biserica ce era aproape de cămăruţa ei cu sobă albastră, pe care o mângâia ca pe singurul ei avut. Cu privirea în jos şi mâinile ghem, bucuroasă de orice pomană, dar şi de cuvântul de la Sfânta Liturghie.
Avusese multe: o familie, un soţ frumos, două fete. Acum trăia singură cu două pisici şi o codiţă de căţel amărât, exact ca ea. Fusese frumoasă, înaltă ca un manechin, fină şi cu un păr mătăsos pe care-l purta mereu scurt, semănând cu o franţuzoaică cochetă. Când dispăruse acea femeie nimeni nu ştia. Mă loveam des de ea şi nu ştiu dacă mă recunoştea sau nu, dar mai mereu se depărta înainte de a-i putea dărui câte ceva. Lumea şuşotea pe la colţuri că, de fapt, nu divorţul de bărbatul frumos, dar cu ochi alunecoşi, o făcuse epava de azi, ci darul beţiei pe care-l avea de când cei dragi îi erau alături. Dar cine poate şti? Şi ce ar mai conta; era clar că-şi ducea viaţa discret şi într-o penitenţă, oarecum, autoimpusă.
Timpul a trecut. Nu m-am mai gândit şi nici nu am mai văzut-o, un timp, pe femeia cu nume rusesc şi melodios. De când m-am mutat pe dealul-munte, din inima Braşovului, şi drumul meu spre biserică era altul. Şi biserica, să zic aşa. Aici lumea părea o familie ce îşi dă întâlnire duminică de duminică împărţind bucurii simple şi fericirea din priviri calde. Tainice poveşti simţeai întâmplându-se chiar sub ochii tăi şi nu cutezai a privi mai mult spre o anumita persoană dacă nu erai şi pregătit a începe o discuţie cu ea. Se descătuşau, ușor, vorbe şi cuvinte.
Ningea ca în poveşti. Seara se alinta puţin şi mai lăsa lumina să se scurgă spre bezna ghicită de cei ce măreau paşii grăbiţi. Felinarele bisericii topeau steluţă după steluţă, într-o joacă nesfârşită, iar lumea trecea ferindu-şi privirea, parcă cercetând prea mult trotuarul. In forfota aia, o femeie, înaltă şi firavă, privea cerul, lăsând să i se topească pe faţă fulg după fulg. Oamenii o ocoleau cu un zumzet de nemulţumire, dar ea nici că se clintea dintre felinare, adunând pe chip toată lumina şi toată magia unui timp neprevăzut. Părea fericită; era fericită şi, nu ştiu cum, am stăruit asupra ei cu o mie de întrebări nepuse. Avea un aer familiar dar nu-mi dădeam seama de ce. Paltonul vişiniu şi pălăria în acelaşi ton simplu, mânuşile de macrame si gulerul fin de blană sintetică întregeau imaginea aia aparent obişnuită.
Dumnezeu îşi scutura norii şi ea era precum un copil cu prima zăpada, zâmbind ştiut şi ales. Ne-am atins ca din întâmplare şi seninul ochilor ei mi-au adus aminte de un senin unic cu aer vinovat. Ciudat, acum doar seninul era. Nici urmă de vinovăţie, probabil mintea mea făcea asocieri ciudate. M-am scuturat a confuzie şi un şirag de dinţi mi-au atras atenţia în mod plăcut. Nu, nu putea fi vecina rătăcitoare. Dar jurai că e clona ei sau o soră geamănă ce niciodată nu ar fi avut vreo problemă de om bântuit de vremelnicie. Întunericul cobora cu repeziciune, clipa se sfârşea la fel, întrebările mele din suflet prindeau aripi de gând netrimis şi m-am trezit mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru imaginaţia mea. Sub felinare părea că se ţes încă poveşti posibile, tivite de bunătate şi Iubire Divină
Am uitat de întâmplare până acum două zile când sora mea mi-a confirmat miracolul că femeia se vindecase de toate rătăcirile sale, că primise îndrumare prin părintele de la biserica noastră şi oamenii o ajutaseră sa se refacă şi fizic, şi sufleteşte. Era alt om şi nu avea regrete a ce pătimise, nici că îşi pierduse o parte din viaţă, ci era fericita ca trăia, că gândea şi simţea bunătatea lui Dumnezeu şi a semenilor săi. Omul de sub felinare, în acea ninsoare vremelnică de noiembrie, era izbândă şi bucurie, era răspuns al şanselor ce le primim, era curajul picurat de Dumnezeu în fiecare dintre noi, dar vizibil acum mai puternic în el. Poate de asta văzusem eu botezul fulgilor de nea ce ţeseau povestea divină de iubire. Ea o primise şi o primea încă şi mulţumea cu tot seninul din ochii ei albaştri.
Am murmurat încet, ca într-o rugăciune nerostită: miracolul exista…
Mă ninge albastrul din privire
Şi-mi prinde-n inimi întrebări,
Îşi cerne cerul a lui iubire
Şi i-o aşază toată-n păr,
În timpul străbătut de fiare,
Ce au muşcat cam în răspăr,
Tu stai primind sub felinare
Botezul unui adevăr.
Iar fulgii îţi inundă chipul
Ca un ocean imaginar
Şi Dumnezeu trimite stropul,
Ce îndulceşte orice amar.
Mi-e caldă inima şi plină,
Mă scutură de orice urât
Iubirea sacră şi divină
Şi sper, şi cred în …Duhul Sfânt.
Întrebări sub felinare
Am înscris povestea de mai sus în provocarea de luni, cu tema dublă ”Sub felinare” şi ”Întrebări” , pentru clubul celor 12 cuvinte. Sunt putin întârziata, dar am gasit raspunsul la intrebările mele de sub felinare. Au mai făcut-o şi altii în tabelul lui Eddie.
Azi e ziua poeziei. Eu sunt versificatoare de ocazie și astăzi, acasă, mi-am plătit cafeaua cu versuri. Duzina de cuvinte a avut drum prin cafenele și s-a minunat de oameni frumoși. Nu e om sa nu fi scris o poezie, cu răni de gând, cuu treceri de inimă și cu scânteie de soare prinse în litere. Asa ne păcălim că nu luăm viața în serios, când, de fapt, ea ne învârte în caruselul ei cu melodii știute. Azi mă-nvârt pe un căluț și uit că sunt prea bătrână să fac asta. Eh, încerc și eu să păcălesc timpul și viața. Știu, mă păcălesc singura. Nu-i nimic, mai scriu un poem și uit. Ma duc să-mi plătesc o cafea cu versuri. Azi se poate!
Baba mea e azi, pe 9
Si afară stă să plouă,
Pare ceață și-i cam rece,
Dar eu tot mai sper că trece;
Caci mă uit in depărtare,
Parcă văd sclipiri de soare,
Cum adică, mi se pare?
Trebuie sa fiu posacă,
Așteptând cumva să treacă
Gândul bun spre ăla rau?
Nu, ferească Dumnezeu!
Dacă baba e ca mine,
Un pic rece, mai spre sine,
Inteleg, că n-am ce face,
Dar sa știu că anul tace
Si că n-o să fie tot
Ca n-am baba pe un opt
Martie strălucitor,
Cand e toiul florilor,
Mă revolt și chiar îmi pasă,
Caci vreau an ca de mătasă,
Vreau să fiu și eu om-floare,
Să am an de sărbătoare,
Și să nu imi spună „baba”
Cum imi va mie soarta!
Ei, am gând de primăveri,
Să-nflorească totul…ieri,
Muntele să nu mai doarmă,
Să văd flori de măr pe coamă.
Cu acest text, particip la provocarea de luni, din cadrul clubului celor 12 cuvinte. In tabel, la Eddie, găsiți babe mai frumoase, caci tema este „Baba mea este…”
